Imagini din satul Gulia - Suceava
Am cunoscut mulți fotografi talentați. Majoritatea s-au ratat cu brio. Nu au înțeles că doar din talent nu poți să trăiești, în fotografie (și nu doar în ea), la infinit. Cu talentul într-un domeniu sau altul, te naști. Rămâne să-l descoperi. Dacă ai reușit asta și dacă nu-l cultivi (pe talentul), mori SPERANȚĂ. Talentat și norocos fiind, bucuriile de pe urma muncii tale vin ca un tăvălug. Și te iau înainte. Nu mai ai timp de studiu, nu-ți mai trebuie cultură vizuală (educație plastică), nu te mai uiți la ce au făcut și la ce fac alții... Ești talentat, și toate lacunele ți se iartă. Doamne ferește să mai fii și indolent. Și încrezut - doar lumea fotografiei începe și se termină cu tine... Și merge o dată, de două, de nouă, de zece spre unsprezece ori. Îți mai dă câte unul ghiont, dar zici că are ceva în personal cu tine și treci mai departe uitându-te chiorâș. Și, dintr-o dată, te trezești la sfânta și cruda realitate. Nimic în stânga, nimic în dreapta, la fel înainte și înapoi. Ești doar tu și cu marea ta OPERĂ. Care brusc constați că este cam de rahat. Că nimic nu mai rezistă trecerii timpului. Ochii ți se deschid spre stânga, spre dreapta, spre înainte și înapoi. Vai ce imagini frumoase are netalentatul ăla. Ba chiar și ăla. Și ăla. Și celălalt... Ce naiba am făcut până acum? Unde mi-a fost mintea? Deziluzia e mare. Și nimeni nu mai este lângă tine să te ajute. Din păcate încă mai ești destul de mândru ca să ceri ajutorul celor care ți-au stat alături la început. Care te-au ajutat, care au încercat să-ți spună, la un moment dat, că o iei razna. Dacă vreodată vei reuși să scapi de mândria asta păguboasă, roagă-te la Dumnezeul Fotografiei (dacă o exista El pe undeva prin ceruri) să nu fie prea târziu...
La polul opus, am cunoscut și mulți Fotografi căpușă. Cu o brumă de talent - sau nu. Dar cu pretenții cât încape (și pe de lături). Ei fac, ei dreg, ei răstoarnă munții, ei sunt inima și buricul fotografiei de la noi și de aiurea. De fapt, ei nu fac nimic. Dar ce ar fi putut să facă dacă... ce ar fi ieșit, o zi dacă mai era până... ce minunăție tocmai i-a trecut noaptea trecută prin vis și sigur o va pune pe captor dacă... etc, samd! Se chinuie, se screm, încep una, lasă alta, se lansează în proiecte și paraproiecte. Și nu fac nimic. Mereu este câte ceva care li se pune în cale. Potrivnic la nebunie. Mereu o dau în bară a neputință. Dar sunt în primul rînd. Prezenți, dându-și cu părerea, emițând maxime și cugetări: ”diafragma închisă la maxim va blura într-un mod plăcut fundalul imaginii” , ”timpul de 1/20 ar fi trebuit a fi suficient să înghețe mișcarea - și mie-mi ies pozele neclare”, ”ISO 1600 dă o imagine fără zgomot”... Mai este ceva de spus? Într-o lume de-a-ndoaselea este normal ca și fotografia și regulile ei să fie la fel. Iar dacă apuci să te implici, ai belit-o. Nu mai scapi. Ei vin la spectacol (fotografia e un spectacol, nu?), mai ales că nu se taie bilete și nici pentru invitații nu trebuie să se agite. Totul li se cuvine. Iar dacă le spui, tragediile antice sunt dulci telenovele pe lângă ceea ce simt ei. Iar dacă te scuturi și le-o tragi în barbă credeți că pricep ceva? Că încearcă să schimbe ceva în viața lor și zilnică și fotografică? Aiurea. Lor le e bine așa, în rolul de căpușă. Doar se supără și, ceea ce mi se pare infect îi mai conving și pe alții de supărarea și nedreptatea la care au fost supuși. Dar asta e viața noastră zilnică. Mergem cu ea de mână până la marele final!