luni, 31 martie 2014

31.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 90


În seara asta nu vreau să scriu despre nimeni și nimic. Să fie oboseala, să fie parfumul de zădărnicie, să fie luna, care nu știu dacă-i nouă și rotundă ca un ochi de pasăre întors, în timpul zborului, spre pământ?
Simt nevoia să fac ceva. Dar nu știu ce. Nu știu de unde să încep și nici măcar ce aș putea începe. Cred că e un semn că, încă, vine primăvara.

duminică, 30 martie 2014

30.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 89


He, he... ochii încep să-mi joace feste. Dimineață văzusem la o postare de pe FB a unei mai tinere colege o chestie de genul ”oare cum se face radiografia unui suflet”. Inițial (și fără ochelari) citisem ”oare cum se fac fotografii cu sufletul”... Și m-am bucurat. M-am bucurat că la aproape 21 de ani a început să-și pună întrebări. Este un pas în plus, exemplul cel mai minunat că ”ești viu” că este loc de mai mult, de mai bine, de trecerea la o etapă superioară în felul de a înțelege fotografia. Și de aici multe și mari satisfacții se întrezăreau la orizont... I-aș fi răspuns cu drag că fiecare dintre fotografiile frumoase pe care le-a făcut le-a făcut cu Sufletul. Și, chiar dacă n-a știut că el, Sufletul, a fost motorul care i-a făcut ochiul să vadă și degetul să apese pe declanșator, așa cum fiecare respirare ne trece prin Suflet, tot așa și fiecare fotografie minunată pe care o facem tot Sufletul ne-o ”respiră” pe vecie. Și câte aș mai fi putut scrie despre El - Sufletul și despre Ea - Fotografia!
Și despre ”radiografia unui suflet” aș fi putut scrie. Despre cum se face ea la fotograful care își pune astfel de întrebări și care chiar vrea să știe. A te întreba și a reuși să-ți răspunzi este cel mai important și mai minunat lucru din lume. Și... tot de Suflet ține. 
Doar că întrebarea nu era a ei, ci doar un comentariu la o postare oarecare.

Când ochii încep să-ți joace feste, oare... dezamăgirile tot prin Suflet trec?

sâmbătă, 29 martie 2014

29.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 88


Sunt momente în care mă întreb ”pentru cine fac ceea ce simt că trebuie să fac”. Am încercat și încerc din tot sufletul meu (atât cât timpul mi-o permite) să dăruiesc din ceea ce știu. Să transmit celor din jur ceea ce am învățat, ceea ce mi s-a dat, ceea ce am reușit să înțeleg. Se pare că nu este de ajuns. Așa cum întâlnirile de la Cărturești adună pasionații de fotografie, așa cum ieșirile la fotografiat ne strânge laolaltă, tot așa mi-aș fi dorit să se întâmple și la Proiecția de Diaporame din seara asta din fața Palatului Roznovanu. Să fim împreună. Mai ales că aceste proiecții se fac destul de rar. Din păcate (oare?) lângă mine și Popescu au fost doar trei Colegi...
Prieteni, înțeleg că este sâmbătă seara, că este destul de rece afară, că ați mai văzut Diaporamele, că în fața Primăriei nu este confortul de la Cărturești, că atracțiile Palasului sunt departe... Pot înțelege că n-ați avut chef, că ați avut altceva mai bun de făcut (felicitări), că ați fost plecați din localitate, etc, etc, dar, sincer, nu pot înțelege de ce doar trei oameni au considerat că merită să iasă din case pentru a-și alimenta setea de Fotografie. Asta chiar îm este greu să înțeleg. Nu mai spun că era și o oportunitate de fotografiat.

Sincer, îmi este jenă să scriu. Să vă spun ceea ce știți deja... Fotografia este o stare de spirit. O ai în suflet și-ți arde celulele mai ceva ca o oră de tras de fiare la sală. Fotografia este dincolo de lene, de neputință, de indolență, de ”lasă că merge și-așa”, de ”lasă că nu se termină lumea fără mine”, de ”lasă că voi merge data viitoare” și de tot felul de scuze pe care ni le găsim atunci când neputința sau suficiența ne dictează ce să facem. De ani de zile am încercat să fiu mereu prezent la întâlnirile pe care ni le-am propus. Indiferent că aveam sau nu aveam chef. Mereu voi ați fost mai importanți decât trăirile sau neputințele mele de moment. Și vă rog să nu uitați: a dărui este cel mai minunat lucru de pe lumea asta. Numai dăruind veți primi înmiit înapoi!

vineri, 28 martie 2014

28.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 87


Acu câțiva ani, cu Tata Vasili 7 zili - Dorolți prin Negrești Oaș. Era mare târg - bâlci mare și noi mai stăteam ce mai stăteam - clanț, mai mergeam ce mai mergeam - clanț, mai beream ce mai beream - clanț. Adicătelea făceam poze de stradă. Cea de sus s-ar putea numi ”Domn inspector din Negrești” (și mata, cititorule să trăiești). Era un adevărat personaj. Cam abțuguit (cred și eu pe căldura care era), cu cămeșa așezată original (cămeșă de cămeșă, după cum se vede), cu ochelari de jmecher sub pălăria de pai și, în virtutea misiei de ”inspector”, atent - geană la tot ce se petrece și musai cu două ecusoane pe piept. Bun... că n-ați observat că în unul dintre ele steagul e roș - galben - albastru și în celălalt e viceversa, asta nu mai contează!


Acuma vă prezint la ce era atent - geană ”Domn inspector din Negrești”. Poza se cheamă ”Vată pe băț cu instrucțiuni” (nu-i așa că v-am dat gata?), că matmazela era în prima zi de lucru și avea scris procesul tehnologic de fabricație pe bilețelul din mâna stângă din care citea de fiecare dată... când cineva dădea leul pentru vată... Bun, amu să nu credeți că Domn inspector se chiompea la bilețel. Nuuuuuuuuuuu, că bulanul stâng ițit de sub fustiță nu l-ați observat nici pe ăla!

Cam așa este cu Fotografia pe stradă: unii o complică inutil, alții văd de-a-ndoaselea, alții nu văd nimic iar cei care văd... ori nu pricep, ori pricep dar nu știu să se exprime elegant.

