duminică, 28 februarie 2010

26 - 1999, Între oglinzi paralele

Anul 1999, Între oglinzi paralele. Imagine făcută în La Defense, Paris. Aparat Canon EOS 50E, film Kodak Pro Foto 100, obiectiv Canon 28-80/3,5-5,6 USM. Iar chestia care dă impresia că imaginea este făcută cu un ”Ochi de pește” era o ”trompetă” japoneză, grea de vreo 400 de grame care prelungea focala obiectivului. Adică, 28-ul de pe capătul superangular al obiectivului îl făcea 14 mm. Asemenea ”obiective” (mult mai ușoare, însă, se folosesc astăzi la camerele video). Te ajuta enorm (în lipsă de un obiectiv dedicat) în locurile înguste, unde aveai nevoie de deschidere mare. ”Jucăria” o aveam împrumutată de la domnul Rizeanu, mare Fotograf, mare Prieten, mare Colecționar de fotografii celebre ale Artiștilor români. Dacă s-ar mai găsi pe undeva, arhiva lui ar ajuta enorm la ilustrarea unei ”Istorii a fotografiei românești”. Dacă...
Dar nu despre asta voiam să scriu. După excursia din Grecia din 1995, anul 1999 a fost acela în care am luat contactul cu Vestul degradat și capitalist. Pe la sfârșitul lui mai ajutasem pe profesorul Lăzăroiu la jurizarea Salonului Internațional de la Sibiu. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre membrii juriului, belgianul Freddy Mary. Un tip micuț și volubil. Ne-am împrietenit imediat. Cum știam binișor limba franceză, trei zile am fost nedespărțiți în Sibiu, atât la jurizare cât și în vizitele fotografice prin oraș. Prietenia noastră durează și acum, chiar dacă nu ne-am mai văzut din 2005, vorbind destul de des la telefon. Și astăzi, la 65 de ani, a rămas același împătimit de fotografie. De fotografia aia expirată pe care o înjură toți în ziua de azi. A fost o perioadă destul de lungă Șeful Serviciului ”Patronaj” al FIAP-ului. La Virton, în Belgia (unde locuiește), a făcut vreo 20 de ediții de Salon Internațional. În fiecare an face două sau trei călătorii cu scop fotografic prin lume... După ce ne-am cunoscut a mai venit de trei ori în România, în vizită, atât cu soția cât și cu un alt mare Fotograf din Italia, Renato Guidi. Am bătut Maramureșul și o parte din țară, de care au fost fascinați. Am făcut expoziții împreună, legând o prietenie frumoasă, de care sunt mândru...
La despărțirea de Sibiu ne-a invitat (pe mine, pe soția mea și pe profesorul Lăzăroiu) să-l vizităm în Belgia. Pe atunci nu era așa de simplu ca acum să umbli dezlegat prin Europa. Trebuia să obții viză de la Ambasada țării respective, să completezi o droaie de formulare, tra-la-la, tra-la-la. Așa că, având în buzunar invitația primită de la Freddy, semnată de poliția din Virton cum că precum ne asigură cazarea și masa pe toată durata celor 12 zile de sejur, m-am prezentat la București la Consulatul Belgiei. Am tras o coadă de vreo sută cincizeci de persoane, am luat formularele, le-am completat, plătit nu-ș ce taxe, xeroxuri după rezervarea de belete de avion, după chitanța de la bancă că am nu-ș ce bani în cont, etc. Cu toate hârțoagele în brațe, din nou la Consulat. Pe ziua respectivă se încheiaseră primirile de acte. A doua zi, având dosarele complete, am reușit să intru să le predau. Un nene cocoșat s-a uitat tandru la mecla mea și mi le-a respins. Mi-a spus să vin a doua zi cu biletele de avion cumpărate. Am luat beletele și, plin de speranță, a doua zi de dimineață eram la aceeași coadă infernală. Neica s-a uitat iar la mecla mea. Se vede că nu l-a inspirat pentru că mi-a respins, de astă dată definitiv, actele. Fără de explicație. Nu i-am spus-o în față, dar am făcut în 35 de secunde, până la ieșirea din Consulat, inventarul la toți sfinții cunoscuți. Am tulit-o la agenția de belete, am dat beletele înapoi (cu ditai pierderea), am sunat la Freddy să-i spun povestea și am tulit-o la Boston, scârbit de condiția noastră de români de căcat, văzuți ca atare de toată Eoropa. Până la plecare ar mai fi fost cinci zile. A doua zi, pe la prânz, mă sună Freddy. Vorbise cu Secretarul cultural al Ambasadei și stabilise să mă prezint la el, peste două zile, cu actele. Iar tren, iar bani cheltuiți, iar București. Singura chestie a fost că nu a mai trebuit să stau la coadă. Secretarul m-a primit, a luat actele, s-a uitat la ele, m-a întrebat că de ce-s așa de multe... Eo i-am spus că nu știu, că așa mi-a cerut colegul lui, el a dat din mână a lehamite și m-a invitat să revin peste vreo patru ore, după pașapoarte. Mi le-a dat prin gardul de la intrare, urându-mi drum bun. Pe ele se lăfăia o ditai abțibildă lucioasă cu mult dorita viză. Am reușit să găsesc bilete de avion la aceeași cursă cu acelea pe care le returnasem și, a treia zi de dimineață, împreună cu domnul Lăzăroiu (el obținuse viza cu ajutorul Consulatului German din Sibiu), am decolat din Romanela. A fost un sejur de vis: Bruxel, Luxemburg, Paris, Laon (la un alt mare fotograf, Guy Lejeune), Bruj. Amintiri...
Amar gust am avut în acele zile, în care am umblat după viză. M-am simțit un nimeni în propria țară. Nu știu de ce, dar mi s-a părut că sunt etichetat ca fiind un infractor care nu are dreptul să intre într-o țară din Europa (de parcă România ar fi la mama dracului). Ce Artist? Un rahat căruia trebuie să i se tragă apa. Noroc că a venit treaba cu Europa unită și au avut nevoie și de ”sclavi pe plantație”...

PS: am pomenit trei nume de mari Fotografi. Nu-i căutați pe Net. Nu se găsește mai nimic despre ei. Când a murit Helmut Newton (ăla cu pozele cu gagici), s-au repezit oamenii pe net să caute date despre el. Nu avea Sait. Asta nu înseamnă că n-a existat!...

sâmbătă, 27 februarie 2010

26 - 1998, Magul

Anul 1998, Magul. Colaj făcut din două imagini (ce pare a fi cerul este un ”ochi” mare de noroi). Locația ați ghicit-o: Vulcanii noroioși de la Berca, Buzău. Film AZOPAN PS21. Aparat Kiev 66. Obiectiv Flektogon 50/2,8. Virare dublă, sepia și albastru (nu mai știu numele soluțiilor, dar erau niște pliculețe rusești pentru virări sepia, albastru și roșu).
Cu Daniel Minciună mai fusesem, cu doi ani mai devreme, la Berca. Atunci a fost o adevărată aventură: am plecat cu trenul până la Buzău unde am făcut joncțiunea cu Daniel, venit de la Constanța, unde era student în anul I, la Facultatea de Teatru din localitate. După o noapte de mers cu trenul, pe la 7 dimineață eram în gara din Buzău. Am plecat în oraș pentru ”aprovizionare”: cort, rucsac cu cadru metalic, neoprene, haleală, etc. Pe la 10 eram din nou în gară, iar pe la 11,3o în Berca. Până la Vulcani mai era cale lungă. În piața localității ne-a pălit norocul. Un nene, pe care l-am întrebat despre ce și cum, s-a oferit să ne ducă el cu un ARO. Era șofer la Schela Berca. Ne-a costat o navetă de bere. Peste trei sferturi de oră eram călare pe Pâclele mari. Soarele era nașpa, așa că am halit ca sparții, apoi ne-am minunat de peisajul fantastic care ne mângâia ochii. Mai pe la 17,oo ne-am apucat de treabă. Adică eu. De clănțăneală. După vreo două ore am plecat agale spre Pâclele mici. Până am ajuns soarele era după dealuri. Am pus cortul pe un tăpșan, mai mult pe bâjbâite. La amândoi era prima oară când executam operațiunea asta. Am adormit instantaneu. Dimineață visam că făceau cocoșii cucurigu. Am sărit în picioare să ”prind răsăritul”. Daniel a ieșit, bombănind, după mine. Minune: tot tăpșanul avea ochi care străluceau în lumina piezișă a soarelui. Mici și roșii. Cât vedeam cu ochii (pe partea de iarbă) erau mii de fragi sălbateci. Am halit ca sparții. Ce conserve, ce salam. Dumnezeiască masă. Am luat-o la pozat apoi. Dezbrăcat până la jumătate, Daniel se ”căznea” să prindă, ca un Mag, bulbucii făcuți de noroiul fierbând. Pe la 11,oo se terminase totul. Filmele late și bateria din Canonul EOS 1000 N. Mai aveam vreo 5 filme înguste, dar baterie nu. Am luat-o la picior spre Berca, dar nu pe drumul pe care venisem, ci pe altul, despre care ne spusese șoferul că este un pic mai scurt. După vreo jumate de oră, iar ne-a lovit norocul: ne-a ajuns din urmă un tractor. Milos, nenea care-l conducena ne-a luat lângă el, în cabină. Unul pe-o roată, celălalt pe alta. Peste câte hârtoape am trecut, la coborâre cururile noastre erau amorțite definitiv. Abia acasă am început să-l simt pe al meu. Chiar făceam haz de necaz atunci că ”zgâțâiala” cu tractorul poate fi cea mai bună metodă să scapi de hemoroizi.
Pe la jumătatea drumului de întoarcere am dat de un spațiu ireal: toate fierotăniile dezafectate ale Schelei Berca erau depozitate acolo. Sonde mari, mici și mijlocii, tot felul de mașini și mașinării. O nebunie. Din păcate, ”bacterie” canci. Ce fotografii s-ar fi putut face acolo nene... Oare o mai fi ceva din ele? Le-o fi dus cineva la fier vechi? Cine știe...
Chestia cu Vulcanii m-a obsedat o perioadă. Văzusem o droaie de fotografii făcute acolo. Unde nu era vulcanul ”nud” apărea câte o gagică (așa am văzut și după anul la care fac referire). Așa că, după o discuție cu Daniel am pus-o iar de o deplasare. De data asta cu alt amic. Posesor de mașină. Un Fiat Panda. Din acela mic-mic și cu două uși. Am plecat de cu noapte din Boston, pe la 8,oo făcând în Buzău aceeași joncțiune cu Daniel. Pe la 9 și ceva eram pe Pâclele mici, Daniel la nudul gol și uns de pe chelie și până pe tălpi cu noroi. Eo știam bine ce vreau de la el. El era de acord, ba chiar a venit și cu completări, la un moment dat dându-și drumul, încetișor, într-un con de vulcan. ”Măi, dacă simți că te duci, întinde mâinile ca să te oprești. Dacă nu, te scoetem de la Americani”, am apucat eu să-i strig. El se hlizea la mine. Avea picioarele înfipte bine în ”hornul” conului. Și așa, vreme de vreo două ore am făcut nuduri cu ”gagiu”. Cred că sunt singurele din materialul fotogenic românesc. Avantaj eo. Câteva găsiți AICI.
La final, cel mai nașpa a fost să ne spălăm manechinul. Venisem de acasă cu două bidoane de 10 l pline cu apă. Aiurea-n tramvai. Noroc că la poalele dealului, de la Schela veche de foraj mai era o baracă și alături o țeavă cu robinet. Curgea apă prin ea. După vreo jumate de oră de frecat pielea, Daniel era la culoarea normală. Seara spre noapte eram deja ajunși la Boston. Cam asta fu amintirea de astăzi. În fotografia de mai jos, dovada că nu mint!...

