1987 m-a legat, definitiv, de Mihailopol. Eram, pe atunci, poetul lui pește și fotograf începător. După primele imagini acceptate în saloane s-au repezit băieții pe cocoașa mea: ”ăsta îl imită pe Mihailopol”... Și dă-i și luptă și combate. Eram, pe atunci, cam de-a-n-boulea. Adică habar nu aveam de opera lui Mihailopol. Nu-l cunoscusem, iar legătura mea cu fotografia începuse când el nu mai era. Este drept, prin Flacăra vremurilor anterioare remarcasem frumusețea câtorva imagini de ale lui. Nu știam, pe atunci, că-i voi urma visul stelar...
Despre cum am ajuns, în 1994 să pornesc, cu ajutorul lui Gheorghe Rizeanu și a actriței Rodica Mandache Galeriile ”Aurel Mihailopol” am mai scris
AICI. În imaginea de mai sus aveți coperta catalogului primului Salon de fotografie ”Aurel Mihailopol” făcut la Botoșani (în total, trei ediții). Imaginea este a lui Mihailopol. Pe coperta interioară scriam:
”Înainte de a trece în lumea umbrelor Mihailopol a avut grijă să ne lase o legendă. O legendă la care a muncit cu încrâncenare, clădind un castel din visele pe care le-a așternut pe hârtia fotografică, vise pentru care mulți l-au pizmuit, s-au rugat pe la sfinți să i se strice toate aparatele fotografice pe care punea mâna, sau, ticăloșiți în neputință, au încercat să mânjească lustrul aurei pe care la naștere ursitoarele i-au hărăzit-o...
Și timpul, ceața ceașa destinului care nu iartă pe nimeni, părea că le va îndeplini dorințele, încetul cu încetul Mihailopol devenind amintirea frumoasă a ”bărtânilor” fotografiei românești sau marele semn de întrebare al tinerilor care nu apucaseră să-l cunoască...
Că Dumnezeu a hotărât ca la Botoșani o galerie de artă fotografică să-i poarte numele face parte dintre minunile care, din fericire, vin să ne lumineze viața... Și probabil, în cerul lui, unde sigur a ajuns Șeful fotografilor, Mihailopol zâmbește mulțumit”.Expune Mihailopol
303
FOTOGRAFII:
Instantanee
Pseudo-instantanee
Fotografii grafizate
Solarizate
Supraimpresionate
Fotografii obișnuite
Neobișnuite
Fotografii cinstite
Peisaje
Evocări
Portrete
Fotografii artistice
Cei care au văzut această expoziție mi-au spus că a fost FANTASTICĂ. Probabil că tot acolo, la vernisaj, a făcut Victor Boldir, artistul fotograf craiovean, fotografia lui Mihailopol, ”proprietarul de nori”...
În cochetul catalog din care am reprodus imaginile scriu despre expoziție și artist Silvyu Comănescu, pe atunci Secretarul general al AAF, criticul de artă Mircea Deac și scriitorii Marin Sorescu și Radu Cosașu. Cuvintele ultimului le reproduc pentru voi:
”Ușa laboratorului lui Mihailopol e dotată cu un clopoțel. Deschizi ușa și, deodată, deasupra capului, auzi un sunet minunat - ai intrat pe un tărâm al minunilor. E una din marile bucurii ale cotidianului meu să aud clopoțelul de la poarta castelului lui Mihailopol. Știu că acesta e semnalul și semnul unei călătorii de vrajă într-o țară a unui copil cum nu sunt doi în marele nostru Combinat. Mihailopol însuși e unul dintre cei mai năzdrăvani combinatori ai Combinatului nostru de gând și simțire. Ce-i poate trece lui prin minte, ce poate asocia, monta, lumina, întuneca, divulga, divaga, fixa - într-un cuvânt combina - sub pleoapele ochilor săi de cea mai parșivă inocență - e nemaipomenit, exact în sensul cel mai strict al acestui adjectiv bogzian. Eu îi iubesc îndeosebi fotografiile așa zise realiste: un cap de copil văzut de Mihailopol, surprins pe o ladă la Alimentara, prima zăpadă la Cristian - de care m-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o, ca de o femeie în tramvai - portretul lui Mazilu-diavolul sunt tablouri cu care merg zilnic prin oraș, mă urc în taxi cu ele, mă însoțesc prin librării și la pâine, ca orice vers de trei secunde esențiale, ca o melodie de păstrăvi schubertieni, ca un poem personal din colecția particulară cu care fiecare suntem dotați, mai mult sau mai puțin onest.
