Antrenament 4 - 5

Imagini din ”antrenamentul” de săptămâna trecută și cel de azi. Alături de mine Scăpărici și Radu, Ovidiu și Mihai. Reconfortante cele câteva ore petrecute de-a bușilea prin iarbă...

Alte Chestii, socoteli...

Acu aproape o săptămână o ”persoană oficială” a fotografiei ieșene (ce s-au înmulțit și oficialii ăștia) mă trăgea de urechi că ”de-o fi una, de-o fi alta”, că să nu-mi mai fac trafic la blog masochind persoane nevinovate, (că netul te prinde domne de OO și nu mai distingi binele de rău),  că nu se poate face domne fotografie genială în Iași că-i pune Eu frână, că să mă uit eu la pozele care le făceam acu 15 ani și la rahaturile de-acuma, că... chestii socoteli. 

Păi... dacă mă uit la bloagele oficialului cu poze la rokeri (vai de mama lor) (pozele) și teniși de câmp tind să-i dau dreptate. De vreo 3-4 ani nu a mai evoluat deloc. Și mă ia cu vinovăție pe la lingurică că tont din cauza mea a renunțat la facultatea de fotografie cea dodoloață de la Ieși.

Uite... o vreme lungă nu mai pun pozele pe-aci. Să scadă traficu ca nebunu ce este el. Poate așa marii fotografi neînțeleși ai Iașului se vor apuca de țăcănit la opturatoare. Să curgă pozele ca berea pe caniculă! (Prietenii știu de ce)

Vuvuzela butterfly 2

Cinci de ieri...

Vuvuzela butterfly

Mihai. Tata Mihai. Cantea.

Despre Mihai Cantea am mai scris. Tata Mihai, cum îl alintăm cei care-l cunoaștem de ceva vreme. Are cam 60 de ani. Știe fotografie câtă gașca unui anumit Club din Iași nu poate aduna la un loc. Calculatorul nu mai are taine pentru el. La fel și programele de editare, cele de pregătire pentru tipar și tiparul în sine. Este o enciclopedie fotografică. Este... Tata Mihai, Prietenul tuturor celor care-i cer părerea despre fotografie și tot ce ține de ea. Îmi este greu să scriu despre Omul Mihai Cantea. Ar trebui să-l cunoașteți ca să vă puteți face o părere despre el. Ce vă mai pot spune este faptul că, de când îl cunosc, și sunt ceva ani, nu l-am auzit măcar odată spunând un cuvânt rău despre cineva...

Mă veți întreba de ce scriu toate astea? Pentru că abia azi am aflat că Tata Mihai este un COMUNIST. Și încă unul înrăit: Printre recentele drepturi ”câștigate” (după îndelung așteptatele alegeri) de către membrii Clubului Fotografilor din Iași este și acela de a avea voie să pună spre critica imparțială a colegilor fotografiile proprii. Nu vă repeziți să dați cu tasta pe Goagăl. E doar pe Forumul lor. Unde nimeni altcineva nu are acces decât membrii plini. (Acum vă veți întreba de unde am eu. Păi... am ”metode specifice” cum spunea o domșoară ștearsă la figură acu ceva vreme). Și pune o altă domșoară o poză să o ”mestece”  oamenii de acolo, iar Tata Mihai fiind în concediu și, deci, neavând treabă, se apucă să o comenteze. Redau textul mai jos:

”Intreaga compozitie este artificiala. Pare o sirma modelata si incercat a fi fotografiata. Liniile si pozitiile trupului nu ofera nici o idee despre ceva exterior sau interior. Ca exercitiu tehnic... Lumina acelei luminari este supraexpusa, o pata alba fara detalii. Suportul luminarii este putin inclinat sugerind o dezechilibrate. Miinile fortat impreunate, fara naturalete, incadreaza asimetric ovalul fetei. Luminile de pe obraji sint erori de iluminare si pentru ca nu poti gasi o alta pozitie a luminii se retuseaza. Si tot asa in descifrarea unei fotografii trebuiesc privite toate liniile si contururile, descifrate ca semnificatie si descoperite relatiile dintre fiecare element care compune imaginea. Poate trebuiau facute citeva schite , desene, inainte de a compune o imagine in studio. Aici este studiu si nu instantaneu. Culorile alese sint terne, griurile astfel nuantate si dozate definesc o imagine plata, lipsita de viata, fara dinamica, fara trimiteri la un dialog intre lumina si umbre. Bratele sint luminate putin impotriva firii. Creierul nostru percepe frumosul in mod natural si nu trebuie sa aducem umbre si lumini care omoara volumul. Sint concavitati care au devenit convexitati prin iluminare. Cam asa privesc o imagine, cam asa judec ceea ce vad. De la aceasta schita se poate trece mai departe. Ideea ce ai vrut sa o reprezinti fotografic e posibil sa o realizezi cindva. Repeta studiul la intervale mari de timp, si executa macar 20-30 de expuneri la fiecare sesiune foto. Sint astfel de imagini care au fost finalizate si dupa un an de zile. (Poti afla asta numai de la fotografii care isi deschid laboratorul. Astfel de lucruri nu prea se spun)”

Un comentariu mai pertinent asupra unei imagini fotografice nu cred că se putea face. Nu cred că un fotograf s-ar putea supăra primind o asemenea ”lecție” de descifrare a imaginii pe care a supus-o  criticii colegilor. Dar s-a găsit un omuleț să cârcotească:

”Parca e un raspuns din cartile de teorie comuniste. Fata de altii macar fata asta incearca si altceva decat floricele si gandacei sau acele portrete si nuduri kiciste ale marilor maestri membri AAFR”

Iote ce debită un Hartist în apărarea fetei. Ce naiba e ”comunist” în ceea ce a scris colegul lui de Club al Fotografilor din Copou, Mihai Cantea, nu știu. Unde a văzut el potrete și nuduri ”kiciste” poate ne va lămuri vreodată...

Deci... Tata Mihai e un COMUNIST cu apucături COMUNISTE, care știe pe de rost cărți de teorie COMUNISTĂ, etc...

Cine este marele fotograf care și-a permis să jignească un coleg? Se cheamă Bogdan Onofrei. Îl știu de vreo 12-13 ani, de când era un copil talentat, care promitea. De atunci a făcut pe brânci Facultatea de Arte Vizuale de la Cluj, unde amicul Feleki, unul dintre profesori, l-a ratat la mustață cu licența... De atunci este mare artist fotograf ieșean. Plin de sine, de genul celor care se nasc talente și mor speranțe. Opera domniei sale este ca și inexistentă. Chiar dacă recent a lansat un albumaș cu bisericile și mănăstirile moldave. Un album cu o machetare copiată după aceea a unui alt album cu același subiect realizat și tipărit de către ”Terra Design” de la Gura Hulorului și care se găsește prin toate mănăstirile din Bucovina. Doar că a lui domnul Onofrei este mult mai sărac în imagine, cu imagini în proporție de 75% slabe și beneficiind de un tipar discutabil. După lansarea albumului l-am invitat la o bere și o discuție despre el. Dar n-a fost curios. Artistul nu se coboară la nivelul celor care-i cârtesc ”opera”. El este printre nori. De fapt, tot printre nori sunt și imaginile din saitul personal pe care Bogdan Onofrei și l-a alcătuit ne-comunist, ne-”kicist” și fără nici o treabă cu marii maeștri membri AAF.

Din păcate, nu am imaginea pe care a comentat-o Mihai. Vă dau linkul domnișoarei care a stârnit dihonia la Clubul Fotografilor. Nu-i așa că are talent? Eu zic că da. Și mai zic că sfaturile lui Mihai i-ar prinde tare bine pentru evoluția viitoare. Și tot așa, mai zic că imaginile ei seamănă al dracului de bine cu cele de la începuturile lui Miri Bratu...