Mereu pe stradă se întâmplă câte ceva. Mereu o imagine extraordinară ne trece pe dinaintea ochilor. O secundă și atât. Și doar de noi depinde să o putem reține în memoria (peliculei era să zic) cardului din aparat. În secunda despre care vă vorbesc, ea, imaginea aia memorabilă, o vedem că vine, este și s-a dus. De fapt, timpul nostru de reacție trebuie să fie undeva pe la 1/125, 1/250 pentru ca să putem îngheța acțiunea, pentru ca să putem, apoi, să ne lăudăm la prieteni că suntem ”martori ai timpului nostru”. Fotograful de stradă trebuie să aibă multe. Trebuie să aibă chef, trebuie să aibă tupeu (că vin unii nervoși și răzbelu-i gata), trebuie să aibă putiința de a-i lămuri pe alții (când nevoia o cere) că albul e gri și griul căcăniu (am mai scris asta acum vreo 2 zile, da altfel), trebuie să vadă (cu o secundă înainte de a se întâmpla ceva), trebuie să creadă (că se poate și că merită să apese pe declanșator), trebuie să știe (să extragă din tot fix cadrul care spune ceva, care are o noimă), trebuie să fie (la locul potrivit și în momentul potrivit). Că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti peste seară, peste noapte, peste zi!

joi, 27 martie 2014

27.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 86


Nici nu știu ce să scriu. Dacă nu e de ”la războiu” nu interesează pe nimeni. Nimeni n-are timp să citească. Nimeni, parcă, nu vrea să înțeleagă. În seara asta... câteva cuvinte despre ”oglinzile paralele”: două imagini la care, în afară de faptul că sunt portrete feminine, mulți nu vor găsi nici o legătură...
În prima, Femeia, a dracului de provocatoare, cu niște buze fierbinți ca lava vulcanului din ea, cu ochii adânci cât toate nopțile de dragoste trăite, simțite sau închipuite. Se uită la tine (domnul bărbatu) și parcă simți chemarea aceea nebună care-ți face inima să alerge repede, repede spre niciunde, spre de unde, spre de ce, spre toate clipele trăite și întoarse înapoi. Nu-i vedem decât capul, dar îi ghicim, fiecare după propriile experiențe, vraja, ”valea prafului de pușcă”  unde-nchipuirea mușcă... și aș putea continua pană spre miezul nopții, dar mi-e teamă să nu vă plictisexc.
În cea de a doua, tot Femeia... Chiar, câți își mai aduc aminte de bunicile, mamaile care ne-au încălzit copilăria? Mai țineți minte, fiecare avea câte o broboadă pe cap și, mai țineți minte, când se mirau sau când aveau o mare emoție întotdeauna își acopereau gura cu un colț al broboadei. Și cu asta, cred că am spus totul!

Cine are de înțeles va pricepe: între oglinzi paralele este mereu câte ceva de înțeles. Fotograful cu suflet  musai vă va vorbi despre spații, despre vârste, despre lumi existente și, apoi închipuite într-un petec de hârtie - imaginea absolutului. Fotograful cu ștaif vă va privi parșiv în ochi și vă va spune povești despre nefotografii numai de el văzute - imaginea neputinței. Fotograful șmecher vă va spune ”povești” numai de el înțelese - despre cât de mult contează abisalul tangent decantat într-o lacrimă scursă din coada ochiului.
În rest, viața merge mai departe, în fiecare imagine bună pe care o faceți veți găsi câte un sâmbure de adevăr, curat ca o frunză care abia mijește din mugur!

miercuri, 26 martie 2014

26.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 85


Pentru cel care o face, o Expoziție ar trebui să fie o mare sărbătoare. Doar sunt strânse acolo, în ea, tot ce ai făcut mai bun în ultima perioadă de creație, tot ce ai simțit mai diferit cu sufletul tău și ai reușit să-i dai viață, tot ce te-a făcut mai ”altfel” decât i-a făcut pe cei din jur, toată năzuința ta de a fi pe pământul acesta rotund ca un țipăt de pasăre. Și doar tu, Autorul, o poți povesti pentru noi, ceilalți, pentru ca să o putem vedea și duce, în sufletele noastre, mai departe prin vreme. Pentru că da, dintr-o Expoziție rămâne doar amintirea hălăduind prin memoria noastră afectivă, rămâne doar speranța că, odată cu noi, cei care am văzut-o, expoziția va trăi și va fi povestită generațiilor viitoare.
Poate visez prea mult. Poate sper prea departe. Poate reverența mea este prea forțată. ”Ce expoziție” - îmi veți spune, ”aia care” sau ”ailaltă care”... Este adevărat, sunt Expoziții și expoziții. Pentru unii dintre noi toate sunt la fel, pentru alții... o mică, dar mică de tot diferență parcă ar fi, iar pentru alții... Ce să mai spun, trebuia făcută și gata.
Pentru cel care o face, o Expoziție este prilejul de a mai muri puțin, pentru a reuși apoi să te inventezi, pentru a câtea oară, pentru Expoziția viitoare!

marți, 25 martie 2014

25.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 84


Cu ”ajutorul” FB-ului postarea de ieri a făcut un pic de valuri pe internet. Lumea și-a spus părerile, pro și-n contra, referitor la platforma NG pe care numai cine nu vrea nu-și poate posta imaginile. De fapt (2), oful meu nu era ăsta. Bine că se postează, ca să mai avem și noi unde să ne distrăm... Problema era cu marii noștri ziariști amatori de ”senzațional” care scriu la fel cum vaca dă limbi la bulgărele de sare...

De fapt (1), aș fi preferat ca lumea să se agite din cauza celor două imagini postate și explicate, să găsească, poate, altă poveste, să o completeze, poate, pe aceea care am însăilat-o eu. Cred că ar fi fost mult mai productiv și cu mai multe, posibile, învățăminte pentru cei aflați la început...

Așa, furtuna din paharul cu apă s-a liniștit după ce lumea și-a spus părerea, toate e bune și la vară cald. Doar pe mine mă mai face să zâmbesc unul dintre răspunsurile date acolo (”Bune, bune...dar cine să le critice?! Cine e în măsură se ne judece? Deocamdată nu mă deranjează să pierd vremea”)... Așa este, chiar cine să le critice dacă noi nu suntem în stare. Dacă ABC-ul fotografiei nu-l stăpânim îndeajuns încât să ne dăm seama când albul devine gri și negrul căcăniu? Și chiar, cine e în măsură să îndrăznească să ne judece?

