Nici nu știu ce să scriu. Dacă nu e de ”la războiu” nu interesează pe nimeni. Nimeni n-are timp să citească. Nimeni, parcă, nu vrea să înțeleagă. În seara asta... câteva cuvinte despre ”oglinzile paralele”: două imagini la care, în afară de faptul că sunt portrete feminine, mulți nu vor găsi nici o legătură...
În prima, Femeia, a dracului de provocatoare, cu niște buze fierbinți ca lava vulcanului din ea, cu ochii adânci cât toate nopțile de dragoste trăite, simțite sau închipuite. Se uită la tine (domnul bărbatu) și parcă simți chemarea aceea nebună care-ți face inima să alerge repede, repede spre niciunde, spre de unde, spre de ce, spre toate clipele trăite și întoarse înapoi. Nu-i vedem decât capul, dar îi ghicim, fiecare după propriile experiențe, vraja, ”valea prafului de pușcă” unde-nchipuirea mușcă... și aș putea continua pană spre miezul nopții, dar mi-e teamă să nu vă plictisexc.
În cea de a doua, tot Femeia... Chiar, câți își mai aduc aminte de bunicile, mamaile care ne-au încălzit copilăria? Mai țineți minte, fiecare avea câte o broboadă pe cap și, mai țineți minte, când se mirau sau când aveau o mare emoție întotdeauna își acopereau gura cu un colț al broboadei. Și cu asta, cred că am spus totul!
Cine are de înțeles va pricepe: între oglinzi paralele este mereu câte ceva de înțeles. Fotograful cu suflet musai vă va vorbi despre spații, despre vârste, despre lumi existente și, apoi închipuite într-un petec de hârtie - imaginea absolutului. Fotograful cu ștaif vă va privi parșiv în ochi și vă va spune povești despre nefotografii numai de el văzute - imaginea neputinței. Fotograful șmecher vă va spune ”povești” numai de el înțelese - despre cât de mult contează abisalul tangent decantat într-o lacrimă scursă din coada ochiului.
În rest, viața merge mai departe, în fiecare imagine bună pe care o faceți veți găsi câte un sâmbure de adevăr, curat ca o frunză care abia mijește din mugur!