Mda... tot întâmplarea a ”muncit” în imaginea de mai sus. Sper să nu fie prea greu de descifrat. Cum am da-o, cum am coti-o, viața merge înainte. Patimile vechi se cicatrizează, se uită, iar ”noile patimi” ne inundă ființa făcându-ne să simțim că trăim. Cu fiecare secundă viața noastră se trece - amețitor carusel de cifre descrescătoare - devenim mai înțelepți (ar trebui), o frântură de alb ne inundă tâmpla. Important este că suntem, că umblăm printre semenii noștri, că vedem, că simțim, că suntem capabili să trimitem o lacrimă spre colțul ochiului atunci când ne emoționăm sau când ne doare.
Fotograful? Ce este Fotograful? Este sarea care râmâne din lacrima care tocmai s-a uscat. Nici prea multă, nici prea puțină, doar atâta cât să-i simțim gustul și să ne minunăm că existăm și putem acoperi, câteodată, cerul cu imaginile noastre. Fiindcă Eu, Fotograful, nu sunt ceva care să mă atingi, sunt ceva care să vezi. O moșie de imagini una mai frumoasă decât cealaltă de care să te minunezi și să fii convins, astfel, că exist lângă tine. Și... uite, în timp ce privești toate imaginile mele minunate Eu te țin de mână, să nu mă pierzi printre respirările a mirare pe care le împrăștii în aerul primăverii care tocmai a explodat floarea în pomi. Pentru că ea, floarea din pomi, este singura care poate concura cu acest minunat cer acoperit de imagini în care mă împrăștii clipă de clipă și în care, într-o zi voi dispărea fără urmă, fără lacrimi, fără păreri de rău!