duminică, 14 noiembrie 2010

Bahlui, ora 8.30

Adică azi de dimineață...

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Deșteptarea primăverii

 
un spectacol interesant la Ateneul Tătărași:

Deşteptarea primăverii

de Frank Wedekind (și nu cu ”g” cum ați scris pe sait, Nalfabeților. Inclusiv cei de la Iașul cultural)

Regie: Nucu Ionescu
Scenografie: Bogdan Teodorescu
Costume: Sebastian Cercel
Distributie:
Vlad Wolf, Alexandru Dobinciuc, Adriana Gîrneţ, Alina Mândru, Adrian Marele, Ana Maria Chelaru, Claudia Chiraş, Andrei Onofrei, Anca Gutui, Cristina Rotariu, Roxana Durneac, Bogdan Cantauz, Mihaela Budău, Alex Iuraşcu, Alexandru Amargheoalei, Raluca Ştefan, George Grădinariu şi Luci Valacu

joi, 11 noiembrie 2010

vineri, 5 noiembrie 2010

Repetabila povară

Repetabila povară - 1984

Când ninge mai mult de o zi, Poetul...


Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge în cer.
Când ninge mai mult de o zi se spune că Poetul plânge și tace.
Pământul miroase a floare de măr
Și îngerul fața spre tine-și întoarce.


Și uită Poetul de cuvinte
Și uită copiii de casă și masă,
Când ninge mai mult de o zi este nuntă
Cu toate miresele și toți mirii acasă.


Când ninge mai mult de o zi,
Când tăcera aruncă pașii singuri în stradă,
Rătăcind printre fulgi, murmurând poezii
Un Poet se transformă într-un Om de zăpadă,


Când ninge mai mult de o zi,
Când ninge uitat, ca-ntr-un basm, ca-ntr-un cânt,
Se spune că Petul aruncă, plângând,
Toată pacea din cer pe pământ.

Sunt câteva versuri scrise în 1982, în noaptea de 28 spre 29 noiembrie, la lumina unei lanterne chioare  în trenul dinspre Galați spre Suceava. Fusesem la Festivalul de poezie și muzică folk ”Baladele Dunării”. Cu o oră înainte de a primi din mâna lui Adrian Păunescu premiul revistei Flacăra pentru poazie aflasem că mi se născuse primul băiat. Andrei. Eram fericit că primisem acel premiu, eram nerăbdător să-mi văd copilul a cărei venire pe lume a făcut să descopăr, peste puține zile, Fotografia. Poemul era scris sub impresia celor două evenimente. A mâinii strânse de către Adrian Păunescu când mi-a înmânat premiul și a nerăbdării de a ajunge acasă.

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun... În minte îmi vin tot câteva versuri. Din literatura rusă, traduse de către un alt om deosebit, care și el nu mai este printre noi, poetul, scriitorul și extraordinarul traducător din limba rusă Emil Iordache:

Tu ai văzut copaci tăiați cândva?
Din asta mi-am făcut o meserie.
Rășina lor pe mâini mi se scurgea,
Tăiam cu fiarăstrău-n carne vie.


Credeam că-s tânăr, că-s nemuritor,
Tăiam copaci din zori și până-n noapte,
Mă încălzeam trudit la focul lor
Și nu știam că foc înseamnă moarte.


Greșeala-aceasta o repetăm din nou,
Din zi în zi ni-i viața mai puțină
Și pomii plâng cu lacrimi de rășină
Lăsând în urma lor păreri de rău.


Doar dragostea mai poate loc să țină
Amarnicilor dinți de fierăstrău.


(Rasul Gamzatov - Tu ai văzut?)

Adrian Păunescu nu mai este printre noi. S-a dus într-un loc mai bun. Acolo de unde, împreună cu îngerul,  să poată arunca spre pământ zăpada uitării.
De astăzi vine iarna!...

miercuri, 3 noiembrie 2010

Câteva cuvinte

Citesc că Adrian Păunescu se zbate între viață și moarte. Mai citesc cum o droaie de nenorociți care au pe creier doar un cipuleț cu ”ceausescu + comunism = nenorocire” înjură un om pe care probabil nu l-au cunoscut niciodată. Din a cărui Operă nu au citit vreun vers. Din nefericire părinții lor nu au mai apucat să le spună că el, Păunescu, a reprezentat partea frumoasă a tinereții lor, iar două dintre versurile lui poate singura declarație de dragoste făcută mamei atunci când i-au zămislit. Nu vreau să judec ce a făcut omul Păunescu de-a lungul vieții. Probabil că și bune și rele. Ca mai fiecare dintre noi. Prin anii 80, cu mult înainte de a se vorbi în România de Branduri, Adrian Păunescu era un Brand multi-media: Redactor șef la revista Flacăra, conducătorul Cenaclului Flacăra, realizator de emisiune la Radio, autor de cărți care se dădeau pe sub mână direct din Centrele de librării. În 1974, Repetabila povară a fost prima carte pe care i-am citit-o. Mai țineți minte? ”Cine are părinți, pe pământ, nu în gând, mai aude și-n somn ochii lumii plângând...”
De la această carte mi s-au declanșat neuronii de poet (ca la majoritatea românilor), de la Cenaclul Flacăra s-a trezit baladistul din mine. Ani  de copilărie și tinerețe fantastici în care am împletit poezia cu muzica, în care am iubit cu disperare, în care am dăruit și m-am dăruit. Amintirile sunt multe și frumoase: peste 40 de premii la concursurile de poezie și muzică folk, poezii publicate în toate revistele de cultură ale vremii (inclusiv în Flacăra), oameni pe care i-am iubit și care acum nu mai sunt (Laurențiu Ulici, Teohar Mihadaș, Stelian Vasilescu, Lucian Valea...). În multe dintre aceste amintiri Adrian Păunescu își are locul lui...
Din nevoia de a avea câteva poze cu mutra mea am descoperit Fotografia. Rând pe rând poetul și folkistul au făcut loc Fotografului. O altă tinerețe. Fără bătrânețe. Nu știu cum va fi Viața... Cea a lui Adrian Păunescu este acum controversată, mânjită cu noroi. Ca a tuturor marilor oameni de cultură ai acestei țări. Face parte din gena noastră.

Imaginea este din octombrie anul trecut de la Festivalul de poezie Grigore Vieru de la Iași. De pe atunci boala îl chinuia. Sub braț are un tablou cu chipul lui Grigore, alt mare poet român cu care, probabil, se va întâlni curând.

luni, 1 noiembrie 2010