Dragă Dane, acum vreun an și ceva, un alt membru al Clubului, Sorin Aruștei, a avut o altă ieșire măgărească la un comentariu a lui Mihai. Știi la fel de bine ca și mine că ea, CRITICA, făcută cu bun simț, competent, argumentată, este utilă și ajută pe acela care este criticat. Dacă are minte să înțeleagă. De canalii mici, artiste și analfabete lumea e plină. Se pare că și mica ta ”împărăție” nu duce lipsă. Ai două variante: ori dai canaliile afară, ori pe cei care sunt onești dar deranjează în momentul în care au ceva de spus. Dacă nu o faci, în ochii mei vei fi și tu tot o CANALIE. Și nu uita, Dane, acum puțin timp, foarte puțin, eu și Mihai Cantea eram printre aceia foarte puțini care-ți îndulceam singurătatea și zbaterile. Eu am plecat singur din ”povestea” ta. Merită să-l pierzi și pe Mihai? Fii sincer cu tine!...

De sezon II

Azi se împlinesc patru zile de când amintirea de 26 de ani a portului genții cu aparate pe umărul stâng a dispărut. De dimineață m-am antrenat la gâze vreo trei ore. Mâna e ok. La fel și cusătura. Iar am fost norocos...

Imaginile sunt la schimb cu una făcută de Florin. În Paris, cu turnul Eiffel. Cea mai frumoasă imagine de noapte pe care am văzut-o făcută acolo. Și el este un norocos...

De sezon...

Mic jurnal

Sâmbătă dimineață am fost împreună cu tov. Președinte Popescu pe coclauri. O fostă baltă secată. Ne-am antrenat la fluturi și alte gâzotănii.

Ieri la tenis. Finala turneului masculin de la Iași. Alt antrenament. De cu totul alt tip de setări la aparat decât cele pentru macro.

Azi nu m-am mai antrenat. Doar un domn Doctor a făcut-o pe pielea mea. Se pare că a fost un antrenament bun. Reușit. Îi mulțumesc!

Din poarta spitalului m-a luat Florin. Am trecut pe la el pe la ”birou”. Vreme de vreo două ore mi-a spus o poveste fantastică. Cum numai oamenii Aleși o pot trăi. Viața unui om pentru care artele marțiale au devenit o credință. Mi-a făcut bine povestea lui. A fost ca un balsam. Mulțumesc Florin. Scrisă, povestea ta ar încânta multe generații de sportivi...

Alte chestii-socoteli...

În 1986 am trimis fotografii la trei concursuri: Ploiești, Oradea și Galați. Primul a fost cel de la Ploiești. Salonul ”Foto Art”. Pe 15 iunie scria în regulament că se face notificarea rezultatelor. Pe la ora 8,15 am pus ghiara pe telefon. Luasem numărul Filialei ”Muntenia” a AAF din revista ”Fotografia”. 

- Alo, Filiala ”Muntenia”? am urlat voios în receptor.

- Da, Filiala ”Muntenia, mi-a răspuns după vreo cinci secunde de tăcere o voce suavă de femeie.

- Cu Dom Șef, vă rog, am urlat eu și mai hotărât, crezând că am dat peste secretară.

- O clipă vă rog, mi-a răspuns aceeași voce catifelată după alte vreo șapte secunde de tăcere.

- Vă ascult, cine sunteți? m-a înterpelat o voce masculină de această dată.

- Sunt cutare de la Botoșani și am sunat după rezultatele la concurs. Nu azi trebuia să le dați?

- Domnule dragă, azi le expediem prin poștă, dar dacă tot ați sunat așteptați vă rog o clipă și mă uit pe listă. Dragă, dă-mi te rog foaia cu rezultatele, domnul fotograf așteaptă.