PS: Cu o parte din imaginile făcute în 1986, la prima aventură la Vulcanii noroioși de la Berca, în 2002 am făcut o expoziție mai mare la Boston. Treizeci și șase imagini cu vulcanii 30x30, cu paspartu 40x50 cm, negru, cu ”fereastră” tăiată la 45 de grade, alte cinci serii de imagini cu vreo douăzeci și cinci de fotografii la aceeași dimensiune și treizeci și cinci de fotografii 50x60 cu paspartu din 70x80 cm, cu aceeași tehnică de ramă (cumpărasem din Belgia o mașinuță specială de tăiat la 45 de grade. Două luni am muncit la expoziție. Invitați cu imagini i-am avut pe Freddy Marry din Belgia și pe Fritz Shih din Taiwan. Jan Mărculescu, Amicul meu din Târgoviște a expus LEMNE, adică niște sculpturi foarte interesante. A fost o expoziție magnifică. Ultima a mea cu lucrări mărite în laborator. Amintiri...


vineri, 26 februarie 2010

26 - 1997, Gheorghe

Anul 1997, Gheorghe. Imaginea pare un colaj. În Photoshopul de astăzi este simplu de făcut: tragi o imagine peste alta, umbli la densitate și Colorata-i gata. Dar nu este un colaj. Nu în accepțiunea de astăzi a cuvântului. Aparatele Canon pe film aveau o opțiune interesantă: pe același cadru puteai supra impresiona până la nouă imagini. M-am jucat de multe ori cu această setare, obținând imagini interesante. Digitalele de astăzi nu o mai au. Nici nu ar fi necesară, date fiind posibilitățile nelimitate ale Photoshopului. O altă opțiune pe care o aveau anumite modele de Canon pe film ar fi bine venită (cel puțin pentru mine) astăzi: Amprenta optică. Canonul EOS 50 pe care l-am avut avea posibilitatea de a face clarul în funcție de unde te uitai cu ochiul. Avea trei zone în vizor, care se setau în funcție de ochiul utilizatorului, și făcea clarul pe mijloc, stânga sau dreapta, după cum te uitai. O rază infraroșie citea retina ochiului. Procedeul era luat de la sistemul de ochire al piloților de pe avioanele de vânătoare. Nu știu de ce au renunțat inginerii japonezi la această opțiune.
Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu. Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta (legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii). Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi, Ripi, Gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân fără apă. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai cîte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. E deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc...
Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, cînd are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. Asta de când a făcut un preinfarct.

joi, 25 februarie 2010

26 - 1996, Rătăciți în Tranziție

Anul 1996, Rătăciți în Tranziție. Imagine făcută în București, în aceeași locație ca și aceea din anul anterior. Teatrul din Botoșani era atunci în turneu în Capitală. Am profitat de ocazie ca să merg cu cei doi prieteni, Cezar Amitroaiei și Daniel Minciună, să facem câteva imagini. Începusem de vreun an seria ”Rătăciți în Tranziție”. O serie care a avut succes în ultimele saloane de fotografie la care am mai participat. În imaginea de mai sus am ”copiat” simbolurile teatrului. Masca care râde, alături de aceea care plânge. De după o ușă masivă de metal, simbol al ”cortinei de fier” a Tranziției noastre perpetue. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, Cortina de fier a Comunismului a fost înlocuită la noi (și nu numai) cu aceea a Tranziției.
Ne plăcea să ne ”dăm în spectacol” în fața obiectivului aparatului de fotografiat. Cei doi Prieteni ai mei ar fi mers și până la capătul lumii cu mine. Era o dulce amăgire că putem schimba lumea fotografiei și nu numai. Că putem, prin demersul nostru, să arătăm celorlalți pericolele care pândesc din partea unei lumi prost divizate. Prost înțelese. Prost gestionate de către cei votați să ne reprezinte.
Cu Cezar am bătut zona Botoșanilor metru cu metru. Cu Daniel am mers prin țară, bătând Bucureștiul, zona vulcanilor noroioși de la Berca și Litoralul. Amintiri. Amintiri frumoase dintr-o felie de Istorie a Fotografiei românești care, se pare că nu interesează pe nimeni...

miercuri, 24 februarie 2010

26 - 1995, Tojours l`Amour

Anul 1995, Tojours l`Amour. Imagine făcută în București, pe film Ilford HP5. Locația a fost pe Lipscani. Era o ruină foarte interesantă, imediat cum făceai stânga pe lângă fostul magazin București. Avea o poartă monumentală, iar în interiorul ce mai rămăsese din clădire erau niște uși de fiar mari și ruginite cu tot felul de fante și încuietori. Din ce am citit pe net, a fost un han renumit acolo, locația am mai văzut-o folosită într-un film. Dar nu-i rețin numele. Parcă era cu regretatul Dinică (poate Conu Dinu să știe?). În imagine sunt Carmen Ungureanu și Dan Puric, cei care, doi ani mai târziu aveau să scoată la Naționalul Bucureștean premiera cu același nume, unul dintre spectacolele de referință ale pantomimei de la noi și de aiurea. Dan fusese actor stagiar la teatrul din Botoșani în perioada 1987-1989. Acolo a făcut primul spectacol de pantomimă, ”Jocul”. Un Actor extrem de talentat pe scândura scenei, unde a făcut roluri memorabile. Dar Destinul său a fost, în acea perioadă, altul: Pantomima. Avea o voință de fier. Cât a fost la Botoșani, în fiecare zi, fie că avea spectacol, repetiții sau turneu, repeta. Câte o oră jumate pentru mimică (cine l-a văzut într-un spectacol i-a remarcat marea mobilitate a feței și corpului) și câte o oră, o oră și ceva bătea Step. În lateralele foayerului teatrului din Botoșani se lăbărțau două oglinzi uriașe. Acolo se ”schimonosea” Dan, spre hazul colegilor (asta până la primul spectacol cu ”Jocul”). În sala mică, după cortină, avea o placă de PAL, cam de 1 pe 1,5 m. Acolo trăncănea din papucii de lac cu metal la tocuri și vârf, spre disperarea lui Toma, cizmarul care cam de două ori pe lună avea de meșterit la ei.
Țin minte că în acea perioadă am făcut primele mele fotografii de spectacol, în 1988, la repetițiile cu piesa Slugă la doi stăpâni, de Carlo Goldoni. Spectacolul de debut al regizorului Laurian Oniga. Cu Dan Puric, Roxana Ionescu, Doru Bandol, Constantin Ghiniță (printre alții) în distribuție. Mamăăăă, ce mai spectacol! (de atunci s-au făcut peste 250. O istorie, Neică).
Imediat după Remvoluție Dan a plecat la București. La Național. Și nu singur ci cu proaspăta lui soție, Carmen Ungureanu, de loc din Botoșani. Nebună poveste de dragoste. Nebune cariere pentru cei doi.
Am ținut legătura. Din 1993, împreună cu trupa de pantomimă pe care și-o formase la București jucau în Sala Atelier a Naționalului spectacolul ”Pantomimia”. O satiră a parvenitismului politic proaspăt înflorit și la noi. A acceptat imediat ideea mea cu pozele în Lipscani. Între două repetiții au venit și, vreme de trei ore ne-am ”jucat”. Minunate imagini am de atunci. Erau doi oameni îndrăgostiți fără scăpare. Tocmai iubirea lor rodise (imaginea de mai jos, cu puștiul lor, făcută în seara aceleiași zile, înainte de un spectacol cu Pantomimia). Din păcate, ce atunci părea veșnic, timpul a reușit să despartă. .

