19.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 78

Că mulți dintre așa zișii fotografi români sunt analfabeți (fotograficește vorbind) și puturoși nu mai este demult o noutate. Mă uit și mă minunez... oameni care declară că iubesc fotografia și-și dau viața pentru ea, dacă-i iei la scuturat riști să rămâi crăcănat: aia nu știu, aia nu stăpânesc, pe aia n-au ajuns să o învețe, ailaltă n-au văzut-o la nimeni. Aparatul din dotare are doar butonul de pornit - oprit, ăla de schimbat obiectivele și portița aia pe unde se bagă - scoate cardul și bateria, pe laptop se descarcă pozele și li se dau drumul pe FB și treaba merge. Orșoape, ture foto, obiective grele și mari. Și de la capăt!

Iar șmecherii care să le ia banii au început să se prindă de naivitatea impotentă a caregoriei ăsteia defavorizate de mânuitori de aparate care le știu pe toate și le saltă banul de 3 - 4 ori într-o lună. Că are balta pește. Auzi: cică-i învață ”secretul fotografiilor mele”. Adică fraierilor: cum țin eu aparatul, spre unde-l îndrept, pe care buton declanșez, pe care fereastră mă uit, pe ce program fac toate astea, ce card folosesc, cu care parte-l bag în aparat, cum dau drumu la laptop, pe care parte copii cardul și cum editez eu fotografiile mele de le pun pe ici pe colo și arată bine. Și vine ciumpalacul și rămâne cu gura căscată. Cică ”Uauuuuuuuuuuuuuuuu”. ”Vai ce lumini de studio frumoase și mari și ce portrete bengoase Domne.... Dacă fac și eu la fel mare sunt”. Și normal că face gogoloiu. Că mură-n gură pentru tot poporu dimprejur, că doar a dat bani pentru asta. Exact ca-n armată când sergentul răgea în fața răcanilor: ”faceți ca mine, v-arăt!”. Și făcea plutonul că dacă nu își lua masca pe figură și era nasol...

N-am văzut până acum pe nimeni care să facă un uorkșop în care să-l învețe pe tilicar să gândească corect despre Fotografie. Să-l facă să înțeleagă că oricât de mult i-ar arăta cineva tot de el depinde ce va face în continuare. Că a imita și a-ți propune să faci fotografie ca X sau ca Y nu duce nicăieri și este pierdere de timp. Că fotograful analfabet, oricât de talentat ar fi tot face degeaba umbră pământului și talentul atunci când se termină se alege praful de toate visele frumoase care ne fac sufletul să zburde pe câmpii. Ar fi multe de spus și îmi este ciudă că pot vedea, că pot înțelege, că pot explica dar dau doar de oameni surzi și muți cu care nu pot lega un dialog coerent, că se uită la mine de parcă aș fi venit de pe altă planetă: ”ce-o fi și cu moșul ăsta nebun de ne freacă la cap cu tâmpeniile lui?”...

Și cred că din toate astea e pentru prima dată când pot spune că ”filmul bate viața”. Ne uităm cu gura căscată la ”faceți ca mine, v-arăt” și ne regăsim acolo, fericiți că alții sunt mai isteți ca noi și ne poartă în turmă pe câmpii.

18.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 77

Încet dar sigur primăvara se-apropie de sufletele noastre. Numai pe mine m-a pălit acum ceva vreme astenia și se ține scai de mine. Și belelele curg gârlă, că așa este în sport... dacă cazi în genunchi musai trebuie să iei și un șut în cur ca să meargă treaba ca pe roate.

În fine, ne trezim noi și ne scuturăm de păcate și-o luăm cătinel la trap cu Tudorel pregătit de remvoluție. E nașpa de la o vârstă: cu cât lași mai mult să treacă timpul pe lângă tine, cu atât perioada de ”refacere” este mai lungă și mai fără de perspective.

Mi-e dor de niște ardei umflați cu carne tăiată cubulețe cu cuțitul și cu o mână de orez aruncată printre ea. Am văzut ceva care seamănă azi la Auchan da n-am luat. Sigur carnea din ei e sub formă de răvaș. Să apară ardeii cu coaja subțire pe piață și promit că mă apuc de gătit. Da mai este până atunci. Mi-e dor de cremă de zahăr ars. Da am mâncat ieri tot de la același Auchan. Eu nu mă pricep să fac și, oricum, cum face femeia crema de zahăr ars... mai rar. Mi-e dor de o Coca Cola. Azi am stat vreo trei minute la raft cu mâna pe o sticlă din aia cu cireșe. Până la urmă am renunțat s-o pun în coș. E destul că mă otrăvesc cu pufuleți cu cașcaval. Mi-e dor să fac poze la o nuntă (parcă asta nu e de mâncare)... pe 10 mai mi se va împlini dorința! Tot e bine că, din când în când, câte un dor ți se mai împlinește.

