09.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 219

Timpul se duce... Timpul se pierde! Până și imaginile de mai sus sunt o pierdere de timp. Fețe pe care le-am întâlnit cândva prin drumurile mele și pe care le-am păstrat pentru zile mai triste. Ar interesa pe cineva că multe dintre ele sunt făcute când abia trecusem pe digital? Canon EOS 300D, 350D, 400D ȘI 30D. Că teleul cu care sunt făcute majoritatea este un 70-210 de pe vremea filmului la care acum nu s-ar mai uita nimeni? Nu cred că pentru cineva care se uită pe aici contează. După editările succesive folosind câteva filtre și ”șmecherii” nu se mai cunoaște nimic. Rămâne, așa cum și trebuie, doar rezultatul. Pentru unii bun, pentru alții mai puțin bun, pentru alții indiferent! Diferența o pot face numai eu. La editare. Între aparatele de atunci și cele de acuma, între obiectivele de atunci și cele de azi, între mintea mea de atunci și ochiul și sufletul meu de acum. Pentru unii, insesizabile, pentru alții... o întreagă poveste.

Cineva scria că de ce ”când eram Fotograf”? că dacă odată ai făcut ceva extraordinar n-ai cum să uiți... și argumentele pertinente se împleteau în textul Domniei sale. Și are dreptatea sa. Doar că eu simt și știu altceva. Nu mai am timp să fac imaginile pe care le făceam odată. Nu că nu m-ar duce mintea... dar digitalul și viața de astăzi au comprimat enorm timpul. Astăzi trăiesc din ceea ce produc. Nu mai merg la evenimentele care atunci îmi aduceau o căruță de bani, prefer ca sâmbăta și duminica să fiu alături de colegii mei de club (când se poate), să dăruiesc din ce știu și altora aflați la început, să... să... Chiar nu mai am nici timpul și, cred (sigur) nici cheful să mai fac ce făceam odată. Astăzi ar trebui să vorbească pentru un fotograf profesionist proiectele. Dar și aici e o discuție întreagă. Unii te fac să zâmbești când vezi că unblă cu tot felul de ”proiecte” care ori nu spun nimic, ori nu  aduc nimic, ori sunt de cacao (să fiu iertat)... Am făcut patru albume cu Iașul în ultima vreme. Să nu credeți că m-am îmbogățit. Uneori am pus chiar de la mine, dar este modul meu de a-mi exprima recunoștința pentru Orașul în care trăiesc acum.

Ce am scris ieri văd (o parte că n-are nimeni timp să citească decât pe sărite și ce nu-i convine) că naște valuri (ca să nu-i zic ”patimi” sau ”animozități”). Poate e bine, poate e rău... Sigur e bine dacă reușești să pricepi (după discuție) că, poate ai greșit și este ceva de reparat. Sigur e rău să nu pricepi nimic și să-i dai înainte cu tupeu... Țin minte acum ceva vreme în atriu la Palas o expoziție de fotografie alb-negru cu imagini din concerte. La cum era făcut afișul nu puteai pricepe ale cui sunt. Scria doar că vernisajul va fi cu participarea lui ”x”. Asta da! Dacă venea cineva special la vernisaj musai că trebuia să fie mare fotograf, că doar nu aduci ca invitat pe orișicine... Despre imaginile din expoziție, unele erau ok, altele așa și așa iar altele... Dacă aveai un pic de experiență îți puteai da seama că autorul este la început de drum. De unde? Din așezarea obsesivă a celui care era subiectul principal al fotografiei fix în mijloc. Că așa dicta punctul de focus al aparatului. Despre o ”interpretare” personală a imaginilor, despre o editare... Artistul se mărginise doar la a documenta niște concerte. E bun și-așa! După ceva timp am aflat că VIP-ul de la vernisaj era, de fapt autorul expoziției. Și, deși îmi este un om drag, nici până acum n-am reușit să discutăm mai în amănunt despre acele imagini. Vina mea!