Zboară, Puiule, zboară că a ta va fi împărăția drepților! 

luni, 24 martie 2014

24.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 83


Două imagini făcute la câteva minute una de cealaltă, într-un sat uitat de lume din Județul Botoșani, pe numele său Ibănești. Un ”sat muzeu” cum le place să spună celor de pe la Cultură, datorită faptului că încă se mai păstrează multe case bătrânești, acoperite cu stuf... Da, ca element comun, observăm (mai bine zis ghicim) acoperișurile din stuf. Și mai observăm ceva: culoarea albastră în care este vopsită stoleria (sper că știți ce e aia), specifică satelor vechi românești. Astfel, fiecare casă primește de la proprietar un ”petec de cer”. Cerul albastru al zilelor noastre de sărbătoare. Și ce mai putem ”citi” în imagini?... Că este aproape toamnă. De unde ne dăm seama?... Păi în planul doi din prima imagine, pe sârma pusă pe stâlpii ceardacului, gospodina a înșirat bucăți de mere pe ață. Să se usuce. Vor fi minunate în zilele de iarnă cu nămeții cât casa... E drept că și-a înșirat la uscat și ciorapii ”fini” de damă, dar asta e din altă poveste... În a doua imagine, tot în planul doi, în geam, trei roșii - gogonele au fost puse să se coacă, iar în interior, în micul hol care dă spre cameră, s-au depozitat beldii de răsărită, pentru foc - semn sigur că toamna a venit. Și cele două butoaie de plastic în care s-au pus laolaltă prunele și merele căzute pe jos tot despre toamnă povestesc. Chiar dacă doar închipuit... Și să mai observați minunea: nepoata trimisă de la oraș să stea la țară care-și piaptănă bunica. Nu-i așa că este impresionant. Sau mi se pare mie?

Văd pe Feisbuk minunății. NG, adică National Geographic publică imagini ale fotografilor români cu locuri celebre din Romanela. Printre ele și imagini din Iași. Mă dumiresc din ce în ce mai puțin: cândva revista respectivă era un garant al calității în ceea ce privește imaginile publicate. Acum imaginile prost făcute sunt la ordinea zilei. Păcat!

duminică, 23 martie 2014

23.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 82

Despre Prietenie... uneori este greu să vorbești. Doar în sufletul tău îți poți răspunde la întrebările la care cei din jur ar putea da un răspuns, de cele mai multe ori greșit. Pentru că doar tu și sufletul tău puteți să spuneți și să simțiți secunda de adevăr care vine dinspre Prietenul de alături. De lângă suflet...
Prietenii se împart. Prietenii se despart. Furtuni în paharele cu apă ale orgoliului se stârnesc din senin ajungând, de cele mai multe ori, la adevărate războaie pe care cei din jur le așteaptă cu sufletul la gură. Prietenia nu este nimic palpabil, nimic care să se poată contoriza de ceilalți. Doar sufletele celor doi implicați știu când să tacă sau când să facă o reverență. Ce este atât de greu de înțeles?


La mulți ani, Boier Valentin Ciucă!


La mulți ani, Dan... tot ce-mi doresc pentru mine, înmiit să-ți mângâie sufletul!

P.S. asta a fost postarea cu numărul 1.000

sâmbătă, 22 martie 2014

22.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 81


Este a 81-a postare pe anul acesta. Câte una în fiecare zi în care am scris câte ceva despre Fotografie. Mulțumesc tuturor (și nu au fost puțini) care au intrat pe aici și au citit. Asta mă face să scriu în continuare. O fi bine... O fi rău... Important e că este!
Fotografia întâi face parte din viața noastră. Apoi este viața noastră. Apoi... cine-și mai aduce aminte?
Cam așa s-ar putea reduce la o singură frază tot ce simțim, tot ce trăim, tot ce este, va fi să fie și tot ce rămâne după noi.
Astăzi de la ora 11 a avut loc în Copou vernisajul expoziției colegului nostru Adrian Cuba. Lume multă, cald, frumos. Concluzia a fost că, pentru cineva care nu ne cunoaște, dar a văzut expozițiile, eu sunt un foarte bun fotograf de peisaj. Ceea ce nu este adevărat, iar Adrian Cuba este un foarte bun fotograf de eveniment!

vineri, 21 martie 2014

21.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 80


Mai ții minte oZo?
Sunt aproape 9 ani de atunci. Tot un fel de Fotograf utilitar erai. Ceva mai amestecat. Făceai și albume, făceai și nunți, făceai și altele care-ți plăceau și-ți punea mintea la contribuție. Dar încă nu ajunsesei să înțelegi. Să ”ghindești în color” cum îți spusese că o face regretatul Ioșca Baci prin 1990 și ție-ți venea să râzi că nu pricepeai ce vrea să spună. Acum te uiți în jur și pricepi imediat. După cum ține aparatul în mână, după cum declanșează, după cum o face pe-a cimpanzeul zgâindu-se în gemulețul din dosul ”camerei”, după ce pune pe FB. Mamă... ce reticent ai fost până ți-ai făcut și tu FB și ai intrat în rând cu lumea. Pricepi după ce scrie, după cum vorbește, după, după, după. Acum e tare ușor să vezi și să pricepi. Să te faci înțeles e mai greu. Să poți face și pe alții să înțeleagă ce e greu de priceput și pare din alt film.

Toți vor poze de la tine. Le crapă buza după ele, te caută azi dar le vor alaltăieri. Și, musai moca. Nu știu cum dracu mă găsesc tot felul de intreprinzători care au afaceri cu nenea Statul, adică adună de pe la unul și altul texte de prin județele patriei și poze și apoi le vând la primării ca să-și facă sait, că ăia e urangutani și nu-și pot rezolva treburile singuri, fără ajutorul băieților deștepți... și tu te uiți pe cearșafurile lor de hârtii și bifezi de la Botoșani, Iași și Suceava peste 70% din ce au ei nevoie și e bine... uraaaaaaaaaaaaaa, aaaaaaaa, aaaa, aa, a. ”Da de ce așa mult pentru o poză cu drept de autor, că e 400 de imagini și ceva și e mult, că să-nțelegeți și dvs, că suntem și noi uoameni”... Păi da, voi sunteți uoamini și eu un bou de fotograf. Voi aveți nevoie de ele alaltăieri și eu le-am fotografiat de-a lungul a peste 9 ani, de când am trecut pe digital. Ar trebui să mă simt excitat și să ejaculez pe pereți de plăcere la gândul că ce onoare pe mine să-mi văd pozele pe saitul Primăriei din Iași, unde lucrez și unde, oricum pozele ar trebui să fie demult... ”Ar trebui” am zis?...

