Că tot îmi adusei aminte: amu cam un an, un an si ceva spre doi, un băietan coleg cu Tata Mihai Cantea la un Club de foto din Iași se enerva a răscoală și-l certa pe mai vârstnicul său coleg că ”mai lasă-ne moșule cu sfaturile tale despre fotografie, perimate, învechite, de toată cacaua, neinteresante pentru noi fotografii tineri și talentați și mai ales eo, care sunt studinte cu drepturi depline la Facultatea de tumbe foto din Ieși și în momentul când voi termina respectiva facultate și voi fi mare fotograf cu diplomă îți voi arăta eu ce poate să facă tineretul fotografic cu patalama la mână” (cam ăstea erau în mare cuvintele și sensurile cuvintelor lui ipochimenu fotograf.
Tata Mihai a suferit atunci. Fiindcă știa că are dreptate în ceea ce spusese înainte de a se porni tăntălăul să dea pe gușă tâmpeniile. Și nici conductorul respectivului grup n-a sărit să-i repereze onoarea. Din păcate… pentru ideea și sensul unei Prietenii necondiționate. Din partea celui mai vârstnic.
Timpul a trecut, rana din sufletul Omului blând s-a cicatrizat. Băietanul talentat și revoluționar ar fi trebuit să fie, de vara trecută, ditaimai Fotograful licențiat, cu aere la mansardă si cu diploma de absolvire tatuată pe buca stângă ca s-o poată vedea când se uită para-ndărăt în fixul de 50 mm pe la nunțile pe unde hălăduiește exprimându-și cu brio noțiunile învățate cu atâta sudoare în trei ani de tumbe și performanceuri. Da ghinionul ghinionului ghinionist: boul nu a terminat facultatea. Pe motiv de Istoria Artei unde s-a uitat ca virgina la telenovele de fiece dată când avea respectivul curs. Iar tâmpitul de mine, de vreo trei ori m-am oferit să-l ajut cu Lucrarea de Licență. De unde să știu eu că mintea lui e cât o nucă? Cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama de atunci, de când se rățoia la un Om cum el nu va fi niciodată!