foto oZo/respirare Manon
Oraşul minunilor
Ieri am pierdut un oraş.
Întreg.
Într-o singură zi.
Mi-a fugit de sub picioare.
Din cuibul cioburilor nestemate
adunate într-o cutie veche de ceai n-a mai rămas decât ceva iederă roşie
pe un zid drag, trei trepte mâncate
verde de mucezeală sub grilajul delicat şi ruginit;
lumina de portocală fermecată a lămpilor prin
frunzişul înserării pentru plimbările celor mari;
două mâini cu miros de măr şi scorţişoară
înflorind amar prin pământul îngheţat al toamnei;
şi o
casă – lungă, evreiască, pe-o stradă veche.
Casa are stăpâni noi şi ferestre după
vremuri şi gustul lor:
patru prăjiturele cu cremă-nşiruite-ntr-o
vitrină. E salvată: cu preţul sufletului.
O ştiu mai ales motanii care nu-l mai
găsesc în curte nici măcar preschimbat în cerdac.
Curg frunze de aur dulce peste
blocuri ascuţite de aluminiu sticlos.
Fără foşnet. Spulberate de faruri.
Păstrez câţiva paşi de străduţă pavată
şi-o poartă cu boltă – arc al inimii peste frig.
Casa n-a fost nicicând acasă.
Între mine şi-amurg nu va mai fi nici
însingurarea:
doar un mall inutil spintecând cerul
bisericilor…
să nu uit în veci cum se schimbă viaţa…
