Am mai fost întrebat ”cum ai defini o fotografie bună”... aici sunt pus în încurcătură. Nu sunt nici critic de artă și nici ”estet al culturilor bogate” ca mai majoritatea fotografilor mai tinerei și care le știu pe toate. Aparțin unei generații ratate a Fotografiei românești. Aceea peste 50 de ani care cam lipsește cu desăvârșire din peisaj. Acum 22 de ani generația mea s-a trezit cu curu gol în fața noilor realități din patria mumă. Nu că n-ar fi avut cu ce, doar că și-a dat seama că nu se mai merită aceeași luptă cu morile de vânt. Nici nu mai știu a cui este vina că nimeni dintre Fotografii români nu reprezintă mai nimic în rostul lumii de peste granițele de la Romanela. Fotograficește vorbind. Dar problema asta o vor dezbate esteticienii pixelului mort, proaspeți absolvenți ai Universităților de fotografie. Mai mult, ca să detaliez, odată cu apariția digitalului mulți dintre Fotografii de-o seamă cu mine nu s-au putut adapta. Au dispărut pur și simplu. Altă parte au continuat să aibă vise exotice legate de AAF-ul proaspăt defunct și, odată cu reactivarea acestuia au re-devenit aceiași artiști AAF de care toată lumea face mișto astăzi. Noroc că l-au dat jos pe Pișta Toth de la Oradea, eternul și fascinantul Președinte al calimerei și respectivul AAFR (de acum) va deveni același mort frumos al nostru al tuturor. Și au mai rămas câțiva oameni pentru ca să-i enerveze pe cei mulți. Dar fiecare are rostul lui individual în Fotografie. Ca un ”gust amar”, îmi povestea zilele trecute Florin Andreescu că la un recent vernisaj, cu multă lume bună și mai tânără și mai în vârstă, se formaseră la un moment dat două tabere distincte: ăia bătrâni care întrebau pe la prieteni cum mai merge treaba și dacă știu ceva de un ”job” aducător de bani mai mulți... și ăia tineri care vorbeau numai de expoziții și workshopuri. Semn că este bine în continuare...
Dar să răspund și la întrebare: cum am mai spus, în fotografia românească fiecare deține propriul adevăr. Al meu sună cam așa: Fotografia cu adevărat bună este aceea pe care nu am făcut-o. Încă. De fiecare dată când deschid aparatul de fotografiat visez la clipa aceea de grație în care degetul meu să apese declanșatorul exact în fracțiunea de secundă potrivită pentru a reține imaginea irepetabilă. Dacă cineva dintre fotografi are impresia că fotografia pe care tocmai a făcut-o este cea mai bună din viața lui, atunci sfârșitul este aproape. Suficiența bate la ușă, intră în suflet și nu se mai dă dusă niciodată. Este adevărat, peste an rămân imagini memorabile după munca noastră. Cu trecerea anilor acestea se adună într-un portofoliu virtual. Putem spune despre X sau Y că au deja un stil, că-i poate recunoaște lumea după fotografii... Și totuși, eu cea mai bună Fotografie nu am făcut-o! Încă...
(și vă mai spun un secret: am fost și voi rămâne un Fotograf instinctual. Întotdeauna instinctul a primat în fața a tot ceea ce știam despre compoziție, culoare, încadrare, despre zeci de mii de fotografii pe care le țin minte și tot atâtea pe care le-am uitat. O fi bine, o fi rău?)
Cam așa este să stai într-un loc și să faci Alternative... pierdere de timp și irosire de talent!
Cam așa să te joci de-a sau cu Doamne Doamne...
Și cam așa să juri pe roșu!