Abia aștept să treacă săptămâna asta și cealaltă. Să înverzească cât vezi cu ochii în față. Să merg la gâze la Tata Mihai și să uit de toate câte-mi bat mintea și trupul.

Să fi îmbătrânit așa, pe nepusă masă? 

17.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 76

Păi... rețeta ar fi cam așa: se ia 1 Fotograf, se scutură bine de imaginile de pe harduri, musai ce rămâne se editează, se învârte, se dezvârte, se întoarce pe față, pe dos, pe stânga, pe dreapta, se pune pe cant. Rezultatele se dau la mărit pe hârtie fotografică, apoi se  lipesc pe paspartuuri (fotografiile rezultate), se pun în rame și se lasă musai la dospit 3 săptămâni într-un loc circulat pentru ca să fie văzute de tot poporul curios. După trei săptămâni se reia procedeul și tot așa, la alte și alte trei săptămâni...

Rezultă expoziții frumoase de să se minuneze lumea iubitoare de artă (ce-o fi aia) de ele. Și nu numai. Să ne bucurăm și noi, prietenii autorilor că Povestea se scrie rotund și merge mai departe devenind ”de poveste”.

Ș-am încălecat pe-un pixel și v-am spus o... (cine găsește rima să mi-o zică și mie)

Imaginea de azi seară de la vernisajul expoziției ”Anotimpuri” aparținând colegei noastre Paula Nimigean de la Suceava. În imagine, alături de Paula și de Eu, colegii noștri din FotoIași cărora le va veni rândul la mestecat în salata rețetei de mai sus!

16.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 75

Primele semne de primăvară. Dintr-o primăvară care sper să fie frumoasă și cu multe realizări fotografice pentru colegii mei mai tineri. Eu voi încerca, cât mă pricep, să-i ajut...

Azi ar fi trebuit ca expoziția de pe gardul Parcului Copou să fie înlocuită. Am înțeles că va mai rămâne câteva zile până când Adrian Cuba, a cărui expoziție urmează, își va finaliza lucrările. Din ce am înțeles, vor mai urma și Liviu Chirica și Radu Aneculăesi. Este o inițiativă lăudabilă a Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” a Municipiului Iași de a oferi ieșenilor expozițiile fotografilor profesioniști din cetate.

În ceea ce privește expoziția mea... sper ca aceia care au văzut-o să se fi bucurat de ea. Eu, paradoxal, n-am apucat.

Dacă vreți să vedeți cum cineva îți poate bate joc de propriile fotografii pe care le organizează într-o expoziție, mergeți la Cărturești în Palas: 9 imagini 50x70 (cred), 4 cu același personaj urcat pe o casă, 2 cu altul care-și toarnă nisip în cap... Cică de portret, dar este doar de reportaj. Fiecare-și bate joc de ceea ce face. Ori din neștiință, ori din prostie, ori din fudulie, ori din țopism!

Mâine, la Iulius Mall (ora 18.oo) expoziția colegei mele Paula Nimigean. Am montat-o azi de dimineață.

  

Cireșe cu lămâi. Viața mereu bate filmul amintirilor noastre!

15.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 74

Despre Memoria Decupajului am mai vorbit pe aici... Primele semne ale primăverii astăzi la Bârnova, primele imagini de natură, prima ieșire de după o iarnă care numai iarnă n-a fost. Ce au avut în comun astăzi 17 oameni cu aparatele la gât la marginea Bârnovei? Pasiunea nemărginită pentru Fotografie, am putea spune fără să clipim. Este mai mult de atâta. Este o nouă filă care s-a scris la cartea de povești frumoase pe care o păstrăm, cu multe file albe, în suflet. 

