foto oZo/respirare Manon
Sărăcire
Când nici uitarea
nu-mi va mai şti numele, s-or desprinde
din mine limpezimi tăioase, înspre răbdare şi tandreţi simple,
neabrupte, ca-n somn.
De oi fi şi
altfel însingurată, mi-oi odihni gândul pe unghiul dintre obrazul şi pieptul
tău, pe o după amiază călâie dintr-o primăvară incertă.
Şi, covârşitor
de tăcut, ploaie de sunete stinse îmi va ţâşni sângele din palmele amestecate
cu amintirea ta, de-mi va potopi inutil piatra de hotar a inimii odată cu
frigul coastelor dezvelite de suflet.
Până atunci,
încă tresar când zăresc frânturile ochilor tăi agăţate de oamenii altor lumini…
Şi nu pentru că
nu vei veni.
Doar pentru că nu mai am cu ce te aştepta.
