Comentariu pe imagine

Așa-i și viața noastră: orizontale, verticale, paralele, curbe, umbre, apa destinului care curge, curge mereu, mereu câte o doamnă cu un copil în cărucior trecând puntea suspinelor, mereu Făt Frumos așteptând călare te miri pe ce cal-mârțoagă, un câine alergând pe undeva fără covrig în coadă... Numai Fotograful nu se vede pe nicăieri.
El e subînțeles!

Duios, Anastasia trecea.

Muzica din noi...

În inima Brujului este o mănăstire micuță, cu o curte interioară cochetă și, pentru cel cu aparatul de fotografiat la gât, foarte ofertantă. Fotografic vorbind. Peste tot sunt puse mici anunțuri care îndeamnă la liniște. Spre ieșire, auzi o muzică din altă lume. Mai în surdină, înfundată... Valsuri, muzică populară familiară. Trecut de poartă, vioara cu goarnă din mâna omului te duce clar cu gândul la Ardeal.

- De unde ești?

- Din Oradea.

- Și? ce vânt te aduce aici?

- Sărăcia, domnule.

- Și iese ceva?

- Puțin, vreau să fac banii să mă întorc acasă.

Ca să nu facă gălăgie mare, să fie fugărit de la poarta mănăstirii, își pusese ”surdină” la vioară. Un ghemotoc de hârtie...

P.S. În curând încep Zilele Fotografiei Ieșene. Ar fi minunat dacă toți frustrații și neînțeleșii locali s-ar abține de la strofocări inutile. Promit ca atunci când vor organiza și ei astfel de manifestări să fim primii care să-i aplaudăm!

Premiu???

Aflu de prin PRESĂ că unul dintre albumele care le-am muncit, Iași - Metropola Moldovei (286 pagini, 400 imagini) a fost premiat la Salonul Internațional de carte românească de la Iași. Pe mine n u m-a anunțat nimeni. Sau, poate e mai bine așa?

Bruj...

”Cei mai buni Prieteni nu sunt aceia care astăzi vin și mâine pleacă. Sunt aceia care rămân lângă tine”
Nu mai țin minte cine a spus asta...

Culoarea de la neuroni

Era în 1990. La Oradea, la vernisajul primului Salon cu tema ”Nud” din România. Între cei prezenți și regretatul Jozsef Marx, unul dintre marii artiști fotografi pe care i-a avut România. Cu câteva luni mai înainte, la Botoșani îi organizasem o mare expoziție de fotografie alb-negru. Cam 100 de imagini mărite 50x60, caserate pe carton 70x80 cm. Umplusem Muzeul de Artă cu lucrările lui fantastice. Totuși, în ultima vreme Ioșca Baci lucra numai color. Curios, l-am întrebat după vernisaj (unde vorbise vreo 20 de minute și numai în ungurește) de ce nu mai mărește alb-negru. Răspunsul lui mai că m-a făcut să pufnesc în râs: ”dragul mieu, acum ghindesc in color”. Mare tălâmbă eram pe vremea aceea.

o constatare...

Fotograful bun are întotdeauna Îngerul în preajmă. Treaba cu ”norocul” e valabilă doar la Loto...

Când Îngerul iubirii trece prin preajmă

Lumea trecea - furnicar pestriț, fără să-i bage în seamă. Turiștii le au pe-ale lor în cap când ajung în Montmartre. Pictorii îi atrag ca un magnet. Să caște gura la portretele altora, apoi să se scobească prin buzunare și să-și împingă nevasta să ia loc pe scăunelul maestrului. Repede, până nu se bagă altul cu consoarta în față. Că timpul e scurt și se aprind luminile la Moulin Rouge. Cum spuneam, lumea nu avea grija lor. Nici măcar garconul care le adusese șampania roze pusă la gheață în frapiera de sticlă... Se priveau în ochi. Nici cuvinte nu mai aveau. Erau de prisos. Ea l-a prins cu mâna stângă de după cap. El s-a apropiat să-i miroase parfumul ce se ițea de după lobul urechii ca o zi de duminică. Nici ea nu cred că știe de ce și-a despletit părul. Și el a sărutat-o dinspre tâmplă spre gât... Amîndoi erau fugiți de acasă. Departe, tocmai la Parisul unde dragostea pândește la fiecare pas.

H-abar n-am cât a continuat povestea lor pe mica terasă unde nimeni nu-i băga în seamă. Nici măcar eu nu i-am văzut. Doar am simțit o adiere ușoară de aripă. Îngerul iubirii aflat prin preajmă mi-a lăsat pe card trei imagini. Amintirea unei duminici de august ce nu se va sfârși niciodată!

Un an diferență

Între cele două imagini este diferență de 1 an. Colina Montmartre a rămas tot acolo. A mai apărut un semn cu o interdicție. Ce mai contează o interdicție în plus? A dispărut meniul... nu, nu era portativul cu notele violonistului! Lumea este alta - turiștii vin și pleacă zilnic din magnetul numit Paris. Cămașa și-a pierdut strălucirea culorii, de fapt nu este aceeași... doar el, Artistul, a rămas la fel. Mereu cu sufletul cântând pentru alții. Chiar și pentru un amărât de bănuț.

Spre un nou început

Nu a fost un Proiect tot ce s-a întâmplat în ultimul an și ceva cu Gâzele. Pur și simplu a venit încet-încet, m-a prins în plasa vrăjită și m-a dus pe aripi de stele... O expoziție a rezultat din această extraordinară Stare. Simplă, fără briz-brizuri, Adevărată.

Este timpul să merg mai departe. Spre altceva, spre ceva nou, sau... poate mai vechi, dar cu altă abordare. Idei sunt. Viața merge înainte!...