Ciudată nație mai sunt și purtătorii de aparat de fotografiat. Cei care-l folosesc!... Simțeam că mi-a mai rămas un ”ceva” nefotografiat la Troienele. Așa că mi-am cerut voie și am încercat să-mi scot din cap senzația respectivă de ”neîmplinit”. Troienele lui Andrei Șerban este un spectacol special. Prima parte, care se desfășoară în degajament și în scenă - cu publicul printre actori (și invers) este una foarte vizuală și dificil de fotografiat. De oricâte ori ai vedea spectacolul, ca fotograf mereu îți va rămâne un ”ceva” care ar mai fi de surprins. Indiferent de ce unghi ai alege: la sol - printre oameni, la pasarela reflectoarelor - dintr-un punct de stație aflat mult de-asupra și în care lumina reflectoarelor de urmărire modelează cu totul altfel ceea ce se întâmplă în scenă, nu vei reuși niciodată să îți termini treaba. Este o provocare continuă... Dar cine poate înțelege asta?
Sunt doar fericit că am reușit să surprind câteva imagini în SEARA asta, când Fotografia ar trebui să spună câte ceva!
P.S. te uiți la cel care a preluat ce făceai tu - aparatul pe Live View, fotografiază de de-asupra capului... După clămpănitul aparatului îți dai seama că fotografiază cu un timp lung de expunere. Este cea mai păguboasă abordare în fotografia de teatru. Probabil că se roagă celui de sus să-i iasă cât mai multe poze clare. Ce atitudini, ce momente de trăire ale actorului-cântăreț, ce pișca măsii de meserie. În fotografia de teatru nu ai nimic de ”inventat” Doar de surprins. Iar pentru asta trebuie să fii mereu cu ochiul belit în vizorul aparatului și cu degetul apăsat la jumătate pe declanșator. Jumătatea cealaltă este și inspirație și experiență și și și...
Probabil că așa merită unii. Să aibă fotografiile după cum le este sufletul.
Probabil că așa merită unii. Să aibă fotografiile după cum le este sufletul.
Mâine despre Elena din Troia și restul spectacolului. Așa cum l-au trăit interpreții-Actori ai Operei Naționale Române din Iași.