Anul 1985. Bombonel. În afară de nevoia de poze cu mutra mea de trimis pe la reviste, el fusese al doilea motiv pentru care am făcut primele investiții în scule. S-a născut pe 28 noiembrie 1982. Înaintea sărbătorii de Sfântul Andrei. Andrei îl cheamă. Și Cezar. Că s-a născut prin cezariană. A avut patru chile șase sute la naștere. Ditai măgădăul. Acum, la 27 de ani, e mai înalt cu o palmă decât mine și sfrijit de te uiți prin el. La fel am fost și eu până la 30 de ani. În ziua când s-a născut eu eram poetul lui pește pe la Galați. La Festivalul ”Baladele Dunării”. Pe la prânz sunasem acasă și soacră-mea (fie-i țărâna ușoară) îmi dăduse bucuria. Seara, după ce Adrian Păunescu îmi înmânase diploma prin care se atesta că mă premiase revista Flacăra, anunțam la microfon bucuria mea. Mamă ce m-au mai aplaudat vreo 2000 de oameni aflați la comedie în sala sporturilor din Galați. De parcă eu aveam vreun merit. Pe la 9 seara am tăiat-o cu trenul spre casă. Dimineață l-am văzut pe Dumnealui prin geamul maternității . Umflat și roșu ca un rac. Am rămas cam dezumflat. Da mi-a trecut repede. Firesc, multe dintre primele mele fotografii au fost ”exersate” pe el. Îmaginea de mai sus este făcută în vara anului 1985. Seagull pe film lat și film Azopan PS 21. Lat și el. Puștiul meu avea un an și jumătate. De umflat ce era a făcut primul pas când a împlinit un an. Direct în tortul cu o lumânare din fața lui. I-au luat foc nădragii, dar am făcut față situației cu ajutorul sifonului de pe masă. Ehe, sifonul, altă invenție comunistă cu coclender. Acu a dispărut și el în negura uitării. Deja stătea la poză ca un model profesionist de azi. Eram prin pădurea Baisa, la vreo 12 km. de Botoșani. Cununa de flori contrastează fericit cu ochii lui mari și căprui spre negru. Aceiași ochi cu care taică-su a sucit mințile multor gagici în epocă. Deh... E un portret frumos. Curat. Lumina soarelui, filtrată de copaci și florile cununii din cap dă atât volum imaginii cât și o umbră de mister. Un pui de om care te privește candid în ochi. Unde naiba sunt imaginile cu copii de altă dată? Acu văd pe saituri numai prăpăstii care nu spun o boabă, care nu transmit nimic...
Prima participare serioasă cu imagini la o competiție am avut-o în vara lui 1985. La ”etapa de masă” a Festivalului Național ”Cântarea României” (bla, bla). Mi-au fost selectate pentru faza județeană șapte imagini. Ce mare expoziție la Muzeul Județean. Ce piept scos doi metri în față avea slăbănogul de mine. Dintre ele, cinci fotografii (printre care și cea despre care vorbim) mi-au fost selectate pentru etapa Republicană. Nu mai țin minte dacă am luat vreun premiu. N-am reușit încă să recuperez arhiva ”sentimentală” de la Botoșani. Sentimentul de mândrie însă nu l-am uitat nici astăzi. Parfumul, Prieteni, cerul gurii se umple de el de fiecare dată când îmi amintesc. La fel ca acela al primului măr pe care l-am furat, copil fiind...