Și tot așa... mai te trezești cu Tanda pe cap care și ea vrea să facă a 8-a minune a lumii moderne la Iași și are și ea nevoie de pozele tale. Și te uiți sidefat la ea cum te privește-n ochi și te minte suav că ”ieri v-am dat drumul la bănuți, Domnul Ozolin” iar mâine-ți spune candid că ”ieri am avut conturile blocate pentru o datorie de 320 de lei dar azi la amiază mama v-a făcut plata”... Păi măi fato: ai văzut 100 de poze de la mine și ai mai avea nevoie de încă pe-atâtea. Oare crezi că le mai vezi? Chiar de-ar fi să-mi fac bagajul din instituție???

Mai ții minte oZo? Cum o dai, cum o-ntorci, ”vremea trece măi ....”!

joi, 20 martie 2014

20.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 79


Referitor la postarea de ieri... mă refeream strict la contemporaneitate și la ce văd pe Feisbuci. Normal că sunt și oameni care-și fac meseria cu dăruire și cu onestitate. Oameni de la care ai ce învăța și care-ți pot fi mentori. Țin minte (ca să mă raportez la orașul în care locuiesc), în primăvara lui 2008, la Iași, Dinu Lazăr a făcut ca sala Centrului Francez să devină neîncăpătoare. Cine a avut de învățat a învățat atunci. Tot la Iași, de ceva ani, Dan Mititelu face ”O inițiere în Fotografie”, câteva sute de iubitori ai scrisului cu lumina urmându-le și, devenind (o parte dintre ei) împătimiți fotografi. Și tot pe la Iași s-a aciuat acum ceva vreme unul care cică-i ”pozarul copiilor rupți în cur” și, dimpreună cu altul care cică face ”events-uri” (da n-a făcut niciunul din câte și-a propus până acum) mai fentează (încă) pe credulii care au timp să-i asculte. Da asta e altă discuție. În fine... Cum să-i explic eu celui care abia a pus mâna pe aparatul de fotografiat ”secretul” fotografiei de mai sus???


Sâmbătă, de la ora 11, în Copou are loc vernisajul expoziției lui Adrian Cuba ”Tinerețe în doi”. Îl știu de când era aproape copil și la începuturi. Astăzi este angajat Agerpres pe zona Moldovei și un foarte bun fotograf de eveniment. Sunt sigur că expoziția va fi minunată și voi avea o deosebită plăcere să v-o povestesc!

miercuri, 19 martie 2014

19.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 78


Că mulți dintre așa zișii fotografi români sunt analfabeți (fotograficește vorbind) și puturoși nu mai este demult o noutate. Mă uit și mă minunez... oameni care declară că iubesc fotografia și-și dau viața pentru ea, dacă-i iei la scuturat riști să rămâi crăcănat: aia nu știu, aia nu stăpânesc, pe aia n-au ajuns să o învețe, ailaltă n-au văzut-o la nimeni. Aparatul din dotare are doar butonul de pornit - oprit, ăla de schimbat obiectivele și portița aia pe unde se bagă - scoate cardul și bateria, pe laptop se descarcă pozele și li se dau drumul pe FB și treaba merge. Orșoape, ture foto, obiective grele și mari. Și de la capăt!
Iar șmecherii care să le ia banii au început să se prindă de naivitatea impotentă a caregoriei ăsteia defavorizate de mânuitori de aparate care le știu pe toate și le saltă banul de 3 - 4 ori într-o lună. Că are balta pește. Auzi: cică-i învață ”secretul fotografiilor mele”. Adică fraierilor: cum țin eu aparatul, spre unde-l îndrept, pe care buton declanșez, pe care fereastră mă uit, pe ce program fac toate astea, ce card folosesc, cu care parte-l bag în aparat, cum dau drumu la laptop, pe care parte copii cardul și cum editez eu fotografiile mele de le pun pe ici pe colo și arată bine. Și vine ciumpalacul și rămâne cu gura căscată. Cică ”Uauuuuuuuuuuuuuuuu”. ”Vai ce lumini de studio frumoase și mari și ce portrete bengoase Domne.... Dacă fac și eu la fel mare sunt”. Și normal că face gogoloiu. Că mură-n gură pentru tot poporu dimprejur, că doar a dat bani pentru asta. Exact ca-n armată când sergentul răgea în fața răcanilor: ”faceți ca mine, v-arăt!”. Și făcea plutonul că dacă nu își lua masca pe figură și era nasol...
N-am văzut până acum pe nimeni care să facă un uorkșop în care să-l învețe pe tilicar să gândească corect despre Fotografie. Să-l facă să înțeleagă că oricât de mult i-ar arăta cineva tot de el depinde ce va face în continuare. Că a imita și a-ți propune să faci fotografie ca X sau ca Y nu duce nicăieri și este pierdere de timp. Că fotograful analfabet, oricât de talentat ar fi tot face degeaba umbră pământului și talentul atunci când se termină se alege praful de toate visele frumoase care ne fac sufletul să zburde pe câmpii. Ar fi multe de spus și îmi este ciudă că pot vedea, că pot înțelege, că pot explica dar dau doar de oameni surzi și muți cu care nu pot lega un dialog coerent, că se uită la mine de parcă aș fi venit de pe altă planetă: ”ce-o fi și cu moșul ăsta nebun de ne freacă la cap cu tâmpeniile lui?”...
Și cred că din toate astea e pentru prima dată când pot spune că ”filmul bate viața”. Ne uităm cu gura căscată la ”faceți ca mine, v-arăt” și ne regăsim acolo, fericiți că alții sunt mai isteți ca noi și ne poartă în turmă pe câmpii.

marți, 18 martie 2014

18.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 77


Încet dar sigur primăvara se-apropie de sufletele noastre. Numai pe mine m-a pălit acum ceva vreme astenia și se ține scai de mine. Și belelele curg gârlă, că așa este în sport... dacă cazi în genunchi musai trebuie să iei și un șut în cur ca să meargă treaba ca pe roate.
În fine, ne trezim noi și ne scuturăm de păcate și-o luăm cătinel la trap cu Tudorel pregătit de remvoluție. E nașpa de la o vârstă: cu cât lași mai mult să treacă timpul pe lângă tine, cu atât perioada de ”refacere” este mai lungă și mai fără de perspective.
Mi-e dor de niște ardei umflați cu carne tăiată cubulețe cu cuțitul și cu o mână de orez aruncată printre ea. Am văzut ceva care seamănă azi la Auchan da n-am luat. Sigur carnea din ei e sub formă de răvaș. Să apară ardeii cu coaja subțire pe piață și promit că mă apuc de gătit. Da mai este până atunci. Mi-e dor de cremă de zahăr ars. Da am mâncat ieri tot de la același Auchan. Eu nu mă pricep să fac și, oricum, cum face femeia crema de zahăr ars... mai rar. Mi-e dor de o Coca Cola. Azi am stat vreo trei minute la raft cu mâna pe o sticlă din aia cu cireșe. Până la urmă am renunțat s-o pun în coș. E destul că mă otrăvesc cu pufuleți cu cașcaval. Mi-e dor să fac poze la o nuntă (parcă asta nu e de mâncare)... pe 10 mai mi se va împlini dorința! Tot e bine că, din când în când, câte un dor ți se mai împlinește.
Abia aștept să treacă săptămâna asta și cealaltă. Să înverzească cât vezi cu ochii în față. Să merg la gâze la Tata Mihai și să uit de toate câte-mi bat mintea și trupul.
Să fi îmbătrânit așa, pe nepusă masă? 