Viața lui Dan Puric s-a schimbat între timp. Este o Conștiință. Un model pentru mulți credincioși. Conferințele lui prin țară sunt renumite și așteptate. Dar trupa lui de Pantomimă joacă spectacole încântătoare. Am auzit, acum vreo lună, că a început să lucreze cu trupa la o nouă reprezentație. Cred că tinerii crescuți de el sunt FERICIȚI...

marți, 23 februarie 2010

26 - 1994, Crăiasa zăpezii

Anul 1994, Crăiasa zăpezii.
În acel an, fostul Centru de librării din Botoșani s-a transformat în Societate comercială. Sediul era în buricul târgului, la fosta Casă a cărții. Se făcuse și o Cafenea literară acolo (proiectată aproape moca de către amicul Adamescu de care am mai vorbit), iar holul de intrare și cele două aripi ale scărilor care urcau la etaj erau numai bune de simeză. Pe director îl cunoșteam, fusese și la Filarmonică șef. Am vorbit de un proiect de Galerie fotografică. Cea de la București tocmai se transformase în crâșmă. Singura din țară rămăsese la Oradea, Galeria ”Foro Art” a Fotoclubului ”Nufărul” condus de Ștefan Toth (cel pe care-l înjură poporul fotograf acum, cu AAFR-ul). Prin Nea Gică Rizeanu (alt mare Fotograf trecut la cele veșnice și de care nu se știe aproape nimic) am luat legătura cu Rodica Mandache, actrița de la Odeon, cea care i-a fost soție lui Aurel Mihailopol, cel mai mare Fotograf român (nu-i așa că netul geme de lucrările lui?). A îmbrățișat imediat propunerea noastră, așa că, în primăvara acelui an, 1994, făceam prima expoziție în proaspăt înființata Galerie ”Aurel Mihailopol”. Am găzduit acolo, vreme de vreo cinci ani, până firma care ne găzduia a dat ortul popii, câteva zeci de expoziții. Inclusiv cinci saloane de Fotografe proprii (trei Mihailopol și două ale Botoșanilor), inclusiv două dintre expozițiile saloanelor Internaționale de la Sibiu, inclusiv două retrospective Mihailopol. A fost pentru prima dată după mulți ani cînd fotografiile lui Aurel Mihailopol au fost scoase din lăzi și expuse. Multe lucruri frumoase am făcut la acele Galerii. La vernisajul Retrospectivelor, al Saloanelor Mihailopol, Rodica Mandache, împreună cu fiica ei, Diana Mihailopol, cu nepoții marelui artist, Valentin și Cătălin Rudolf, au fost alături de noi. De fiecare dată, Rodica venea și cu un spectacol. Și nu singură. Alături de ea s-au aflat Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Ștefan Ruha și Ion Voicu (mari violoniști), Viorel Mărginean și Alexandru Mironov (pe atunci miniștri la Cultură și Tineret), Mihai Pânzaru-Pim, Ștefan Popa-Popas...
Era un sentiment extraordinar să pot face acele expoziții. Să ofer semenilor mei o alternativă vizuală. Am făcut-o cu plăcere, fără nici un ban. Ba mint, la fiecare schimbare de expoziție, Ion Ilie, șeful, dădea dispoziție la bar să-mi dea câtă coca cola pot bea. Da nu mai mult de două sferturi. Iar în 1995, Alexandru Mironov m-a recompensat cu o excursie în Grecia. Am însoțit Olimpicii botoșăneni. A fost prima mea ieșire peste graniță...
A fost o perioadă extraordinară. Se vorbea, din nou, despre Mihailopol. Oamenii puteau re-vedea lucrările lui extraordinare. Am avut pe mână cam 300 de fotografii format mare, cașerate pe carton, cu passepartout. Așa cum le expusese Artistul în epocă. Cele color începuseră să se decoloreze. Cele alb-negru arătau impecabil. Era o lume fascinantă în imaginile lui. La un singur Fotograf am mai văzut o așa ce mare diversitate. La Dinu Lazăr. Se spune că Mihailopol își mărea forografiile pe hârtia de protocol a lui Ceaușescu. Multe ”legende” circulă pe seama lui. Am avut șansa să citesc atunci manuscrisul romanului său, ”Sărut mîna Coniță, a venit fotografu”. Vreo mie de pagini extraordinare. O parte din el a fost publicată, mai târziu, la Editura ”Curtea veche”. Ce lume, ce parfum, ce vise, ce iluzii. Ce nebunie, Prieteni.
Imaginea de mai sus este făcută un an mai târziu (în 1995) la Ipotești, la Lacul codrilor albastru (înghețat, fiind început de ianuarie). Rodica Mandache a filmat atunci, cu operatorul Ovidiu Guzu de la TVR un material care s-a transformat într-un film memorabil dedicat lui Eminescu. O actriță de o mare forță. Țin minte că în 1986, la Odeon avea un spectacol fantastic, ”Vorbește-mi ca ploaia și lasă-mă să te ascult”, alături de Răzvan Mazilu și Gioni Răducanu. Fenomenal spectacol. A dansat alături de Mazilu, a cântat cu Gioni... o nebunie, cum doar marii Actori sunt capabili să facă. Fotografia este făcută pe ORWO de 1000 ASA (pe lumina aia?) și a beneficiat de două virări parțiale. Una roșie și alta albastră...

Imaginea de mai sus este făcută în aceeași zi cu prima. La Ipotești, în ușa bisericuții Eminovicilor. Rodica era înghețată tun, după aproape o zi de filmare. Fotografia este făcută pe film color îngust AZOPAN, și mărită pe hârtie color de la aceeași firmă. La mărire am folosit una dintre tastele speciale ale Photoshopului, adică am înclinat rama pe care era hârtia fotosensibilă (la expunere) cu vreo 75 de grade, închizând la maxim obiectivul Meopta, făcut, printr-o reducție cu dublu filet, să se potrivească la aparatul de mărit Krocus cu burlan și cu bec de 500W în el (din acela cu scris ștanțat pe balonul de sticlă mată. Scris care n-a ieșit pe poză, nici n-avea cum datorită faptului că, virgulă, clarul nu se face pe planul becului aflat mai sus de acela al filmului. Am făcut paranteza pentru că acum vreo două săptămâni citeam în Foto Magazin niște sfaturi binevoitoare date unui începător, culmea, de către un fotograf care chiar pare că se pricepe la procesul de mărire. Mda).
Cea mai mare prostie pe care am putut să o fac atunci: nu am reprodus nici una, da absolut nici una dintre fotografiile lui Mihailopol. Acum ar fi putut vedea o lume imaginile lui...

luni, 22 februarie 2010

26 - 1993, Pigmalyon

Anul 1993, Pigmalyon. Este o fotografie care nu a circulat pe la saloane sau prin expozițiile mele. Dar îmi este tare dragă. Este făcută prin vară, în curtea Muzeului de Artă din Rm. Vâlcea. Personajul din ea este acum la stele împreună cu ceilalți mari Fotografi români. Este Nicu Dan Gelep. A trăit și a creat în Craiova. Un Om și un Fotograf extraordinari. A ținut foarte mult la mine. Sentimentul a fost reciproc. Nici nu mai știu cum ne-am cunoscut. Poate la un vernisaj la Craiova, poate la Rm. Vâlcea, la saloanele de acolo, Poate la Sibiu. Nu mai țin minte. Oricum, mereu era însoțit de către bunul său Prieten Victor Boldir. Erau nedespărțiți. Nenea Victor avea o Dacie 1100 care îi deservea pe amândoi în călătoriile fotografice.
La Nenea Nicu am văzut prima dată imagini virate. Aveau un farmec al lor, aparte. M-am îndrăgostit de acest tip de fotografie, preluîndu-l. Ce frumoase erau vernisajele de la Craiova, de la Muzeul de Artă. Din sălile Brâncuși. Nenea Nicu venea agale, cu Doamna de mână (o femeie deosebită, caldă, micuță, ca un fir de păpădie). ”Ce faci Dușa dragă, ai venit pe la noi?”. ”Am venit Nenea Nicu, am venit”...
Întâi s-a stins soția, apoi Nenea Nicu a stat imobilizat la pat o perioadă lungă. Îl mai sunam din când în când. Îmi răspundea cu vocea lui inconfundabilă. Se bucura când mă auzea. ”Ce faci Dușa dragă?”, ”Bine Nenea Nicu, mata cum ești?”. ”Rău, Dușa dragă, rău”... Nu l-am auzit o dată văicărindu-se. Își acceptase destinul, chinul și marea neîmplinire a vieții lui: băiatul său, Corneliu, plecat prin Germania, nu a venit nici la înmormântarea mamei și nici la cea a tatălui... A murit acum trei ani. Am aflat la ceva vreme că s-a stins. Nimic nu se mai găsește din opera lui. Parcă nici nu a existat. A lucrat ca pictor-scenograf la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. A fost Președintele Filialei ”Oltenia” a AAF. Organiza, împreună cu colegii din Craiova, două Saloane de Fotografie. Bienalul ”Craiova” și bienalul ”Portretul”. A avut numeroase acceptări și premii la saloanele Internaționale și Naționale. Era un om vesel, ”inima” întâlnirilor la care era prezent...
Tare greu se leagă cuvintele. Știu că într-o zi ne vom revedea, că îi voi putea spune cât de mult mi-a lipsit, cât de mult am ținut la el!...

duminică, 21 februarie 2010

26 - 1992, Cântărețul de culoare

Anul 1992, Cântărețul de culoare. A fost una dintre primele mele colaborări cu alt actor, pe atunci, al Teatrului din Botoșani, Daniel Minciună. Și de el mă leagă amintiri frumoase. Povestea de astăzi nu este despre el. Este despre un element din decorul acestei imagini: celebrii ”8 frați” ai Botoșanilor, un plop cu opt tulpini crescute din aceeași rădăcină, aflat în curtea bisericii Sf. Ioan din localitate. Erau un fel de monument viu. Oricine îi știa. Oamenii veneau să-i admire și-și aduceau și prietenii veniți de pe alte meleaguri, în vizită, să-i vadă. Multe povești de dragoste s-au țesut la umbra lor. Multe săruturi și-au furat liceenei de la ”Laurian”, școală aflată în apropiere. Era o nebunie să asculți vara orga vântului cântând printre frunzele lor. Era...
Pentru curiosul care s-ar apuca să numere, în fotografie, tulpinele, i-ar ieși doar șase. În toamna lui 1991, la o furtună, două trunchiuri se prăbușiseră, semn că nimic nu este veșnic pe lumea asta. Din nefericire, am anticipat ce avea să se întâmple. Fotografia s-a dorit un omagiu adus ”vieții” copacului care acum era în suferință. Cum mai aveam imagini cu el, făcute anterior cu Cezar cântînd la violoncel în fața trunchiului pe care doar o ”horă” de vreo șapte oameni puteau să-l cuprindă, la propunerea lui Daniel am făcut câteva cadre cu acordeonul. Era început de ianuarie. Niște valsuri minunate s-au făcut auzite de-a lungul străzii. Vreo 15 gură-cască s-au oprit să le-asculte. Preț de vreo zece minute. A venit preotul și a stricat vraja. Deranjam sfinții...
Presimțirea mea s-a adeverit. Prin aprilie și celelalte șase trunchiuri au fost puse la pământ. De drujbele popii. Pe locul falnicului MONUMENT Doamne-Doamne și-a tras o casă parohială mare și cu camere fără număr!