Într-un comentariu la postarea anterioară Feri amintea despre filmele chinezești. Pe vremea aceea, prin comerțul socialist se găseau trei tipuri de filme chinezești: Seagull (cu o cutie roșie), Friendship (cu o cutie galben cu verde) și Era Pan (cu o cutie gri... parcă). Le-am încercat pe toate trei. Primele două erau, cât de cât, ok. Pe al treilea nu am reușit să-l îmblânzesc niciodată. Nu-mi ieșea developarea. Obțineam o griotanie de negativ fără niciun contrast. Cei care mai lucraseră cu el îmi spuneau că trebuie folosită rețeta producătorului. Era tipărită pe interiorul cutiei. N-am încercat-o. Eu foloseam un revelator cu fenidonă, foarte bun. O diluție pentru negative, o alta pentru hâtrie. Avea avantajul că nu oxida. La hârtie lucram cu el până nu mai rămânea nimic în tavă. Ce nebunie era și cu soluțiile. Doar cele produse de către AZOMUREȘ erau în flacoane care se diluau. Ca să-ți prepari singur revelatorii trebuia să cari buchete de flori pe la farmacii pentru câteva grame de fenidonă sau fenil-nu mai știu cum, trebuia să pândești pe la magazinele de foto ziua fericită când se băga la raft tiosulfatul de potasiu (luam câte un sac de 50 de kile), metabisulfitul, hidrochinona sau sulfatul de sodiu anhidru. Despre filme, ce să mai spun. Se dădeau mereu pe sub mână. Atât cele autohtone cât și cele ungurești (marfă de Galați!...), Forte Pan. Fiind aproape de granița cu vecinii ruși mai făceam rost de filme sovietice, Foto 32 (brici) sau Foto 64 (așa și-așa). Ăstea nu aveau casetă. Pelicula era înfășurată într-un staniol cu partea exterioară neagră și trebuia băgată la întuneric în casetă. Ce colecție de casete de la filmele nemțești ORWO aveam (casetele erau de plastic și căpăcelul de la unul dintre capete se deșuruba ușor). De pe la un amic de la poliție mai făceam rost, în afară de substanțe pentru color, de filme ORWO... Și tot așa. Era o distracție maximă să faci rost de materiale. Dar ne descurcam fiecare cu PCR-ul de rigoare. Nu, nu este vorba despre defunctul partid, ci despre Pile, Cunoștințe, Relații. Campioni mondiali și olimpici am fost la sportul ăsta...
Am mai pomenit și despre fabrica de la Tg. Mureș: producea (pentru uzul fotografilor - fabrica producând și filme și hârtie tehnice) patru tipuri de filme alb-negru - PS 18, PS 21, PS 24 și PS 27 - echivalentul de astăzi al sensibilității de pe digital de ISO 50, 100, 200 și 400. PS 18 era foarte dur, aproape ca un film document. Albul era alb și negrul negru. Tonuri de gri - ciuciu. PS 21 și PS 24 erau ok. PS 27 ieșea și el super gri. Nu am insistat asupra lui la acea vreme. Hârtia făcută la Tg. Mureș era bună. De fapt, nu prea am avut termeni de comparație. Doar un pachet de 10 coli extra contrast FORTE, prin 87, și, după 90, hârtie rusească, moale cu 1000 de tonuri de gri. Mult după 90 am lucrat pe Tetenal (de la nemți) și ILFORD multigrad (de la englezi). Altă șmecherie nene. Dar atunci, ce aveam de la Tg. Mureș era foarte bun. Hărtia se găsea în gradațiile Normal și Contrast. Atît carton (lucios, semilucios, mat, raster, cristal) cât și semicarton (lucios). Se mai producea și hârtie color (procedeul era sub licență japoneză Sakura) lucioasă, semimată, raster și cristal. M-am împăcat bine cu ea. În 85 deja măream dimensiuni mari. Am mărit de la dimensiunea 9x13 pănă la metraj (alb-negru - de pe toate filmele care mi-au trecut prin mână) și tot de la 9x13 până la 50x60 (de pe filmele color AZO sau ORWO).
Imaginea de astăzi are o tentă verzuie. În epocă, prima dată am făcut-o sepia. Arăta bestial pe hârtie mată, mărită la 50x50 cm. Dar despre virări am să vă povestesc în altă zi!...