17.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 76


Păi... rețeta ar fi cam așa: se ia 1 Fotograf, se scutură bine de imaginile de pe harduri, musai ce rămâne se editează, se învârte, se dezvârte, se întoarce pe față, pe dos, pe stânga, pe dreapta, se pune pe cant. Rezultatele se dau la mărit pe hârtie fotografică, apoi se  lipesc pe paspartuuri (fotografiile rezultate), se pun în rame și se lasă musai la dospit 3 săptămâni într-un loc circulat pentru ca să fie văzute de tot poporul curios. După trei săptămâni se reia procedeul și tot așa, la alte și alte trei săptămâni...
Rezultă expoziții frumoase de să se minuneze lumea iubitoare de artă (ce-o fi aia) de ele. Și nu numai. Să ne bucurăm și noi, prietenii autorilor că Povestea se scrie rotund și merge mai departe devenind ”de poveste”.
Ș-am încălecat pe-un pixel și v-am spus o... (cine găsește rima să mi-o zică și mie)

Imaginea de azi seară de la vernisajul expoziției ”Anotimpuri” aparținând colegei noastre Paula Nimigean de la Suceava. În imagine, alături de Paula și de Eu, colegii noștri din FotoIași cărora le va veni rândul la mestecat în salata rețetei de mai sus!

duminică, 16 martie 2014

16.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 75


Primele semne de primăvară. Dintr-o primăvară care sper să fie frumoasă și cu multe realizări fotografice pentru colegii mei mai tineri. Eu voi încerca, cât mă pricep, să-i ajut...
Azi ar fi trebuit ca expoziția de pe gardul Parcului Copou să fie înlocuită. Am înțeles că va mai rămâne câteva zile până când Adrian Cuba, a cărui expoziție urmează, își va finaliza lucrările. Din ce am înțeles, vor mai urma și Liviu Chirica și Radu Aneculăesi. Este o inițiativă lăudabilă a Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” a Municipiului Iași de a oferi ieșenilor expozițiile fotografilor profesioniști din cetate.
În ceea ce privește expoziția mea... sper ca aceia care au văzut-o să se fi bucurat de ea. Eu, paradoxal, n-am apucat.
Dacă vreți să vedeți cum cineva îți poate bate joc de propriile fotografii pe care le organizează într-o expoziție, mergeți la Cărturești în Palas: 9 imagini 50x70 (cred), 4 cu același personaj urcat pe o casă, 2 cu altul care-și toarnă nisip în cap... Cică de portret, dar este doar de reportaj. Fiecare-și bate joc de ceea ce face. Ori din neștiință, ori din prostie, ori din fudulie, ori din țopism!
Mâine, la Iulius Mall (ora 18.oo) expoziția colegei mele Paula Nimigean. Am montat-o azi de dimineață.

  
Cireșe cu lămâi. Viața mereu bate filmul amintirilor noastre!

sâmbătă, 15 martie 2014

15.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 74


Despre Memoria Decupajului am mai vorbit pe aici... Primele semne ale primăverii astăzi la Bârnova, primele imagini de natură, prima ieșire de după o iarnă care numai iarnă n-a fost. Ce au avut în comun astăzi 17 oameni cu aparatele la gât la marginea Bârnovei? Pasiunea nemărginită pentru Fotografie, am putea spune fără să clipim. Este mai mult de atâta. Este o nouă filă care s-a scris la cartea de povești frumoase pe care o păstrăm, cu multe file albe, în suflet. 

vineri, 14 martie 2014

14.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 73


Sunt clipe în viața fiecăruia dintre noi pe care nu am vrea să le trăim. Clipele în care trebuie să iei o hotărâre care îți va marca viața care va urma. În care trebuie să alegi între a pleca capul și a lăsa umilința să-ți inunde sufletul sau să ai tăria să privești pe cel din fața ta în ochi și să nu te lași călcat în picioare. Chiar dacă asta înseamnă ca din secunda următoare pentru mulți dintre cei pe care-i salutai cu plăcere zi de zi să devii o simplă și estompată amintire.
Fiecare dintre noi trăim în suflet cu amărăciunea că am putea face mult mai mult decât facem, că am avea mult mai multe de spus și numai simplul fapt că totul se reduce la banii de care nu dispunem pentru a ne ajuta semenii să-și împlinească visele ne face, la un moment dat, să renunțăm la a lupta și să ne retragem în carapacea apăsătoare a neputinței. Da, viața ne este clădită pe multe, multe renunțări, iar echilibrul numai noi știm cât de greu este să-l ținem. 
Într-o lume a pițipoancelor tunate și a cocalarilor debordând de manele accentele de normalitate sunt sortite eșecului iremediabil.
Și sper ca luni să nu trebuiască să detaliez ce astăzi am scris!

joi, 13 martie 2014

13.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 72


Pana mea... pe FB la Conu Dinu e dixtracție măreață. Iar s-a lansat un al enșpe miilea de aparat de fotografiat și păsăreii de la PR bagă mare gogomănele. Bașca că ni se spune (la noi, la băieți) că ”ajungi la 300 mm cu sute de lei reducere”. Păi vreau și eo... 2 și musai cu cot. Reducerea o donez la fabrica de mobilă și binale fotografice!
Alții o dau triunghiulară cu ”arta fotografică”. Că pe vremea lui Ceașcă era da nu se povestea, că amu se povestește da nu este, oricum... o întreagă polologhie SF din care nimeni nu înțelege nimic și fiecare conferențiază ce vrea. Domnilor, ”arta fotografică” este ca ceva care nu este. Adică putem povesti despre ea până mâine dimineață, cât de măreață este, cât de tare, cât de jucăușă, cât de adorată, mângâiată, băgată-n gura lumii, scoasă din gura lumii, cât de pipăită e de adolescentele mioape și... odată îi sare sifonul și se moaie Nene nesimțita și nu mai e bună de material de studiu la pensioanele virtuale. Asta e ”arta fotografică” de la Romanela!