sâmbătă, 20 februarie 2010

26 - 1991, Alter ego

Anul 1991, Alter ego. Îmagini făcute în iulie, la Costinești. Pe la ora 9.oo hălăduiam prin preajma epavei. Apa scosese la mal un buștean, Aducea cu un om îngenuncheat. Am făcut legătura imediat. Am tras vreo patru filme înguste. Din păcate, aveam la mine niște Svema rusești de 21 Dini. Proaste. Lumina era cum nu se poate mai nasoală, din față. Țin minte că, în timp ce chinuiam modelul, o gagică țâțoasă mi-a spus plină de importanță: ”n-o să-ți iasă nimic, nu trebuie să faci poze cu soarele-n ochi, nu știi asta”. Mai știam eu și altele, da eram ocupat...
Pe la 11.3o am tras bușteanul mai pe mal și am tăiat-o întins spre hotel. Masa de prânz era o chestiune foarte importantă pe atunci (încă se mai dădeau bilete prin sindicat-pachet complet), iar în cameră aveam și vechiul Seagull cu vreo 10 filme late de Tg. Mureș. Voiam să refac, după amiază, imaginile. Pe la ora 16.oo eram din nou la epavă. Bușteanul făcuse picioare. Cum naiba dispăruse de pe mal nu știu. Singur la apă nu avusese cum să ajungă, iar ca să-l care cineva... avea vreo 50 de kile. Ghinion.
Acasă, după developare, m-am luat cu mâinile de păr. Filmele erau super-gri. Mărite pe hârtia contrast de la Mureș imaginile arătau ca naiba. Abia peste un an am reușit să fac câteva copii bune. Pe hârtia extra contrast proaspăt scoasă de aceeași fabrică. Am făcut două virări parțiale. Sepia-bușteanul și corpul și albastru-restul. O serie de opt imagini a circulat prin saloanele interne și internaționale. A fost cea mai premiată realizare a mea.
Nimeni nu mai are imaginile astea. A fost o întâmplare fericită să mă aflu la acel moment pe malul mării. Am văzut din prima imaginile pe care puteam să le fac. Combinațiile posibile dintre trupul uman și ”trupul” de lemn al bușteanului adus de apa mării cine știe de unde. Și editarea a fost fericită. Noroc? Destin? Cine mai știe. Cert este că puteam să trec pe lângă trunchiul de lemn fără să văd finalitatea. Sau, puteam să văd și să nu am modelul (cu toate că Doamne Doamne îmi trimisese și țâțoasa în caz de rateu)...

26 - 1990, Podul de flori

1990, Podul de flori. În primăvara lui 1990 s-au organizat, pentru prima dată, celebrele Poduri de flori dintre România și Pepublica Moldova. Cel la care am participat eu a fost în dreptul localităților Cotu Miculinți (din Botoșani) și Pererita (satul în care s-a născut marele Poet basarabean Grigore Vieru). Cum nu era nici un pod cale de câteva sute de kilometri s-a trecut prin apă. În locul respectiv era până la brâu și, din câte mi-am dat seama, mulți dintre localnici nu o făceau pentru prima dată. O făceam, pe atunci, pe-a foto-reporterul la fostul ziar al Partidului Comunist. Acela unde în 23 decembrie 1989 (în primul ziar liber, Clopotul poporului) avusesem singura semnătură sub o imagine cu revoluționarii din Botoșani. Își schimbase numele. Gazeta de Botoșani îi zicea. Sloganul era cam ”La vremuri noi... tot Noi!”. Adică, aceiași oameni, cu alte fețe. Mai umane. Făcând parte din ”delegația oficială” nu m-am repezit să sar în apă ca poporul plin cu sticle de samahoancă și colaci. Am așteptat să vină barca din partea cealaltă. A venit cu Vieru și soții Teodorovici. Poporul s-a adunat, imediat, ca la urs. Cum nu era nici o chestie înaltă prin apropiere, o remorcă de tractor a fost transformată ad-hoc în tribună. Discursuri emoționante până la lacrimi s-au rostit. Doina și Ion au cântat despre Lacrima Basarabiei, despre Unire. S-a plâns, s-a aplaudat. Pe la extremitățile adunării începuse deja să se facă micul comerț între moldovenii celor două țări. Se vindea și se cumpăra orice. Anul următor, ideea măreață a Podului de flori a fost transformată, peste tot de-a lungul Prutului unde s-au ținut ”manifestațiile”, într-un imens bazar. Nu știu dacă s-a mai făcut și a treia oară.
După vreo oră de discursuri, barca se pregătea să o ia spre malul de unde venise. Nu mai era loc și pentru mine. Așa că am luat-o prin apă, voinicește, cu aparatele de-asupra capului, cu gîndul la noii mei pantofi nemțești din piele, proaspăt cumpărați și ținându-mă de mână cu un moșneguț gata beat, care decretase că cunoaște vadul ca pe propriile-i buzunare. Aiurea, singura groapă eu am nimerit-o. Vreme de doi pași apa mi-a trecut peste cap. Dar am înaintat voinicește, bucuros că aparatele au scăpat. Încă șiroind de apă am făcut câteva imagini extraordinare. Barca venise și ea, plină cu cărțile aduse din România. Grafia latină era pentru mulți Moldoveni, încă, o necunoscută. Era cam greu să le împarți, așa că s-au aruncat spre mulțimea care, imediat, a făcut grămadă ca la rugby, după ele. ”Acest dulce aruncat al cărților să fie singura agresiune dintre noi” a decretat atunci Vasile Tîrâțeanu (sau Grigore Levițchi, nu mai știu bine), Poeți din Cernăuți. Nu știu cum îi scăpaseră ucrainenii prin zonă. Prin apă era un adevărat spectacol. Se încingeau hore, se cinsteau cunoscuți cu necunoscuți, se mai vindea și cumpăra câte ceva. Toată chestia asta a durat până pe la ora 15 când grănicerii au ”închis” fâșia. Între timp, resemnat că pantofii mei noi și nemțești nu au avut noroc, mai făcusem traseul malul drept-malul stâng de vreo trei ori. Până la terminarea filmelor.
Prin iunie am făcut o expoziție care avea trei secțiuni: ”O noapte la Putna” (cu imagini de la Înviere, cu Regele Mihai-sau asta a fost mai târziu, trebuie să verific...), ”Piața Universității” (mamă ce poze de poze făcusem acolo) și ”Podul de flori”.
În noiembrie am fost la Chișinău cu o gașcă de poeți, în schimb de experiență. Eu eram și la chitară și la foto. Neicușorule, ce chiolhanuri am tras acolo. Țin minte că, într-un sat, după spectacolul de la Căminul Cultural, oamenii ne-au invitat acasă. Pe o stradă luuuungă, erau numai case cu pivnițe mari. Pline cu poloboace cu vin. Gospodinele pregătiseră găleți pline cu sarmale. Dacă-l săream pe unul, se supăra și ne arăta coasa din cui. Nu știu câte case am vizitat. Cert este că, pe la 6 dimineața am ajuns la internatul unde fuseserăm cazați. Ultima imagine o am cu Ticuță Bojescu (mare poet), umblînd pe hol după Lucica Nenati și făcând ca lupul. În chiloți și cu cravată cu tricolor la gât!...
Tot atunci, dar a doua zi, la Uniunea Scriitorilor ne-am întâlnit cu Grigore. I-am arătat pozele. Pe cea de sus a scris cîteva cuvinte: ”Nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată”. Acum câteva zile am comemorat, la Iași, un an de la moartea acestui mare Poet și Patriot. Poate Grigore, poate. Au grijă Traian și Emil de asta!...

vineri, 19 februarie 2010

26 - 1989, Ultima stație

1989, Ultima stație. Imagine făcută prin primăvară. Am trimis-o la șapte saloane în țară (în anul acela au fost 13 astfel de manifestări). Nu a fost acceptată la niciunul. Era prea directă. Le-a fost frică onorabililor ”jurați”. La începutul lui 1990 trebuia să se țină al XIV-lea Congres al PCR. Prin folclorul românesc circula o ”ghicitoare”: ”La al XV-lea Congres, patru ani de la deces”... Dricul simboliza tocmai această cimilitură. Simboliza sfârșitul lui Ceaușescu și al regimului comunist. Prin asemenea imagini vroiam să arătăm că ne pasă. Că dorim să se schimbe ceva. Că, măcar la nivel de idee, luptăm, sperăm!... Era un risc pe care ni-l asumam. Unii dintre noi. Pe la sfârșitul lui noiembrie am participat, la Cluj, la o serie de manifestări organizate de Fotoclubul ”Universitatea” condus de Mircea Albu. Acolo am văzut câteva diaporame cutremurătoare. ”Scrumbia” și ”Ultima noapte pe Atlantida” ale lui Vasile Dorolți erau cele mai directe. Altele, la fel de ”sugestive”, au avut Petre Mercea, Florin Andreescu și Vali Craina. Eram rebelii fotografiei românești. Ne păsa. Ne simțeam încorsetați de un regim criminal. Luptam fiecare cum ne pricepeam, ducând mai departe mesajul nostru de Gând de Libertate. Țin minte că, după proiecția lui Vasile, Iuliu Albini, pe atunci Președintele Filialei ”Transilvania” a AAF, mai să facă criză de nervi. ”Mata ai trebui interzis”, țipa el la un Vasile care abordase o moacă tâmpă de tovarăș nevinovat...
În 26 decembrie, la Botoșani, am făcut prima expoziție LIBERĂ: ”Botoșani, primele ore ale libertății”. Cu imagini de la Farsa din 22 și 23 decembrie de la Botoșani. Despre aceasta am scris aici. Credeam că totul se va schimba. Acum, după 20 de ani, gustul amar al Libertății îmi inundă, în fiecare dimineață, cerul gurii...