Într-un comentariu la postarea anterioară Feri amintea despre filmele chinezești. Pe vremea aceea, prin comerțul socialist se găseau trei tipuri de filme chinezești: Seagull (cu o cutie roșie), Friendship (cu o cutie galben cu verde) și Era Pan (cu o cutie gri... parcă). Le-am încercat pe toate trei. Primele două erau, cât de cât, ok. Pe al treilea nu am reușit să-l îmblânzesc niciodată. Nu-mi ieșea developarea. Obțineam o griotanie de negativ fără niciun contrast. Cei care mai lucraseră cu el îmi spuneau că trebuie folosită rețeta producătorului. Era tipărită pe interiorul cutiei. N-am încercat-o. Eu foloseam un revelator cu fenidonă, foarte bun. O diluție pentru negative, o alta pentru hâtrie. Avea avantajul că nu oxida. La hârtie lucram cu el până nu mai rămânea nimic în tavă. Ce nebunie era și cu soluțiile. Doar cele produse de către AZOMUREȘ erau în flacoane care se diluau. Ca să-ți prepari singur revelatorii trebuia să cari buchete de flori pe la farmacii pentru câteva grame de fenidonă sau fenil-nu mai știu cum, trebuia să pândești pe la magazinele de foto ziua fericită când se băga la raft tiosulfatul de potasiu (luam câte un sac de 50 de kile), metabisulfitul, hidrochinona sau sulfatul de sodiu anhidru. Despre filme, ce să mai spun. Se dădeau mereu pe sub mână. Atât cele autohtone cât și cele ungurești (marfă de Galați!...), Forte Pan. Fiind aproape de granița cu vecinii ruși mai făceam rost de filme sovietice, Foto 32 (brici) sau Foto 64 (așa și-așa). Ăstea nu aveau casetă. Pelicula era înfășurată într-un staniol cu partea exterioară neagră și trebuia băgată la întuneric în casetă. Ce colecție de casete de la filmele nemțești ORWO aveam (casetele erau de plastic și căpăcelul de la unul dintre capete se deșuruba ușor). De pe la un amic de la poliție mai făceam rost, în afară de substanțe pentru color, de filme ORWO... Și tot așa. Era o distracție maximă să faci rost de materiale. Dar ne descurcam fiecare cu PCR-ul de rigoare. Nu, nu este vorba despre defunctul partid, ci despre Pile, Cunoștințe, Relații. Campioni mondiali și olimpici am fost la sportul ăsta...
Am mai pomenit și despre fabrica de la Tg. Mureș: producea (pentru uzul fotografilor - fabrica producând și filme și hârtie tehnice) patru tipuri de filme alb-negru - PS 18, PS 21, PS 24 și PS 27 - echivalentul de astăzi al sensibilității de pe digital de ISO 50, 100, 200 și 400. PS 18 era foarte dur, aproape ca un film document. Albul era alb și negrul negru. Tonuri de gri - ciuciu. PS 21 și PS 24 erau ok. PS 27 ieșea și el super gri. Nu am insistat asupra lui la acea vreme. Hârtia făcută la Tg. Mureș era bună. De fapt, nu prea am avut termeni de comparație. Doar un pachet de 10 coli extra contrast FORTE, prin 87, și, după 90, hârtie rusească, moale cu 1000 de tonuri de gri. Mult după 90 am lucrat pe Tetenal (de la nemți) și ILFORD multigrad (de la englezi). Altă șmecherie nene. Dar atunci, ce aveam de la Tg. Mureș era foarte bun. Hărtia se găsea în gradațiile Normal și Contrast. Atît carton (lucios, semilucios, mat, raster, cristal) cât și semicarton (lucios). Se mai producea și hârtie color (procedeul era sub licență japoneză Sakura) lucioasă, semimată, raster și cristal. M-am împăcat bine cu ea. În 85 deja măream dimensiuni mari. Am mărit de la dimensiunea 9x13 pănă la metraj (alb-negru - de pe toate filmele care mi-au trecut prin mână) și tot de la 9x13 până la 50x60 (de pe filmele color AZO sau ORWO).
Imaginea de astăzi are o tentă verzuie. În epocă, prima dată am făcut-o sepia. Arăta bestial pe hârtie mată, mărită la 50x50 cm. Dar despre virări am să vă povestesc în altă zi!...