14.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 73

Sunt clipe în viața fiecăruia dintre noi pe care nu am vrea să le trăim. Clipele în care trebuie să iei o hotărâre care îți va marca viața care va urma. În care trebuie să alegi între a pleca capul și a lăsa umilința să-ți inunde sufletul sau să ai tăria să privești pe cel din fața ta în ochi și să nu te lași călcat în picioare. Chiar dacă asta înseamnă ca din secunda următoare pentru mulți dintre cei pe care-i salutai cu plăcere zi de zi să devii o simplă și estompată amintire.

Fiecare dintre noi trăim în suflet cu amărăciunea că am putea face mult mai mult decât facem, că am avea mult mai multe de spus și numai simplul fapt că totul se reduce la banii de care nu dispunem pentru a ne ajuta semenii să-și împlinească visele ne face, la un moment dat, să renunțăm la a lupta și să ne retragem în carapacea apăsătoare a neputinței. Da, viața ne este clădită pe multe, multe renunțări, iar echilibrul numai noi știm cât de greu este să-l ținem. 

Într-o lume a pițipoancelor tunate și a cocalarilor debordând de manele accentele de normalitate sunt sortite eșecului iremediabil.

Și sper ca luni să nu trebuiască să detaliez ce astăzi am scris!

13.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 72

Pana mea... pe FB la Conu Dinu e dixtracție măreață. Iar s-a lansat un al enșpe miilea de aparat de fotografiat și păsăreii de la PR bagă mare gogomănele. Bașca că ni se spune (la noi, la băieți) că ”ajungi la 300 mm cu sute de lei reducere”. Păi vreau și eo... 2 și musai cu cot. Reducerea o donez la fabrica de mobilă și binale fotografice!

Alții o dau triunghiulară cu ”arta fotografică”. Că pe vremea lui Ceașcă era da nu se povestea, că amu se povestește da nu este, oricum... o întreagă polologhie SF din care nimeni nu înțelege nimic și fiecare conferențiază ce vrea. Domnilor, ”arta fotografică” este ca ceva care nu este. Adică putem povesti despre ea până mâine dimineață, cât de măreață este, cât de tare, cât de jucăușă, cât de adorată, mângâiată, băgată-n gura lumii, scoasă din gura lumii, cât de pipăită e de adolescentele mioape și... odată îi sare sifonul și se moaie Nene nesimțita și nu mai e bună de material de studiu la pensioanele virtuale. Asta e ”arta fotografică” de la Romanela!

Și ca să mă contrazic și singur și de nebun vă invit la Vernisaj:

http://www.fotoiasi.net/invitatie-la-vernisaj-3/

12.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 71

Nu-i poți rata, nu poți să  nu-i remarci pe unde mergi, pe unde te uiți, pe Feisbuc... Ei sunt cei cu Photography în coada numelui. Au cureaua de la aparat înfășurată temeinic în jurul încheieturii - dacă cineva le-ar pune gând rău la Nikon ar trebui să ia și mâna cu el. În 95% din cazuri musai parasolarul e pus invers și în altele 90% ori au montat blițul pe aparat ori blițul aparatului stă sculat să le lumineze operele. Când nu fac poze la tot ce văd în fața ochilor (cam 20%) musai fac poze la neveste sau la prietene. În primul caz, cum ajung acasă umplu Feisbucul cu poze lălâi gen ”de prin...”, ” astă seară în...”, ... de 10”, imagini fără nici o noimă, fără mamă și tată. În al 2-lea la fel: albume peste albume cu consoarta din  dotare sau cea viitoare, cu demoazela bosumflată, încântată, crăcănată, cu șpagat pe dreapta, cu bube pe stânga, cu cărarea vopsită în negru la frumusețe de păr blond! Dar cel mai simplu lucru după care-i recunoști e (musai) rucsacul. Rucsacul nene e piesa de rezistență a dotării lui Photography. Indubitabil e mare. Cât mai mare, că te și minunezi ce mai poate să pună în el înafară de aparatul de 1500 de lei și cele 2 obiective de kit. Și, indubitabil și invariabil, are legat de catarame pe Măria Sa Trepiedul cumpărat la promoție din Cherfur. Chit că are treabă (1 dată pe an pe lună plină), că n-are treabă cu el, trebuie să fie acolo, bălăngănind de rucsac, certificatul suprem al lui Photography că există, trăiește și crează printre noi, ceilalți.

În rest, toate bune și frumoase pe Frontul de Est!