În perioada 1984-1989 în mai toate imaginile mele cu mesaj a apărut un Personaj foarte sugestiv. Actorul. Cezar Amitroaiei, fost coleg de liceu (am fost trei băieți în clasa de ”filologie-istorie” de la Liceul Pedagogic. Unul s-a făcut milițian, la școală învățând că ”civilul este dușmanul lui”, altul actor, azi la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani și altul Artist. Mandea). Umblam barbunca pe toate coclaurele târgului. Ba cu vioara, ba cu violoncelul, ba cu un ditai contrabasul, ba cu una sau două oglinzi din cele mari, cu fața de cristal, ba cu un bust de manechin. El era mereu îmbrăcat în frac. Ce parfum Prieteni. Ce amintiri. Ce tinerețe fantastică: Eram cu o namilă de contrabas pe o străduță cu foste dughene evreiești care se demolau. Contrabasul sprijinit de un perete de scândură, două lumânări aprinse în cadru, un afiș de la Filarmonică lângă contrabas și el, Artistul, lungit pe trotuar și învelit cu ziare. Eu mă chinuiam cu Pentakonul six, el aștepta declanșarea... Pe lângă noi trece un cuplu între două vârste: ”ce-o fi cu omul ăla? Poate e beat, da poate îi e rău? Poate e bolnav”. La care Cezar deschide un ochi și decretează cu voce de bas: ”nici bolnav, nici beat, nici nu mi-e rău. Sigur îs NEBUN”. Au tăiat-o cei doi împușcați...
Altă dată, eram cu bustul de manechin la vreo 300 de metri mai sus de CET-ul orașului. Erau acolo niște tuburi mari de canalizare și voiam să fac eu o poză mai ușchită. 500 de metri mai la vale era o unitate militară. Aruncătoare și Șoferi. Cât am pregătit aparatul văd că vin agale pe lângă trotuar patru soldați însoțiți de un ofițer. ”Cezărică, am belit-o. Ăștia vin după noi”. ”Fugi bre de-aci. Ce dracu să aibă cu noi?”, decretează amicul meu. Și nici bine nu termină de închis gura că războinicii ne înconjoară cu automatele în poziție de luptă. ”Stați așa. V-am prins!” Degeaba i-am dat noi cu placa cu Arta... Ne-au escortat până la cazarmă unde ne aștepta Comandantul și Ofițerul CI (CONTRA INFORMAȚII). Le-am spus povestea noastră, cea cu Arta fotografică, c-o fi, c-o păți.... Doar că ei o aveau pe a lor: ”Sunteți SPIONI. Dați aparatul. Se confiscă. Pănă la urmă am dat filmul. Încă fo două ore, nenea care ne reținuse s-a chinuit să tocmească două procese verbale de amendă. Câte 1500 de lei de spion. Nu le-am semnat. La plecare, omul, sincer, ne-a spus: ”Tovarăși, tot drumul cât am venit după voi m-am gândit la câteva cuvinte în limba engleză să vă spun. E drept, ceva rusă mai știu, da engleză...” (no coment). Drept e că aveam un morcovel în cur, așa că l-am luat pe Cezărică de aripă și am mers la sediul Securității. Pe Colonelul Mija, Comandantul, îl știam de când cântasem cu chitara la Ziua Miliției. Eu lălăiam și Dan Bacinschi spunea bancuri porcoase. Spre încântarea nevestelor de cadre cu funcții. Ne-am prezentat la securistul de serviciu, ăla a pus lopata pe telefon, a raportat la cabinetul șefului și, după vreo 15 minute, coboară ditai Colonelul cu filmul meu în mână. Developat gata. ”Cum e spionilor? Ați c-am îmbulinat-o. Hai luați filmul și pas alergător acasă”. Norocoșii de noi...
Altă dată veneam de la cariera de nisip de la Stâncești. Două oglinzi lungi cam de un metru jumate, vreo 25 metri de pănză albă-decorul, fracul lui Cezar și trepiedul meu Pentakon, din lemn și metal, greu de vreo cinci kile. Toate încărcate pe un căruț la care trăgeam din greu pe dealul dinaintea cimitirului (locul unde, pentru unii se termina, iar pentru alții începea orașul cum veneai dinspre Suceava). Pe buza dealului, Călin. Prostul Miliției locale. ”Stați așa. Actele la control. Ce-aveți acolo, în căruț?” Am dat bolentinele, am pus iar placa cu Arta fotografică. Mă știa de la aceeași Aniversare a Miliției unde hăhăitul lui la poantele lui Bacinschi se auzea ca un grohăit, acoperind rîsetele și chicotelile tuturor celor prezenți în sala Tetrului din oraș. Am scăpat repede de el. Și nici curios să controleze căruțul nu a fost. Dacă ar fi avut curiozitatea, ar fi descoperit, înveliți în pânza albă, vreo 20 de stiuleți de porumb, pentru fiert, sustrași sintr-un lan de lângă oraș. Caz de pușcărie pentru noi și de avansare pentru el. Dar n-a fost să fie. Amintiri...
Lui Cezar nu i-am mulțumit niciodată pentru cât a umblat cu mine atunci. O fac acum. Multe dintre imaginile mele frumoase îi poartă chipul. Le mai găsiți pe aici. Mulțumesc Cezărică!...

26 - 1988, Cezar și Andrei

Anul 1988. Cezar și Andrei. În rândul cunoscătorilor de fotografie ai vremii se spunea că poți avea intrări în saloanele de fotografie internaționale trimițând genul de imagini care sunt, deobicei, acceptate de juriile respective. Fiecare zonă avea un fel de ”șablon” pe care, dacă-l ghiceai și respectai, erai om făcut. Niciodată nu am ținut cont de asta. Mereu am trimis ce m-a tăiat capul, imaginile care-mi plăceau. Fotografia de mai sus a intrat și-n Argentina, și-n Anglia, și-n China, și-n India, și-n Brazilia. O imagine clasică, cu două diagonale, în care personajele te privesc în ochi, încercînd să comunice cu tine. Totul este direct. Nici un mister, nici un ”cârlig”, nici un sens ascuns... Oare?
Făceam poze peste poze, expoziții peste expoziții, luam, prin țară, cam peste tot unde cei din juriu erau, cât de cât corecți, premii. Dacă în regulament se preciza că trebuiesc trimise patru fotografii, eu trimeteam 15. Sau 20. Asta îi enerva pe organizatori: ”trimite Domne ăsta mai multe lucrări bune odată decât facem noi în zece ani”, se tânguiau unii mai orgolioși. Și mă rădeau. Ca mine mai era un concurent. Dan Mititelu din Iași. Și el avea același stil de a trimite. Nu puține au fost saloanele unde ne-am împărțit premiile importante.
Fotografii importanți ai țării, Boierii, mă iubeau. Probabil că le plăcea nebunia mea, felul meu de a fi, fotografia pe care o făceam. Nu lipseam de la nici un vernisaj important. Băteam țara în lung și-n lat, dornic să cunosc, să învăț. M-am simțit aproape de sufletele lui Gheorghe Lăzăroiu de la Sibiu, lui Nicu Dan Gelep și Victor Boldir de la Craiova, lui David Friedmann de la Ploiești, lui Mircea Oprișor de la Iași, lui Napoleon Frandin și Eugen Iarovici din București. (în afară de Victor Boldir, ceilalți sunt amintiri acum). Oameni deosebiți, mari fotografi sau mari teoreticieni. Despre ultimul, Eugen Iarovici, am să vă spun câteva cuvinte: l-am cunoscut la AAF, prin toamna lui 1987. În vară fusese vernisajul Salonului Național al RSR. Eram în Deltă, la Calica, într-o tabără foto sub patronajul AAF-ului. Profesorul Oprișor mi-a spus, mai târziu, că lumea a întrebat de mine la vernisaj. Era curioasă cine sunt. În deltă, printre alții, am fost cu Ieremi Iosif și Vasile Venig din Carei și cu Victor Boldir. Cu acesta din urmă am vizitat, după terminarea taberei, expoziția de la București. La sala Dalles. Era salon de autori. Cu invitații nominale. De la noi am remarcat fotografiile lui Dan Dinescu și ale Conului Dinu (10 imagini 50x60 cu gagici. Sepia. Pe hârtie mată. Străină. O nebunie). La vreo lună jumate de la acest episod aveam treabă prin București. La AAF, la masa domnului Comănescu, Președintele, mai era o persoană. Șeful mi-a făcut semn să mă apropii și m-a prezentat: Tovarășul Iarovici. Cred că ai auzit de el. Cum să nu fi auzit. Îi citisem o parte din cărțile de tehnică fotografică. Ascultam, pe la vernisaje, povești despre el. ”Deci mata ești? Să treci pe la mine când ai timp. Uite numărul meu de telefon”. La o săptămână, cu o cutie doldora de poze m-am înființat la vila din spatele bisericii armenești unde locuia. Ehehe... m-a primit boierul. Halat de mătase, eșarfă la gât, parfum fin, pipă. Mă uitam ca virgina la telenovele. A văzut cutia de sub braț. S-a bucurat. ”Cât mănânci mata șerbetul eu mă uit peste fotografii”. Uitasei să spui, șerbet de trandafiri, neică... Le-a privit odată, de două ori, apoi a început să mă întrebe de ce și cum, de compoziție, de linii de forță, de una, de alta. Eram bâtă. Încă făceam, pe atunci, fotografie din instinct. Era în mine, viu, nărăvaș. Cultura mea vizuală era, însă, ca și inexistentă. Văzând că nu are cu cine discuta, boierul și-a tras scaunul lângă mine și a început să vorbească. Două ore am primit prima mea lecție de estetică, compoziție, încadrare. A fost ca o mană cerească. Și treaba asta s-a mai repetat, în timp, de încă trei ori. A scris foarte frumos despre mine în revista Fotografia. Nu am mai apucat să-i mulțumesc. A plecat la stele. Un mare om, un mare teoretician. Povești și bune și rele circulau pe seama lui. Pentru mine a fost Zeul care a transformat scânteia în foc. Care mi-a deschis ochii. Nimic nu se poate face fără studiu. Cu talentul te naști. Dacă-l desscoperi trebuie să-l cultivi. Fără o bază solidă teoretică, fără o cultură vizuală, fără mii de imagini văzute și tot mii uitate ești ca și calfa de cizmar care a învățat să pună corect fețe la tocuri și pingele-n talpa papucului. Numai pantofi pentru regină nu știe să facă. Nimeni nu i-a arătat și nici pe el nu l-a luat curiozitatea la vale... Și regina are mâine bal mare și e desculță!...
Acu ceva vreme, un coleg talentat și cu gură mare zicea pe acilea că ”atunci când vede pozele mele se simte Artist”. Mare greșeală. Prietene, Artist ești abia atunci când privindu-ți propriile imagini te simți fericit că trăiești în lumea asta mizerabilă. Și că poți fotografia fără să te fută nimeni la cap. Dar asta vei înțelege peste ceva timp. Dacă vei pricepe...