Și ca să mă contrazic și singur și de nebun vă invit la Vernisaj:


miercuri, 12 martie 2014

12.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 71


Nu-i poți rata, nu poți să  nu-i remarci pe unde mergi, pe unde te uiți, pe Feisbuc... Ei sunt cei cu Photography în coada numelui. Au cureaua de la aparat înfășurată temeinic în jurul încheieturii - dacă cineva le-ar pune gând rău la Nikon ar trebui să ia și mâna cu el. În 95% din cazuri musai parasolarul e pus invers și în altele 90% ori au montat blițul pe aparat ori blițul aparatului stă sculat să le lumineze operele. Când nu fac poze la tot ce văd în fața ochilor (cam 20%) musai fac poze la neveste sau la prietene. În primul caz, cum ajung acasă umplu Feisbucul cu poze lălâi gen ”de prin...”, ” astă seară în...”, ... de 10”, imagini fără nici o noimă, fără mamă și tată. În al 2-lea la fel: albume peste albume cu consoarta din  dotare sau cea viitoare, cu demoazela bosumflată, încântată, crăcănată, cu șpagat pe dreapta, cu bube pe stânga, cu cărarea vopsită în negru la frumusețe de păr blond! Dar cel mai simplu lucru după care-i recunoști e (musai) rucsacul. Rucsacul nene e piesa de rezistență a dotării lui Photography. Indubitabil e mare. Cât mai mare, că te și minunezi ce mai poate să pună în el înafară de aparatul de 1500 de lei și cele 2 obiective de kit. Și, indubitabil și invariabil, are legat de catarame pe Măria Sa Trepiedul cumpărat la promoție din Cherfur. Chit că are treabă (1 dată pe an pe lună plină), că n-are treabă cu el, trebuie să fie acolo, bălăngănind de rucsac, certificatul suprem al lui Photography că există, trăiește și crează printre noi, ceilalți.

În rest, toate bune și frumoase pe Frontul de Est!

marți, 11 martie 2014

11.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 70


Și da, ne place să vorbim despre doi când, de fapt, suntem trei sau patru sau viață furată și clipe furate și respirări sacadate furate și ele zilei când se-ngână cu amintirea.
Viața noastră nu mai este a noastră, o împărțim, o mințim, o împăturim în suflet și apoi o cheltuim pe te miri ce amintire din copilăria pierdută. Niciunul nu se mai regăsește, de la o vreme, în celălalt, ne dorim dar sfârșim într-o neputință dureroasă pe care ne încăpățânăm să o ducem cu noi peste tot prin puținele clipe lucide... Și doare!
Doare al naibii de tare neputința de a ne smulge trecutului și a o lua de la zero barat spre o altă viață, măcar visată și dorită prin toți porii ființelor noastre pierdute. Mereu când să te iau de mână trenul vieții pornește în neștire, ochii îmi fug înlăcrimați după ultimul vagon iar peronul este invadat de sunete ciudate și fără contur care repetă sacadat ultimele tale cuvinte mai mult ghicite-dorite decât auzite: te iubesc, te doresc, te iubesc!
Vieți paralele, destine paralele, fără putință de a le uni vreodată în lumea asta în care cei din jur contează mai mult decât tot ce ne-am putea dori vreodată pentru noi.
”Sunt supărată pe tine”, îmi spui, uitând că supărarea nu are ce căuta între două ziduri peste care niciodată nu va putea trece geană de adevăr. Adevărul trist și dureros că niciodată nu ne vom putea ține de mână în fața Destinului. 
Și atunci? Ce este de făcut? Te-ai gândit vreodată că fiecare dintre noi are nevoie de o a doua șansă? Eu o aștept pe a mea, Tu fugi mereu de a ta. În felul acesta niciodată noi nu vom fi decât amintirea care doare mereu și mereu și mereu în fiecare secundă furată, cu fiecare sărut îngânat, sub fiecare mângâiere cu mâna tremurândă de neputință!

Ce treabă are asta cu Fotografia? Pentru unii este motorul care învârte lumea fracțiunilor de secundă depănate de obturatorul magic care reține pentru voi adevărul pe care n-ați vrea să-l aflați prin suflete niciodată...

luni, 10 martie 2014

10.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 69


Toate declanșările noastre sunt clipe irepetabile și doar de noi depinde ca imaginea pe care tocmai am înregistrat-o pe cardul din aparat să spună ceva. Mă uit la cei din jurul meu, pătimași, pătimiți, pătimind clipă de clipă cu aparatul de fotografiat în mână. Unii dintre ei au reușit să înțeleagă și să treacă dincolo de simpla înregistrare a unui loc, a unui spațiu, a unei priviri. Alții nu reușesc să rupă barierele și rătăcesc printre forme și culori pe care nu reușesc să le îmblânzească. Și de ce în teorie totul pare simplu, simplu de tot, practica le dă mereu planurile peste cap...
Prieteni, lucrurile simple să știți că, musai, sună. Vibrația lor este grăuntele de aur rătăcit prin nisipul Fotografiei. Atunci când sufletele noastre, când mintea noastră, când urechile noastre, când ochii noștri vor percepe sunetele lucrurilor simple totul se va limpezi. Totul va fi minunat și păstrat pe vecie. Orice declanșare va căpăta noimă și rost. Dar până atunci ce vă faceți?
Imaginile de mai sus sunt făcute una la 30 de metri de cealaltă. La micul șantier naval din Giudecca. Un vaporaș mai mărișor la reparat. Sprijinit de piloni groși de lemn pentru a  nu se da de-a dura și cu un nene trebăluind prin el. Cum au ajuns urechiații acolo habar n-am, că pe scara pe care a urcat meșterul nu cred să se fi suit. Cert este că m-au întâmpinat cu doi lătrăi după care au dispărut în navă. O singură declanșare... nu e mare minune dar are poveste. Imaginea 2, așa cum există pe lumea asta spălători de vase, de mașini, de câini, de moșnegi pe spate, există și spălători de gondole. Îl găsisem la lucru și în mai anul trecut. Nu este băștinaș, e de pe undeva din Africa, dar și anul trecut și anul acesta si-a arătat mândria pentru meseria pe care o practică. Și cred că a consumat câteva butoaie de apă în plus pentru spălarea temeinică a gondolei. Unul dintre puținele cazuri de om fericit că este fotografiat. Și imaginea asta are poveste. Povestea lucrurilor simple și fără sfârșit!

