Despre sExSTETICA în Fotografie

Domnule, este, există, se află, se povestește ( http://www.ap-arte.ro/ro/blog.html) oameni care deplâng starea Fotografiei românești de azi, de ieri, de poimâine și de pur tout jur. Și le dau pe deplin dreptate. Fotografia atât de dragă nouă la noi este adânc băgată cu aparatele-n budă. Acu nu vreau să intru-n amănunte contradictorii infantile și puerile pentru că oricum eu o țin pe-a mea și dumnealor pe-a lor. Și nu ajungem la nici o concluzie ci doar la o mare confuzie. Ce mă distrează și mă-ntristează pe mine în sinea mea este simplul fapt că nu știu ce ar fi de făcut: ori să le dăm la cap, ori la picioare, ori după ceafă, ori să le confiscăm aparatele și să le-nchidem într-o dună de nisip de la marea moartă? Grea dilemă (nouă)...

În accepțiunea a ceea ce se scrie și se devorează pe-acolo, sunt și eu un fel de Maistru-Maestru, că doar îi trag cu anasâna pe alții după mine. Numai că eu le spun să n u facă ca mine că vor ajunge rău. Să facă ca ei și vor ajunge bine. Să cetească, să se antreneze, să se uite la ăia mari și plini de clișee (etc). Apropos de clișee, dacă vă uitați atenți pe linkurile de afară de la tot felul de festivale și comiții propuse spre rumegare veți vedea atâtea clișee că vă veți întreba stând ori drept ori strâmb de cum vine totuși problema și cine (n)are dreptate. Este drept, aerul de occident este mai proaspăt în vest decât în est. Cum este și normal. Da tot nu mă împac cu ideea că ai noștri-s rămași de căruță și cu oiștea-n mână pe post de declanșator. Și atunci ajung în urmă cu vreo douăzeci și ceva de ani când tânăr fiind așteptam să se ducă dracului boșorogii din fotografia românească care acaparaseră totul, da totul absolut și nu se dădeau la o parte nici cu Comitetul de Cultură sub ferestre. Treaba Prieteni este ciclică. Acum, la 50 de ani, boșorogul sunt eu, iar cei tineri dacă fac ca mine ca mine vor ajunge. Eu sper doar ca peste câțiva ani să se desființeze AAF-ul să nu se facă și ei membri ca mine și să-i înjure prietenii că s-au prostit la bătrânețe...

Pun și vreo câteva clișee proaste, că bune au numai cei de prin vestul talentat!

Comentariu pe imagine

Așa-i și viața noastră: orizontale, verticale, paralele, curbe, umbre, apa destinului care curge, curge mereu, mereu câte o doamnă cu un copil în cărucior trecând puntea suspinelor, mereu Făt Frumos așteptând călare te miri pe ce cal-mârțoagă, un câine alergând pe undeva fără covrig în coadă... Numai Fotograful nu se vede pe nicăieri.
El e subînțeles!

Duios, Anastasia trecea.

Muzica din noi...

În inima Brujului este o mănăstire micuță, cu o curte interioară cochetă și, pentru cel cu aparatul de fotografiat la gât, foarte ofertantă. Fotografic vorbind. Peste tot sunt puse mici anunțuri care îndeamnă la liniște. Spre ieșire, auzi o muzică din altă lume. Mai în surdină, înfundată... Valsuri, muzică populară familiară. Trecut de poartă, vioara cu goarnă din mâna omului te duce clar cu gândul la Ardeal.

- De unde ești?

- Din Oradea.

- Și? ce vânt te aduce aici?

- Sărăcia, domnule.

- Și iese ceva?

- Puțin, vreau să fac banii să mă întorc acasă.

Ca să nu facă gălăgie mare, să fie fugărit de la poarta mănăstirii, își pusese ”surdină” la vioară. Un ghemotoc de hârtie...

P.S. În curând încep Zilele Fotografiei Ieșene. Ar fi minunat dacă toți frustrații și neînțeleșii locali s-ar abține de la strofocări inutile. Promit ca atunci când vor organiza și ei astfel de manifestări să fim primii care să-i aplaudăm!

Premiu???

Aflu de prin PRESĂ că unul dintre albumele care le-am muncit, Iași - Metropola Moldovei (286 pagini, 400 imagini) a fost premiat la Salonul Internațional de carte românească de la Iași. Pe mine n u m-a anunțat nimeni. Sau, poate e mai bine așa?

Bruj...

”Cei mai buni Prieteni nu sunt aceia care astăzi vin și mâine pleacă. Sunt aceia care rămân lângă tine”
Nu mai țin minte cine a spus asta...

Culoarea de la neuroni

Era în 1990. La Oradea, la vernisajul primului Salon cu tema ”Nud” din România. Între cei prezenți și regretatul Jozsef Marx, unul dintre marii artiști fotografi pe care i-a avut România. Cu câteva luni mai înainte, la Botoșani îi organizasem o mare expoziție de fotografie alb-negru. Cam 100 de imagini mărite 50x60, caserate pe carton 70x80 cm. Umplusem Muzeul de Artă cu lucrările lui fantastice. Totuși, în ultima vreme Ioșca Baci lucra numai color. Curios, l-am întrebat după vernisaj (unde vorbise vreo 20 de minute și numai în ungurește) de ce nu mai mărește alb-negru. Răspunsul lui mai că m-a făcut să pufnesc în râs: ”dragul mieu, acum ghindesc in color”. Mare tălâmbă eram pe vremea aceea.

o constatare...

Fotograful bun are întotdeauna Îngerul în preajmă. Treaba cu ”norocul” e valabilă doar la Loto...

Când Îngerul iubirii trece prin preajmă

Lumea trecea - furnicar pestriț, fără să-i bage în seamă. Turiștii le au pe-ale lor în cap când ajung în Montmartre. Pictorii îi atrag ca un magnet. Să caște gura la portretele altora, apoi să se scobească prin buzunare și să-și împingă nevasta să ia loc pe scăunelul maestrului. Repede, până nu se bagă altul cu consoarta în față. Că timpul e scurt și se aprind luminile la Moulin Rouge. Cum spuneam, lumea nu avea grija lor. Nici măcar garconul care le adusese șampania roze pusă la gheață în frapiera de sticlă... Se priveau în ochi. Nici cuvinte nu mai aveau. Erau de prisos. Ea l-a prins cu mâna stângă de după cap. El s-a apropiat să-i miroase parfumul ce se ițea de după lobul urechii ca o zi de duminică. Nici ea nu cred că știe de ce și-a despletit părul. Și el a sărutat-o dinspre tâmplă spre gât... Amîndoi erau fugiți de acasă. Departe, tocmai la Parisul unde dragostea pândește la fiecare pas.

H-abar n-am cât a continuat povestea lor pe mica terasă unde nimeni nu-i băga în seamă. Nici măcar eu nu i-am văzut. Doar am simțit o adiere ușoară de aripă. Îngerul iubirii aflat prin preajmă mi-a lăsat pe card trei imagini. Amintirea unei duminici de august ce nu se va sfârși niciodată!

Un an diferență

Între cele două imagini este diferență de 1 an. Colina Montmartre a rămas tot acolo. A mai apărut un semn cu o interdicție. Ce mai contează o interdicție în plus? A dispărut meniul... nu, nu era portativul cu notele violonistului! Lumea este alta - turiștii vin și pleacă zilnic din magnetul numit Paris. Cămașa și-a pierdut strălucirea culorii, de fapt nu este aceeași... doar el, Artistul, a rămas la fel. Mereu cu sufletul cântând pentru alții. Chiar și pentru un amărât de bănuț.