Vreau să-i fur într-o zi, pentru noaptea de taină când îmi voi dona muzeul imaginar, clopoțelul pueril și crud de la intrarea în palatul său de clar-obscur.”
Anul trecut, drumurile i-au adus prin Iași pe cei doi nepoți ai marelui Fotograf. Valentin (care s-a ocupat de organizarea Festivalului Internațional de Film de la Iași) și Cătălin (care a făcut două workshopuri cu luminile Dedolight) Rudolf. Mă simt dator față de memoria lui Mihailopol. Cu ani în urmă, în apartamentul lui Cătălin am văzut câteva mii de clișee 6x6 color și alb-negru care îi aparținuseră lui Mihailopol. Din câte mi-au spus, marea majoritate nu au fost vreodată mărite. Le-am propus să le scanez și, împreună, să stabilim care dintre imagini să fie puse pe un sait al Artistului. Împreună cu imaginile care au fost expuse deja. Deasemenea, le-am propus să reluăm salonul de fotografie Mihailopol, la Iași, locul de unde se trage Rodica Mandache. Mi-au spus că atât imaginile cât și clișeele sunt în custodia doamnei Mandache și a fiicei lui Mihailopol, Diana. Au vorbit cu acestea, le-au spus ce intenționez să fac și... au refuzat. ”Lăsați-l în pace”... Mai ales Diana, regizorul de azi, care poartă un nume foarte greu, încărcat de atâtea povești. Mihailopol e mort, Prieteni. Și așa, se pare, că va rămâne. Fiica lui îi îngroapă și amintirea.
PS: după ce i-am văzut, la un loc, imaginile, mi-am dat seama de ce să frăsuiau atâta colegii la începuturile mele. Structural, metaforele noastră își dăduseră mâna pe hârtia fotosensibilă. Și, îmi place să cred, măcar unul la sută dintre visele lui Mihailopol le-am visat și eu!...
PS 2: Prietene care ai lăsat un comentariu pentru acest post. Când am dat să-l deschid, a dispărut. Te rog, mai postează o dată. Sper să nu se piardă din nou...
A trecut la stele de trei ani. Și... nimic pe nicăieri. Acu ceva vreme unul dintre ”marii” fotografi olteni îmi spunea că a vrut să cumpere de la fiul său fotografiile și să-i facă un sait... și acesta a vrut o droaie de bani. Căcat oltenesc. Au ăștia un talent de a minți pentru, vezi Doamne, doar, doar o ieși numele lor ca căcatul cu moț în frunte, ceva de nu se egzistă. Acu o oră am vorbit la telefon cu Victor Boldir. Corneliu, fiul lui Nenea Nicu, nu a venit în Romanela de ani buni. Nici la moartea mamei, nici la aceea a tatălui, nici după aceea. Cu cine a vorbit neica pozaru lu pește să cumpere fotografiile, nu știu. Poate cu el în oglindă... De la Nenea Victor am aflat că în Germania Cornel nu o duce pe roze. S-a despărțit de soție, nu are servici... Cum le potrivește Dumnezeu pe toate... La extraordinarele imagini purtate prin saloane și expoziții de către Nicu Dan Gelep nu mai are astăzi nimeni acces. Dar am aflat că vreo 30 dintre ele sunt donate la Suceava, la domnul Ungureanu. Am vorbit acu câteva minute cu Dori Maerean și mi-a promis că face tot posibilul să le pot reproduce. Sper să reușesc. Să redau unui OM pe care l-am iubit enorm memoria amintirilor fotografice. Să le poată vedea toată suflarea purtătoare de aparat, într-un muzeu virtual al celor mai mari Fotografi români. Simt că trebuie să fac asta.