- Aștept Dom Șef... după vreo douăzeci de secunde aud:

- Aveți două acceptări, fotografiile cutare și cutare.

- Mulțumesc mult, sunt primele mele poze intrate într-un concurs, ne vedem la vernisaj.

- Vă așteptăm în data de cutare...

Rememorând, îmi dau seama cât de cretin și nesimțit am fost. Bietul David Friedmann, biata sa soție, ce și-or fi închipuit după discuția cu moldoveanu prost și fudul? I-am cunoscut la vernisaj. Doi oameni deosebiți. Ea micuță și tăcută mai mereu, ca o umbră care nu deranjează pe nimeni, el mereu cu gluma pe buze, mereu cu un banc despre ăla micu (adică Ceaușescu) sau despre Bulă (s-au dus naibii bancurile cu Bulă. Acum i-a luat locul Boc), un tip fantastic. Ne-am împrietenit și a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat cariera. La vernisaj i-am mai cunoscut pe Florin Andreescu, pe Vali Craina, pe Ion Chelaru, pe Ion Mărculescu și Gheorghe Rizeanu. În anii care au urmat i-am făcut multe vizite lui Dom Șef. Stătea pe undeva pe la o margine de Ploiești la etajul zece al unui bloc imens. Un apartament mic dar mereu primitor. Mereu emanând un farmec aparte. Farmecul doamnei Friedmann. Când vorbeam la telefon o făceam mereu și pentru al treilea. Ăla de-i asculta telefonul-Friedmann având un fiu care emigrase în Canada. La una dintre vizite mi-a făcut cunoștință și cu fetele lui de la serviciu. Era, parcă, laborant la una dintre facultățile din Ploiești. Pereții ”biroului” erau tapetați cu fotografii cu gagici goale. Una mai Pamela Anderson decât alta!... Multă vreme, după Revoluție, l-am sunat periodic. Într-o zi mi-a răspuns plângând. Doamna Friedmann trecuse la cele veșnice.

- Nu e drept hohotea el în telefon. După ceva vreme mi-a răspuns o voce necunoscută. Când a aflat că sunt fotograf, a încercat să-mi vândă un uscător de hârtie și niște tăvi. Dom Șef plecase să-și întâlnească soția iubită. Acum doi ani, parcă, Florin Andreescu i-a organizat o expoziție retrospectivă. Singura amintire palpabilă de la Dom Șef Friedmann, Președintele Filialei ”Muntenia” a AAF.

Al doilea salon la care am participat, ”Premfoto” de la Oradea, a însemnat și primul meu premiu. Cu un diapozitiv. ”Bombonel” se intitula și îl reprezenta pe puștiul meu super fălcos halind dintr-o coajă de pâine. Avea vreo trei ani când i-am făcut poza respectivă și era mai mult rotund decât înalt. Acum are 27 și e o așchie mai înaltă cu o palmă decât mine. Cred că dacă știa Pișta Toth pe atunci câte belele am să-i fac pe traseu își dădea cu diapozitivul peste degete la jurizare. Și la Oradea, la vernisaj, am cunoscut o droaie de lume. Era ceva să iei premiu la acel concurs la care se trimiteau imagini în premieră. Doar zece premii se acordau. După vernisaj s-a lăsat cu un chiolhan monstru în sălile Cine-clubului ”Nufărul”, aparținând de Intreprinderea Poligrafică ”Crișana”, club care era condus de către cel care acum este Președintele AAFR. Deasupra capetelor noastre, pe pereți, tronau fotografiile din Salonul refuzaților. O combinație dintre imaginile bune, care nu corespundeau ideologic și, normal, nu puteau fi acceptate în salon și cele mai proaste imagini trimise de artiștii din Romanela. Pot spune că era mult mai interesantă această expoziție decât cea ”oficială”.

A treia participare a fost la Galați. ”Lumina” parcă se numea salonul. Două premii I și un premiu III. Mamă ce fotograf mai eram!...