joi, 18 februarie 2010

26 - 1987, În amintirea romanței

Anul 1987. În amintirea romanței. Fotografic a fost cel mai prolific an al meu de până la Revoluție. Multe imagini făcute atunci au intrat în saloanele vremii (de la noi și de aiurea), parte dintre ele fiind premiate. În primăvara lui 1986 avusesem prima expoziție personală la Botosani, la Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian”. A fost prima expoziție personală de fotografie din ”istoria modernă” a Botoșanilor. Imagini alb-negru și color. Era greu cu hârtia color 30x40 pe atunci. Țin minte că am apelat la Moș Martin (Martin era chiar numele lui de familie), unul dintre fotografii cu atelier, cu capre și urși împăiați în fața ușii de pe strada care lega piața mare a târgului de centrul vechi. Ce parfum de parfum aveau străduțele alea cu case evreiești cu etaj... În vara aceluiași an au fost puse la pământ. Bloace falnice s-au construit pe amintirea lor. Moșul avea o rudă la fabrica din Tg. Mureș. Se pare că sportul național din acea vreme, jmangleala de la locul de muncă, funcționa și acolo. Moșul avea tot ce-și dorea un fotograf. Mi-a dat un plic de 25 de coale. Proaspăt expirat de vreo șase luni. Cu 1000 de lei. Prețul de magazin fiind 413. De Moș Martin mă leagă multe amintiri. Era un tip descurcăreț. Făcea legea la Starea Civilă, la căsătorii. Mereu mă ciondăneam cu el acolo: ”Evazionistule (îmi striga el), am să te dau pe mâna fiscului! Să treci luni pe la mine că am de făcut niște tablouri”... Nu mai vedea bine moșul. După Revoluție, când nu mai avea atelier, ne ciondăneam pe clienți iarna în Orășelul copiilor. Într-un an l-am dus acasă cu taxiul. Nu se mai putea apleca să se lege la șireturi de frig. Înghețase. La vreo lună a murit. Avea tot ce dorea. O casă mare, o pensie bună, bani puși la ciorap. Dar el tot umbla cu aparatul după el. Trecuse și pe color. Avea un Qingdao, chinezesc, cu bliț încorporat. O jucărie de compact. Era tare mândru de ea... Amintiri.
Ca Moș Martin mai erau doi fotografi în centrul vechi. Moș Mihai și Hurmuz. Acum vreo 5 ani încă se mai șuntau unul pe celălalt. Unul și-a luat minilab, a luat și celălalt. Amândoi au luat țeapă cu ele de la șmecheri. De vreo două ori s-au păruit, spre amuzamentul celor care-i cunoșteau. Nici lor nu le lipsea nimic. Doar ”microbul” nu le dădea pace. Prin 1984, la început, mai intram prin dughenele lor. Îi întrebam de lucruri pe care nu le știam. Odată nu mi-au spus ceva. Eram, pentru ei, Pericolul... Atunci m-am jurat că dacă voi ajunge să știu ce și cum în Fotografie voi da mai departe celor care vor să învețe. Asta fac acum!
În expoziția din 1986 aveam imagini 30x40, 50x60 și colaje, unele dintre ele de 80x120 cm. În vară am dus expoziția la Iași. La profesorul Oprișor, Secretarul, pe atunci, al Filialei ”Moldova” a AAF. Erau vreo 65 de lucrări înrămate, cu sticlă și colțare. Cât s-a chinuit bietul om, un Boier extraordinar, să o poată expune la Iași. Vreun an a stat la el la birou, în Corpul D al Universității A.I. Cuza unde era profesor. O droaie de oameni care au fost pe la el în acea perioadă au văzut-o... Amintiri.
Tot în 1986, în toamnă, am fost primit în AAF. Eram al 1222-ilea membru. Pe lîngă fotografiile 30x40 pe care le aveam la mapa de la București (fiecare dintre membrii activi aveau o mapă de carton învelit cu pînză unde puneau fotografiile proprii din care Moș colonel Hanganu, după moartea lui Mircea Faria, lua câte una sau două imagini și alcătuia colecțiile AAF-ului pentru saloanele internaționale). Chestia cu alcătuitul colecțiilor era una subiectivă, așa că am început să-mi trimit singur fotografiile la concursurile din străinătate. Era un adevărat circ: normal că pachetele erau deschise la vamă de către băieții cu ochii de culoarea cerului. Făceam o mapă din carton ondulat, din cel pentru cutiile de ambalaj (pentru a fi mai ușoară), îi lăsam la un capăt o clapă pe care o lipeam cu o bucată de scoci. Scriam mare cu carioca pe clapă ”deschide aici”. Așa am trimis, până prin 1983, vreo 90 de pachete. 42 lei între 1 și 500 de grame, 84 lei între 501 și 1 kg. Toate au plecat din țară și s-au întors cu imaginile trimise (uneori atât de boțite că nu mai erau bune de nimic) și cu cataloagele saloanelor respective. Un colet nu s-a pierdut. Cred că pe la vamă era un nene iubitor de fotografie... Imaginea de astăzi, În amintirea romanței (nume dat de Dan Bacinschi, amic, șef de stație de calcul la Integrata de in din Botoșani... Și... cel care l-a luat pe Toni Grecu pe lîngă el și au înființat Divertisul. Toni a uitat asta) a fost prima fotografie care mi-a fost acceptată într-un salon internațional. La Buenos Aires, în Argentina. Vorbește despre condiția artistului de atunci. Un vestibul dărâmat, o ușă a Destinului în fundal din cadrul căreia El, Creatorul își cântă neîmplinirea ca artist și ca om. Toată țara se demola atunci. Era o chestie periculoasă să pui pe pereți asemenea poze. Un risc pe care mi l-am asumat cu bună știință. Tot pe atunci am început să folosesc virările parțiale (violonistul din imagine este alb-negru, restul fiind sepia). Aveam metoda mea să fac astfel de virări: ce trebuia să rămână alb-negru acopeream cu lac de unghii, făceam virarea, ștergând apoi cu acetonă lacul. Ajunsesem să fac două sau trei virări diferite (ca nuanță de culoare) pe aceiași fotografie. Soluțiile necesare? De unde Prieteni? Pentru albire foloseam substanța de la hârtia color. Se făcea cu Fericianură de potasiu. Mai găseam și pe la farmacie. Substanța folosită pentru culoarea sepia era Sulfura de sodiu. La farmacie se găsea greu și era foarte hidroscopică. Se umezea imediat, pierzându-și proprietățile. Trebuia ținută în recipient de sticlă. Un amic mi-a vândut pontul că respectiva substanță se folosește și la tăbăcării. Așa era. Numa că aici era sub formă de bolovani. Pocnem la ei cu ciocanul ca să-i sparg jumătate de zi. Parcă erau din fier. Prima dată am pus bucățelele sparte în recipient de sticlă. După două zile se topiseră. Intrase în reacția. Puse în recipienți de plastic stăteau cu anii. Era o aventură întreagă când făceam virările. Două zile puțea tot blocul a ouă clocite. Am făcut virările astfel până în 1999. Din Belgia, de la amicul Freddy, am venit cu un set Tetenal care, în diferite diluții, făcea toate virările cunoscute. Parfum. Dar asta este altă Poveste...

P.S. Tot Feri zice despre Dozele, ”tancurile” de developat. Când m-am apucat eu, developarea se putea face în mai multe feluri. La mână, în tavă... adică luai filmul și-l derulai de la cap la coadă și invers vreme de câte minute scria pe cutie, cu degetele băgate în revelatorul pus într-o tavă. La fel se făcea și fixarea. Dezavantajul era că puteai zgâria filmul și că-ți făceai degetele maro de la revelator. Altă metodă era developarea în tanc cu bandă corex. Tancul era o cutie de plastic sau ebonită de culoare neagră, cu capac care se înșuruba, banda corex fiind o panglică de plastic, de lățimea și lungimea filmelor late sau înguste. Pe laterale aveau prevăzute niște umflături, care asigurau un spațiu mic între film și bandă, necesar cisculării revelatorului, apei și fixatorului. Nu era un procedeu sigur pentru căscați. Dacă nu erai atent, filmul se lipea de banda corex și ieșea pătat. Dunga aia de care mă feresc din afișul expoziției este tocmai un asemenea ”accident”. Fericit. Neajunsul avea o rezolvare simplă: după ce încărcai filmul pe tambur, trebuia ”zghihuit” stânga dreapta de vreo câteva ori ca să se înfoaie. Dacă mai și băgai tamburul în apă două minute, ca să se moaie gelatina și repetai operațiunea de zghihuire, erai scutit de surprize. Dar câți știau asta atunci? În fine, a treia metodă de developare era tancul cu spirale. Aceeași cutie, doar că tamburul de plastice, ebonită sau metal pe care se punea banda corex avea acum, la ambele capete, un șanț în formă de melc pe care intra filmul. Riscul de a se lipi era minim. Dar se putea dacă nui exersai introducerea filmului. Mai ales la cel lat era pericol. După 90 au intrat în România dozele Paterson, cu 3 sau 5 spire. Erau brici pentru diapozitive. Acu patru ani, cei care au intrat în apartamentul de la Botoșani au aruncat două asemenea doze de câte 5 spirale, o cutie de doze rusești, două aparate de mărit Krokus, cu burlan (cu obiective Rodenstok), tăvi de la 50x60 la 18x24 (inclusiv 3 bucăți 110x70 cm, făcute special pentru hârtia la metru, o droaie de soluții, inclusiv Tetenale pentru virări de vreo 300 de euroi. Amintiri...