duminică, 9 martie 2014

09.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 68


O imagine de astă seară din baletul Giselle de la Opera națională Română din Iași. Fiecare spectacol pe care-l fotografiez mă și deconectează, mă și solicită. Îi simt pulsul cu aparatul la ochi, tot așa cum simt aparatul în mâini. Fiecare scenă are o altă setare, o altă compesare - în funcție de lumină (cu reflector de urmărire sau nu, colorată sau nu, de halogen sau tungsten sau led, sau toate la un loc) o altă diafragmă - în funcție de planurile din scenă, un alt timp de expunere - în funcție de viteza cu care se mișcă balerinii, un ISO adecvat - între 1000 și 3200, scena întreagă, plan mediu, prim plan... toate schimbate cu aparatul la ochi într-o fracțiune de secundă.
La multe dintre scene aproape-mi dau lacrimile gândindu-mă la munca uriașă depusă de ființele fragile din fața mea pentru a da viață spectacolului. Doamne elegante, domni bățoși îmbrăcați la costum, tineri frumoși și curioși, cu un ochi la scenă și cu altul la mailul de pe telefonul mobil, fiecare așezați comod în stal, în loje sau la balcon privesc ”ca la teatru” la ce se întâmplă pe scenă. Copiii din fața lor, români și japonezi, dau viață iluziei. Un spectacol greu la care tu, interpretul, îți muști buzele până la sânge când simți că un pas nu ți-a ieșit cum ar fi trebuit să iasă, când, pentru o clipă, piciorul nu te ascultă și nu reușești să încremenești în poziția cerută de rol. La suprafață totul este frumos, strălucitor, sublim. În sufletul lor, al balerinilor, numărul renunțărilor a trecut demult limita suportabilului. Azi încă este spectacol. Reflectoarele ne arată frumoși. De mâine o luăm de la capăt. Alt rol, alți mii de pași, alte sărituri, alte căzături, alte vânătăi, alte renunțări. Peste tot Viața merge mai departe.
Respect!

sâmbătă, 8 martie 2014

08.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 67


Cum ar trebui să arate o poveste de dragoste? Cum ar trebui scrisă. De ceilalți, de către noi, cei care ne punem această întrebare?  Ar trebui să fie scrisă cu litere de aur? Ar trebui să fie scrisă cu praf de stele pe cerul albastru infinit care ne mângâie fruntea? Ar trebui să fie scrisă cu litere mici - mici pe palma femeii iubite? Poate nu ar trebui scrisă ci șoptită la ureche? Poate... poate...
Uite, eu nu am scris niciodată povești de dragoste. Le-am trăit doar. Cu intensitate, cu bucurie, cu durere, cu plăcere, cu zile negre, cu nopți albe, cu renunțări, cu lacrimi, înțelegând, neînțelegând, fugind înainte, alergând înapoi, minunându-mă, îmbătându-mă de parfumul Femeii de lângă mine, sărutându-i căușul palmei, mângâindu-mă de privirea ei adâncă ca toate nopțile de dragoste trăite, iubite, pierdute și iar găsite... Și mereu se făcea când mijeau zorii că eram singur, grăbit spre o adresă care nu era niciunde în sufletul meu.
Încet, foarte încet, timpul s-a grăbit să-și scurgă nisipul din clepsidra vieții și, chiar dacă niciodată nu mi-am simțit vârsta, acum, la bătrânețe (așa ar trebui să scriu la 53 de primăveri) singurătatea pândește de după gaura cheii așteptând să-i deschid, să mă strângă în brațe. Ghinion Fato, cea mai mare dragoste a mea nu mă va părăsi niciodată. Fără Fotografie n-aș fi fost nimic. Împreună cu Ea sunt cel mai fericit Om de pe Pământ. Dacă înțelegeți ce vreau pentru ca să spun.

Vă dați seama despre câte povești de dragoste vă poate povesti imaginea de mai sus? Se citește? Nu-i așa că se-aud? La mulți ani, Dragele mele, oriunde veți fi fost astăzi!

vineri, 7 martie 2014

07.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 66


GENEZA - expoziția lui Sebastiao Salgado la Palatul Tre Occi din Giudecca - Veneția

Sincer, îmi este greu să scriu. În aceeași locație am mai văzut acum doi ani o expoziție aparținând lui Elliot Erwitt, iar anul trecut o alta aparținând italianului Gianni Berengo Gardin. Cea de acum este greu de povestit. Trebuie văzută. Musai și neapărat. O expoziție în alb și negru cu mult, foarte mult gri. Despre o lume pe care doar o bănuim, despre locuri doar visate și oameni doar închipuiți. Salgado, brazilian, fotograf Magnum, născut în 1944. Imaginile din expoziție pornesc din anul 2004, când autorul avea 60 de ani, și se opresc în 2013, la 69 de ani. Un Proiect extraordinar care documentează cu ARTĂ oameni și locuri despre care mulți dintre noi nici nu știm că există pe Planeta Pământ.
Care a fost motorul acestei acțiuni extraordinare la o vârstă la care mulți semeni de-ai noștri au cam terminat-o cu cutezanțele? Să-i spunem Pasiune? Să-i spunem Credință? Să-i spunem Destin? Oricum am spune-o, cuvintele vor fi, mereu, prea puține. Privindu-i imaginile am fost și eu alături de el la capăt de lume, acolo unde mii de pinguini cuibăresc an de an, mi-a fost un frig cumplit în Siberia crescătorilor de reni, am simțit o frică fierbinte în jungla amazoniană cu peisaje impresionante și oameni parcă aflați la începutul lumii noi, mi-a fost cald și sete în Africa, alături de oamenii triburilor cu pielea ca abanosul, am simțit forța mărilor îmblânzite de balenele uriașe...

Și da, am simțit cât de mic sunt. Și nu mi-e rușine s-o spun!

Salgado a avut în spate o echipă, o logistică, niște fonduri care i-au permis să viseze și să facă visul să devină realitate. Salgado are geniul de a extrage din toate câte și-a propus ceea ce este necesar de extras pentru ca noi să ne minunăm... Iar pentru asta lumea-l iubește și dă Cezarului ce este al Cezarului...

Și da, pot visa chiar dacă știu că niciodată visul nu mi se va împlini. Nu am un sentiment de inferioritate. Nu-l voi avea niciodată față de nimeni. Doar că timpul ăsta nu e al meu și, sigur, țara asta pe care o iubesc nu este a mea. În rest, viața merge înainte. Câtă mai este de depănat!