11.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 70

Și da, ne place să vorbim despre doi când, de fapt, suntem trei sau patru sau viață furată și clipe furate și respirări sacadate furate și ele zilei când se-ngână cu amintirea.

Viața noastră nu mai este a noastră, o împărțim, o mințim, o împăturim în suflet și apoi o cheltuim pe te miri ce amintire din copilăria pierdută. Niciunul nu se mai regăsește, de la o vreme, în celălalt, ne dorim dar sfârșim într-o neputință dureroasă pe care ne încăpățânăm să o ducem cu noi peste tot prin puținele clipe lucide... Și doare!

Doare al naibii de tare neputința de a ne smulge trecutului și a o lua de la zero barat spre o altă viață, măcar visată și dorită prin toți porii ființelor noastre pierdute. Mereu când să te iau de mână trenul vieții pornește în neștire, ochii îmi fug înlăcrimați după ultimul vagon iar peronul este invadat de sunete ciudate și fără contur care repetă sacadat ultimele tale cuvinte mai mult ghicite-dorite decât auzite: te iubesc, te doresc, te iubesc!

Vieți paralele, destine paralele, fără putință de a le uni vreodată în lumea asta în care cei din jur contează mai mult decât tot ce ne-am putea dori vreodată pentru noi.

”Sunt supărată pe tine”, îmi spui, uitând că supărarea nu are ce căuta între două ziduri peste care niciodată nu va putea trece geană de adevăr. Adevărul trist și dureros că niciodată nu ne vom putea ține de mână în fața Destinului. 

Și atunci? Ce este de făcut? Te-ai gândit vreodată că fiecare dintre noi are nevoie de o a doua șansă? Eu o aștept pe a mea, Tu fugi mereu de a ta. În felul acesta niciodată noi nu vom fi decât amintirea care doare mereu și mereu și mereu în fiecare secundă furată, cu fiecare sărut îngânat, sub fiecare mângâiere cu mâna tremurândă de neputință!

Ce treabă are asta cu Fotografia? Pentru unii este motorul care învârte lumea fracțiunilor de secundă depănate de obturatorul magic care reține pentru voi adevărul pe care n-ați vrea să-l aflați prin suflete niciodată...

10.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 69

Toate declanșările noastre sunt clipe irepetabile și doar de noi depinde ca imaginea pe care tocmai am înregistrat-o pe cardul din aparat să spună ceva. Mă uit la cei din jurul meu, pătimași, pătimiți, pătimind clipă de clipă cu aparatul de fotografiat în mână. Unii dintre ei au reușit să înțeleagă și să treacă dincolo de simpla înregistrare a unui loc, a unui spațiu, a unei priviri. Alții nu reușesc să rupă barierele și rătăcesc printre forme și culori pe care nu reușesc să le îmblânzească. Și de ce în teorie totul pare simplu, simplu de tot, practica le dă mereu planurile peste cap...

Prieteni, lucrurile simple să știți că, musai, sună. Vibrația lor este grăuntele de aur rătăcit prin nisipul Fotografiei. Atunci când sufletele noastre, când mintea noastră, când urechile noastre, când ochii noștri vor percepe sunetele lucrurilor simple totul se va limpezi. Totul va fi minunat și păstrat pe vecie. Orice declanșare va căpăta noimă și rost. Dar până atunci ce vă faceți?

Imaginile de mai sus sunt făcute una la 30 de metri de cealaltă. La micul șantier naval din Giudecca. Un vaporaș mai mărișor la reparat. Sprijinit de piloni groși de lemn pentru a  nu se da de-a dura și cu un nene trebăluind prin el. Cum au ajuns urechiații acolo habar n-am, că pe scara pe care a urcat meșterul nu cred să se fi suit. Cert este că m-au întâmpinat cu doi lătrăi după care au dispărut în navă. O singură declanșare... nu e mare minune dar are poveste. Imaginea 2, așa cum există pe lumea asta spălători de vase, de mașini, de câini, de moșnegi pe spate, există și spălători de gondole. Îl găsisem la lucru și în mai anul trecut. Nu este băștinaș, e de pe undeva din Africa, dar și anul trecut și anul acesta si-a arătat mândria pentru meseria pe care o practică. Și cred că a consumat câteva butoaie de apă în plus pentru spălarea temeinică a gondolei. Unul dintre puținele cazuri de om fericit că este fotografiat. Și imaginea asta are poveste. Povestea lucrurilor simple și fără sfârșit!