miercuri, 17 februarie 2010

26 - 1986, Margarete


Anul 1986, Margarete. Imagine făcută în vară, cu Seagull 6x6, film Azopan PS 21. O parte din materialul de recuzită, florile, le-am cules tot de pe la Bucecea (unde am făcut și imaginea Păsările). Îmi plăcea zona respectivă. Pe vreo șase km, până calea ferată trecea peste Siret mai erau două poduri. Unul din cele clasice, cu arcade, celălalt doar o fierotanie cu parapeți la nivelul pieptului. Primul pod era la 50 de metri de casa unde am fotografiat imaginea din 1984. Era o căsuță mică, înconjurată de câțiva copaci, cu un iaz abia zărit, de vreo zece metri pătrați, plin de pește. În colțul dinspre gară al gardului era o fântână cu ghizdele de lemn. Pe ele odihnea mereu un ulcior. O cutiuță de lemn prinsă de un băț lung de vreo trei metri. Ce apă minunată era în fântâna aceea. Ce gust Dumnezeesc avea!... Sub pod era o baltă lungă de vreo 50 de metri și lată de vreo 5. Vara era plină cu nuferi galbeni. O nebunie. Cam la un an de la poza asta, în apropiere, comuniștii au construit un complex zootehnic. Avea câteva mii de porci. Toată mizeria de acolo era deversată în micul colț de rai. După doi ani nu mai era urmă de nufăr. Imediat după 89 complexul a dat ortul popii. La un an a murit și balta. A secat. Nici urmă de plantă nu mai era în acea zonă... Culmea, deși nu a fost poluat, a secat și ochiul de apă de la cel de al doilea pod. Avea cam zece metri pe zece. Și el plin de nuferi și pești. Era ca un tău, fără fund. Ciobanii spuneau că are legătură subterană cu Siretul. Altfel nu se puteau explica știucile și mrenele care se prindeau acolo. Între cele trei poduri, de-a lungul liniei, în iunie era plin de margarete sălbatice. Covor, prin unele locuri. Le strângeai cu brațul...
De acolo este găleata plină cu flori din cadru. Ecranul transparent este făcut dintr-o bucată de calc folosit la proiectări de amicul Adamescu, arhitectul, pe care l-am prins pe un cadru de lemn. Cu tempera neagră am făcut pătratele, în mijlocul cărora am lipit cu scoci câte o floare. Am ”spart” ecranul cu un cuțit. Modelul era răbdător, lumina folosită a fost de la un bec nitrofot de 500w. Din cele cu oglindă. Pus în fața modelului, astfel încât pe ecranul de calc să se deseneze umbra acestuia. A ieșit o compoziție interesantă, șocantă pot spune. Chiar și acum, după 24 de ani.
Fotografia a avut succes în saloanele din epocă. Chiar dacă a avut un debut mai ciudat. 1986 a fost anul primelor participări la saloanele din țară. Prima participare a fost la Ploiești, la salonul Foto-Art, păstorit de către David Friedmann, Președintele Filialei ”Muntenia” a AAF. Am avut două intrări acolo, una cu Păsările, fotografia din 1984. Mândru mai eram Nene. Următorul salon a fost la Oradea. Premfoto, salon cu imagini în premieră (adică fotografii care nu mai participaseră la alte jurizări). Am trimis, printre altele, și Margaretele. Nu a fost acceptată în salon, dar am găsit-o pe peretele Salonului Refuzaților (cu imagini care fuseseră în discuția juriului dar nu îndepliniseră toate sufragiile). Uneori, Salonul Refuzaților era mai valoros decât acela cu imagini acceptate în expoziția principală. Fusese și vina mea: la mărit, în loc să o fac 30x40, am tuflit-o cam 13x18 în colțul din dreapta sus al colii, un pic hâită. Așa mi s-a părut mie că arată mai bine. De... Mărită normal, imaginea a intrat la toate saloanele din România unde nu erau membri pudici în juriu. În 1987 am organizat singurel primul salon al Botoșanilor. Imaginea a luat Premiul I la categoria Eseu. Catalogul l-am făcut, cu ajutorul D-lui Toth, pe atunci Președintele Cinefotoclubului ”Nufărul” din Oradea, la Poligrafia de acolo. Regula tuturor tipăriturilor socialiste era ca orice material să fie aprobat de către secretarii cu propaganda din județele respective. La Botoșani secretar era Lazăr Băciucu, un om destupat, mare iubitor de artă, inițiatorul, printre altele, a taberei de sculptură de la Măgura. Omul a semnat pe fiecare imagine din catalog, inclusiv pe nudul imoral al subsemnatului. La Oradea, altă vizită la partid. De data asta ”propagandista” era o cucoană cu un coc plin de sarmale în cap (cârlionți din ăia mari făcuți cu bigudiurile groase cât mâna). I-am prezentat spre semnătură pozele, una câte una, având grijă ca ”imorala” să fie printre ultimile. Când a văzut-o, ochii i s-au bulbucat ca la melc și am văzut cu uimire cum i se strâmbă sarmalele din cap. Am realizat, abia stăpânindu-mi râsul, că era o perucă. ”Cine e dobitocul care a putut să facă o asemenea poză?” a întrebat înnecată de furie matracuca. ”Eu Tovarășa”, am bâiguit de la 20 de centimetri de peruca dumneaiei. A urmat o pauză, Toth se făcuse mititel în scaun. Tantea a înghițit în sec și a decretat pițigăiat: ”bine, dar să nu mai faceți altădată”. Și, uite-așa, imaginea a fost reprodusă în catalogul salonului. Peste un an, prin toamna lui 1988, primesc un telefon pe seară acasă. Era doctorul Frandin de la București. Președintele Fotoclubului medicilor, membru în Consiliul de conducere al AAF-ului (cu un an înainte, la jurizarea de la Botoșani mi-a dat o adeverință cum că precum am o boală de piele și nu pot pune lama pe față. Doi ani jumate i-am fentat cu ea pe handicapații care voiau cu tot dinadinsul să mă vadă lipsit de barba mea creață, creață, creață și neagră) . Un om deosebit, fie-i țărâna ușoară. M-a anunțat atunci, cu emoție în glas, că Marguerites a fost reprodusă în catalogul Cupei pe națiuni a Federației Internaționale de Artă Fotografică, fiind aleasă din colecția de zece imagini prezentate de România. Ce onoare pe mandea!...
Că tot adusei vorba de salonul de la Oradea, acolo am luat și primul meu premiu. Se dădeau zece premii egale. Unul a fost al meu cu un diapozitiv. ”Bombonel”. Cu fălcosul de Andrei halind o coajă de pâine. Mișto imagine era. Și fiindcă Conu Marcel Eremia zicea de diapozitivele vremii, pentru muritorii de atunci se găseau în comerț 2 tipuri: UT 18 și UK 17. Orwo amândouă. De la prietenii nemți democrați. Primul era pentru lumină de zi, celălalt pentru tungsten. Multe am mai tocat în câțiva ani. Developarea lor era cu schepsis. Adică era inclusă în proces, între baia de revelare și cea de albire o solarizare manuală, făcută cu un bec de 500 w, două minute jumate pe o parte și altele două jumate pe cealaltă, prin care se făcea inversiunea imaginii de la negativ la pozitiv. Cu filmul scos de pe tamburul tancului de developare. Mulți picau la faza asta examenul de fotografi. Acu, pentru cine a încercat senzația, e boierie curată. Procesul E6 are solarizare chimică. A evoluat dixtracția, Prieteni. Diapozitive? Ce sunt alea bre???