Vă recomand să vedeți și filmul de AICI.

joi, 6 martie 2014

06.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 65


Am mai scris despre rolul întâmplării în fotografia de/pe stradă. Important pentru fotograf este să fie acolo, în locul potrivit și la momentul potrivit, să vadă cu o secundă mai devreme 1/125-ul următor și, musai, să declanșeze...
Imaginea de mai sus se citește ușor. Nu sunt localnici, sunt turiști într-o Veneție în care ploaia-și face de cap. Acolo, la piciorul Podului Rialto este un magazin Disney, cum la ei în oraș nu este, prilej de a-și îmbrăca micuțul ca în desenele animate preferate. Umbrela și ea are povestea ei... Călători - visători, peste tot prin lumea asta largă, aleargă spre tărâmul făgăduinței. Măcar o dată în viață să fii călător la Veneția. Fiecare vârstă-și va țese, mai târziu, povestea ei!
Anul acesta nu m-au impresionat nici măștile, văduvite de glorie de ploaia mocănească cernută din cerul gri, nici mulțimea pestriță și mereu încercând să se-ascundă de apa care-i pica în cap, nici chiar cei 15 cm de apă din Piața San Marco. M-a impresionat până la lacrimile sufletului o expoziție de FOTOGRAFIE...

Geneza lui Sebastiao Salgado.

Și chiar dacă nu se poate povesti ce am simțit acolo, la Tre Occhi din Giucecca, ce am văzut vă voi spune mâine. Până atunci, sincer, multe dintre tabuurile mele despre expoziții și Fotografi mi-au fost date peste cap. Am început să privesc altfel, toate se adună acum, cap la cap, spre un întreg... și ce întreg!
Și, sincer, sper ca măcar o dată în restul vieții mele să am putința de a face ceva în care și sufletul și mintea și dorința și toate clipele care au trecut și le-am conștientizat să se împletească fericit. Va însemna că nu am trăit degeaba.

miercuri, 5 martie 2014

05.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 64

Pentru că tot suntem (încă) pe la Veneția: câți fotografi, atâtea măști... sau câte măști, atâția fotografi ???
Prima cred că era valabilă mai demult, înaintea erei digitale. Atunci fotografii erau puțini. Și hobbyști și artiști și (mai puțini de tot) profesioniști. Hobbyștii erau ca și acum. Făceau poze la cățel, la purcel, la familie prin concedii la Amara. Purtau în aparat câte un film un an și ceva până-l terminau. Și asta nu pentru că erau prea selectivi cu declanșările, da clămpăneau de 2 ori la ziua copilului, musai de 3 la ziua nevestei, tot de 3 la cea a soacrei, de 5 ori în concediu, o dată la Crăciun și de 4 ori la Anul Nou, iar până făceau 36 de poziții... Artiștii erau și ei o nație aparte. Musai membri AAF. Că fără legitimația pe care scria că ”posesorul acestei legitimații fotografiază în interesul dezvoltării artei fotografice românești. Rugăm persoanele abilitate să-i acorde tot sprijinul necesar, bla bla” nu făceai nici 2 bani. Pentru a intra în rândurile AAF cantindatul trebuia musai să fi avut o expoziție personală și niscaiva acceptări prin Saloanele naționale. Plus un portofoliu de 10 imagini, minim 13x18 cm care era judecat de comisia de la AAF. Țin minte că toți oamenii normali atașau la dosarul de cantindat pozele 13x18, numai eu am plimbat prin București ditai cutia cu poze 50x60 cm, bașca că la ieșirea din Gara de Nord un nene milițian vigilent a vrut musai să vadă ce car în cutioaie și a cam rămas blocat când a văzut 5 nuduri cu femei dezbrăcate, spre dixtracția taximetriștilor dimprejur... Cu profesioniștii era treabă belită: adică ei erau împărțiți în două categorii. Prima cei de prin orașele patriei cu urși, capra cu 3 iezi, pinguini și zebre la intrarea în atelier și care-și dădeau la gioale ori de câte ori aveau ocazia, iar a doua cei care lucrau în cadrul Cooperației, meseriași buni și ei cochetând cu expozițiile și nomenclatorul AAF. După Remvoluție eu am mai înțeles că, de fapt, mai erau încă două categorii. Cei care lucrau în presă, fotoreporterii, și ei meseriași și mulți dintre ei membri ai AAF și mai erau unii care au câștigat catralioane din comenzile primite de la același AAF. Ăștia erau unul și unul și aleși pe sprincene. În fine...
Cea de a doua zicală  este mai actuală ca niciodată. Unde dai de o mască... hop și un fotograf după ea. Meseria asta a devenit un fel de stână fără de câini, fără de oi și fără de ciobani. Numai măgarii stau claie peste grămadă cât e ziulica de mare și rag a pagubă-n ciuperci. Unu zice una, alți zece zic altele, ații o sută combat cu hărnicie și tot așa până te-apucă amocul și-ți vine să dai cu aparatele de pământ. Dă Naiba să aibă câte unul un rezultat mai de Doamne-ajută că toți ceilalți vor să-i fure praful de pe stele și să-l lase-n nudul gol tăvălit prin praful de pe drum. Dar... dar ce te faci cu pozarul nemulțumit de prostia ziariștilor români care, auzi mata nesimțire maică: i-o luatără un project de pe sait și or scrisără despre el fără să ceară imaginile mari de la andrisant că se vede nașpa pe feisbuci și nu pot alții să dea laikuri. Că fără de laikuri CV-ul dă nașpa în căutare de loc bugetar la masterele de foto din țările străine!

marți, 4 martie 2014

04.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 63

N-am să vă povestesc despre expoziția lui Salgado de la Veneția pentru că marțea au liber galeriștii de la Tre Occi. Cele două zile de ploaie bag seamă că au dat peste cap și programul ”măștilor”, dimineață pe la 6 fără ceva toate lipsind de la întâlnirea cu ora albastră și, mai apoi cu răsăritul care n-a fost decât 3% din motive de nori. Nici fotografi nu au prea fost de dimineață în această ultimă zi de Carnaval. Mai mult tabletari și telefoniști. Față de anul trecut și acum doi ani recolta e slabă, măști urâțele, vreme de stat la gura sobei. Bașca că, pe la amiază au dat drumul la apă prin Veneția. Aqua alta atât de așteptată de turiști. Soare nu, ba a început să plouă... trebuie să fii maestru să scoți ceva. Din păcate pe nicăieri nu este lumină să poți face ceva imagini de noapte. Sau poate greșesc eu!

Mi-am pierdut starea. Aia care era motorul tuturor imaginilor minunate și fericite pe care le făceam. Sau, poate mi-am pierdut clipa de sinceritate de dinaintea declanșării... Cine mai știe.