08.11.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 218

N-am fost niciodată un Domn. Mereu am fost un răzvrătit, un golan. Întâi am mâzgâlit hârtia cu versuri, apoi am bălălăit chitara - folkist de duzină la gagicile slabe de Înger... Apoi, prin 1983, am descoperit Fotografia. Nici nu știu de unde mi-a venit. Cum am scos-o din jobenul vieții - ca o floare firavă mai întâi - cum am făcut de nu m-am plictisit de Ea mai apoi de o iubesc și-acuma - Mamă cum o mai iubesc... Am clădit declanșare cu declanșare, picătură de lumină alături de picătură de lumină, bătaie de pleoapă alături de altă bătaie de pleoapă, lacrimă spre inimă alături de altă lacrimă și mai fierbinte spre inimă... Nici nu știu când s-au adunat clipele de au trecut aproape 32 de ani de când nu mai este ziua zi și nici noaptea nu mai este noapte. Habar nu mai am când am reușit să o înțeleg și cum am reușit să înțeleg. Cu cât mi se pare mai simplu cu atât este mai complicat. Filmul s-a dus, alb-negrul s-a redus doar la provocări penibile de ”5 poze”, colorul e treabă grea, aproape imposibilă pentru mulți, foarte mulți din mediul virtual de astăzi, despre diapozitiv ce să mai zic. Nici nu mai crede cineva c-a existat!

Sunt astăzi oameni pe care-i respect pentru ce au făcut, în timp, cu aparatul de fotografiat în mână. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac astăzi în ”fenomen”. Sunt oameni care mi-au fost, la un moment dat, alături și care s-au încăpățânat să-mi rămână prin preajmă, semn că am putut dărui și că ei mai consideră că, încă, mai pot dărui. Tuturor inima mea le stă dinainte! Dar sunt și mai mulți rătăciți printre pixeli. Într-o lume normală ar fi fost de mult aruncați la coșul de gunoi al zilei ce vine. Numai că nu trăim într-o lume normală. Merg pe stradă și mă uit în stânga și-n dreapta și-mi vine să râd. O mulțime de aparate care mai de care mai de care rețin clipa pentru eternitate. Evenimente, paraevenimente, clipe simple de viață, amintiri și câte și mai câte. Câte o declanșare pentru fiecare. Mă uit și mă pufnește râsul de cele mai multe ori. Îmi dau seama după cum un om ține aparatul în mână de câte parale poate face cu el. Ce simplu ar fi dacă i-ar lovi falimentul. Dar nu, pentru fiecare tută - artist este pe undeva și o tută - beneficiar. Moca, pe doi lei, pe 5 lei. Fiecare sac are petecul lui. În ultima vreme am devenit o putoare nesimțită. În loc să fac ceva productiv stau și frec netul distrându-mă copios. Și în fotografie e ca la școală (nimic nou sub soare): unul maxim doi buni și restul clasei analfabeți. Degeaba îți bați gura să le spui despre educație plastică/vizuală/fotografică. Te mai trezești și înjurat și obosești repede că-s mulți... Degeaba le dai mură-n gură și le spui că acolo sau pe dincolo găsesc tot ce e mai bun și mai nobil în arta asta de a scrie cu lumina... Ei o țin pe-a lor. Nu-i interesează nimic în afară de ce produc de azi pe mâine. Am văzut, de când mă ocup (încerc) cu învâțatul pe unii și pe alții oameni care au ajuns să câștige o pâine din fotografie (jos pălăria fete-băieți), alții au rămas la stadiul de hobbyști iar de 90% nu mai știu nimic. Adică mai văd poze de pe la unii și pe la alții dar le uit în secunda 2!

Prieteni... încercați să pricepeți. Să înțelegeți... Aparatul nu-i o unealtă. Chiar dacă-i din fier sau plastic și ceva sticlă-n bot. E prelungirea minții voastre, a ochiului vostru, a inimii voastre. Când declanșați mai pierdeți o fărâmă din viață. Nu o pierdeți degeaba. Învățați să o înțelegeți, să o iubiți, să-i dați un sens. Eu îmi risipesc viața aducându-mi aminte de ”când eram Fotograf”. Nu faceți ca mine. Fiți Fotografi! N-o să vă pară rău, sunt atât de puțini.