marți, 16 februarie 2010

26 - 1985, Bombonel

Anul 1985. Bombonel. În afară de nevoia de poze cu mutra mea de trimis pe la reviste, el fusese al doilea motiv pentru care am făcut primele investiții în scule. S-a născut pe 28 noiembrie 1982. Înaintea sărbătorii de Sfântul Andrei. Andrei îl cheamă. Și Cezar. Că s-a născut prin cezariană. A avut patru chile șase sute la naștere. Ditai măgădăul. Acum, la 27 de ani, e mai înalt cu o palmă decât mine și sfrijit de te uiți prin el. La fel am fost și eu până la 30 de ani. În ziua când s-a născut eu eram poetul lui pește pe la Galați. La Festivalul ”Baladele Dunării”. Pe la prânz sunasem acasă și soacră-mea (fie-i țărâna ușoară) îmi dăduse bucuria. Seara, după ce Adrian Păunescu îmi înmânase diploma prin care se atesta că mă premiase revista Flacăra, anunțam la microfon bucuria mea. Mamă ce m-au mai aplaudat vreo 2000 de oameni aflați la comedie în sala sporturilor din Galați. De parcă eu aveam vreun merit. Pe la 9 seara am tăiat-o cu trenul spre casă. Dimineață l-am văzut pe Dumnealui prin geamul maternității . Umflat și roșu ca un rac. Am rămas cam dezumflat. Da mi-a trecut repede. Firesc, multe dintre primele mele fotografii au fost ”exersate” pe el. Îmaginea de mai sus este făcută în vara anului 1985. Seagull pe film lat și film Azopan PS 21. Lat și el. Puștiul meu avea un an și jumătate. De umflat ce era a făcut primul pas când a împlinit un an. Direct în tortul cu o lumânare din fața lui. I-au luat foc nădragii, dar am făcut față situației cu ajutorul sifonului de pe masă. Ehe, sifonul, altă invenție comunistă cu coclender. Acu a dispărut și el în negura uitării. Deja stătea la poză ca un model profesionist de azi. Eram prin pădurea Baisa, la vreo 12 km. de Botoșani. Cununa de flori contrastează fericit cu ochii lui mari și căprui spre negru. Aceiași ochi cu care taică-su a sucit mințile multor gagici în epocă. Deh... E un portret frumos. Curat. Lumina soarelui, filtrată de copaci și florile cununii din cap dă atât volum imaginii cât și o umbră de mister. Un pui de om care te privește candid în ochi. Unde naiba sunt imaginile cu copii de altă dată? Acu văd pe saituri numai prăpăstii care nu spun o boabă, care nu transmit nimic...
Prima participare serioasă cu imagini la o competiție am avut-o în vara lui 1985. La ”etapa de masă” a Festivalului Național ”Cântarea României” (bla, bla). Mi-au fost selectate pentru faza județeană șapte imagini. Ce mare expoziție la Muzeul Județean. Ce piept scos doi metri în față avea slăbănogul de mine. Dintre ele, cinci fotografii (printre care și cea despre care vorbim) mi-au fost selectate pentru etapa Republicană. Nu mai țin minte dacă am luat vreun premiu. N-am reușit încă să recuperez arhiva ”sentimentală” de la Botoșani. Sentimentul de mândrie însă nu l-am uitat nici astăzi. Parfumul, Prieteni, cerul gurii se umple de el de fiecare dată când îmi amintesc. La fel ca acela al primului măr pe care l-am furat, copil fiind...
Într-un comentariu la postarea anterioară Feri amintea despre filmele chinezești. Pe vremea aceea, prin comerțul socialist se găseau trei tipuri de filme chinezești: Seagull (cu o cutie roșie), Friendship (cu o cutie galben cu verde) și Era Pan (cu o cutie gri... parcă). Le-am încercat pe toate trei. Primele două erau, cât de cât, ok. Pe al treilea nu am reușit să-l îmblânzesc niciodată. Nu-mi ieșea developarea. Obțineam o griotanie de negativ fără niciun contrast. Cei care mai lucraseră cu el îmi spuneau că trebuie folosită rețeta producătorului. Era tipărită pe interiorul cutiei. N-am încercat-o. Eu foloseam un revelator cu fenidonă, foarte bun. O diluție pentru negative, o alta pentru hâtrie. Avea avantajul că nu oxida. La hârtie lucram cu el până nu mai rămânea nimic în tavă. Ce nebunie era și cu soluțiile. Doar cele produse de către AZOMUREȘ erau în flacoane care se diluau. Ca să-ți prepari singur revelatorii trebuia să cari buchete de flori pe la farmacii pentru câteva grame de fenidonă sau fenil-nu mai știu cum, trebuia să pândești pe la magazinele de foto ziua fericită când se băga la raft tiosulfatul de potasiu (luam câte un sac de 50 de kile), metabisulfitul, hidrochinona sau sulfatul de sodiu anhidru. Despre filme, ce să mai spun. Se dădeau mereu pe sub mână. Atât cele autohtone cât și cele ungurești (marfă de Galați!...), Forte Pan. Fiind aproape de granița cu vecinii ruși mai făceam rost de filme sovietice, Foto 32 (brici) sau Foto 64 (așa și-așa). Ăstea nu aveau casetă. Pelicula era înfășurată într-un staniol cu partea exterioară neagră și trebuia băgată la întuneric în casetă. Ce colecție de casete de la filmele nemțești ORWO aveam (casetele erau de plastic și căpăcelul de la unul dintre capete se deșuruba ușor). De pe la un amic de la poliție mai făceam rost, în afară de substanțe pentru color, de filme ORWO... Și tot așa. Era o distracție maximă să faci rost de materiale. Dar ne descurcam fiecare cu PCR-ul de rigoare. Nu, nu este vorba despre defunctul partid, ci despre Pile, Cunoștințe, Relații. Campioni mondiali și olimpici am fost la sportul ăsta...
Am mai pomenit și despre fabrica de la Tg. Mureș: producea (pentru uzul fotografilor - fabrica producând și filme și hârtie tehnice) patru tipuri de filme alb-negru - PS 18, PS 21, PS 24 și PS 27 - echivalentul de astăzi al sensibilității de pe digital de ISO 50, 100, 200 și 400. PS 18 era foarte dur, aproape ca un film document. Albul era alb și negrul negru. Tonuri de gri - ciuciu. PS 21 și PS 24 erau ok. PS 27 ieșea și el super gri. Nu am insistat asupra lui la acea vreme. Hârtia făcută la Tg. Mureș era bună. De fapt, nu prea am avut termeni de comparație. Doar un pachet de 10 coli extra contrast FORTE, prin 87, și, după 90, hârtie rusească, moale cu 1000 de tonuri de gri. Mult după 90 am lucrat pe Tetenal (de la nemți) și ILFORD multigrad (de la englezi). Altă șmecherie nene. Dar atunci, ce aveam de la Tg. Mureș era foarte bun. Hărtia se găsea în gradațiile Normal și Contrast. Atît carton (lucios, semilucios, mat, raster, cristal) cât și semicarton (lucios). Se mai producea și hârtie color (procedeul era sub licență japoneză Sakura) lucioasă, semimată, raster și cristal. M-am împăcat bine cu ea. În 85 deja măream dimensiuni mari. Am mărit de la dimensiunea 9x13 pănă la metraj (alb-negru - de pe toate filmele care mi-au trecut prin mână) și tot de la 9x13 până la 50x60 (de pe filmele color AZO sau ORWO).
Imaginea de astăzi are o tentă verzuie. În epocă, prima dată am făcut-o sepia. Arăta bestial pe hârtie mată, mărită la 50x50 cm. Dar despre virări am să vă povestesc în altă zi!...

luni, 15 februarie 2010

26 - 1984, Păsările

1984. Păsările - cum a circulat spre saloanele de afară și Dantelărie - pentru cele din România (prietenii știu de ce). O imagine simplă, însă, mărită, are un impact vizual puternic asupra privitorului, amintind de filmul cu același nume al lui Hitchcook. Am ales-o dintre imaginile făcute în 1984 pentru a vă pune o întrebare: cum a fost făcută fără ajutorul Photoshopului? Simplu și complicat în același timp: imaginea este făcută pe film lat. Era iarna lui 1984. Tocmai îmi cumpărasem primul aparat pe format mediu. Un Seagull din ăla cu două obiective. Unul pentru vizat și celălalt pentru expus filmul. O mică bijuterie cu husă maro la 1800 lei. Asta până nu o lua razna mecanismul de tragere a filmului. Nu mai aveai nici un control apoi asupra numărului de imagini pe care le fotografiai pe un film. Normal erau 12 imagini 6x6. Când se bulea era ca la loterie. Începusem să experimentez, să mă joc, să ”inventez” tot felul de trăsnăi. Pentru cine-și amintește, în acea perioadă se găseau prin magazine un fel de fețe de masă făcute din hârtie. Materialul semăna cu acela al șervețelelor de astăzi. Doar că era mai mașcat în textură. Dintr-o astfel de invenție comunistă am tăiat o fâșie lată de 6 cm și lungă cât celuloidul filmului. Cei care nu au văzut cum arăta, un film lat seamănă cu un tub, pe care este înfășurată o bucată de hârtie. Cam așa este și în practică: pe un șpul de plastic care are la capete niște crestături în care intră angrenajele aparatului, pentru transportul filmului, este înfășurată o protecție de hârtie pe a cărei parte interioară se află prins filmul. La capătul exterior al hârtiei există o bucată de amorsă, fără film, pentru ca acest capăt să poată fi desfăcut pe lumină și să fie agățat de alt șpul identic, pe care, pe măsură ce fotografiem, bobina de film este translată. După cele 12 cadre fotografiate urmează o nouă amorsă de hârtie care, practic, rulându-se pe șpul ferește filmul fotografiat de voalare atunci când îl schimbăm din aparat (lungă explicație Domnilor, la alții era mai scurtă). Fâșia respectivă de hârtie am aplicat-o, la întuneric, pe partea cu emulsie a filmului, parte care intră în contact cu lumina care trece, la declanșare, prin obiectiv. De fapt am derulat orbește filmul, am pus banda de hîrtie tăiată din ”fața de masă” și am rulat filmul la loc. Normal că grosimea filmului s-a mărit. L-am băgat tot la întuneric în aparat. Acesta fiind proiectat pentru filme 120 (12 poziții) și 240 (24 poziții) - filme pe care nu am apucat să le văd vreodată - guguloiul meu a încăput fără părobleme. A doua zi am luat trenul din gara Botoșani până la Bucecea. Vreo 25 de km. Mai spre malul Siretului văzusem eu o casă cu niște copaci care parcă-parcă se potriveau cu ce aveam eu prin căpățînă pentru filmul meșterit de cu seară. Era un ger se crăpau pietrele. De la gară și până la locul de stație erau cam 4 km, luați în piept voinicește prin zăpadă. Față de expunerea normală pentru un film de 100 ASA (ghici ghicitoare) am supraexpus cu 3, 4 și 5 diafragme. Filmul l-am terminat imediat. Nu se punea problema să-l schimb cu altul (de ”chiloți”, pardon, husa de material negru netransparent inventată special pentru astfel de trebi nu auzisem încă), așa că am luat-o îndărăt spre gară. Trenul de întoarcere era abia peste vreo patru ore (de, atunci erau mașini puține și mai și circulau, cele care aveau benzină, o săptămână da, alta ba după cum le era numărul. Cu soț au ba). Ajuns acasă m-am repezit direct în Laborator - un hol 1,5x1 m, pe care-l obturasem cu un perete de pefeleu, și în care nici nu vă puteți închipui cum încăpeau aparatul de mărit, tăvile, filtrul de lumină, sticlele cu soluții, borcanele cu substanțe, și alte drăcii necesare procesului de developare pentru negative și hârtie. Spălarea se făcea în balie, afară în curte vara, și în cameră iarna - și am băgat filmul la developat. 20 de grade la revelator, tot așa la fixator, doar baia de stopare fiind cu toleranță între 15 și 25 de grade. Cum începusem să fac și fotografii color, pe atunci, la ”termostatare” foloseam pernele cu încălzire electrică - altă invenție socialistă pentru casnicii cu dureri de șale. He-he, credeți că developam filmele alb-negru pe orbește? Vă înșelați. Filtrul Orwo 103 să trăiască. El era ochiul magic de control. Am developat, chiar supradevelopat filmul, fața de masă fiind, se vede, mai opacă decât îmi închipuisem. Făcând inversiunea negativ-pozitiv, dantelăria neagră din imagine care dă impresia de păsări este ceea ce lumina nu a putut impresiona pe film, fiind oprită de către textura hârtiei. Un experiment (din multe altele) reușit. Astăzi Photoshopul face o treabă la fel apăsând patru butoane pe tastatură. Ehe Prieteni, da PARFUMUL? El unde mai este când dai liniștit la butoane?...

PS: Citesc pe saitul AAFR-ului că Nagy P. Zoltan, Artist fotograf din Miercurea Ciuc, a trecut la cele veșnice. Ne-am intersectat de două ori pe la saloanele de fotografie. Era un om deschis, vesel, prietenos. Și un foarte bun Fotograf. Dumnezeu să-l odihnească. Dacă există un Rai al fotografilor, cândva ne vom reîntâlni pe acolo cu aparatele la gât!...