Gala UNITER

 Iubesc teatrul, dar teatrul acela care m-a crescut și în care am crescut odată, din ce în ce mai demult...

Am urmărit și anul acesta Gala premiilor UNITER. Mai bine spus, două bucăți din ea. Vremurile s-au schimbat, timpurile au trecut... La vremuri noi, tot ei sau, cine mai știe, oricum, încurcate sunt, astăzi, căile teatrului.

- Premiul acordat de către British Council, un „spectacol” grotesc de teatru absurd în și mai absurd-grotescul zilelor pe care le trăim. Și, din păcate, nu am văzut (sau nu s-a arătat pe sticlă) pe nimeni dintre cei care se făcuseră una cu scaunele și dădeau abia perceptibil din cap a dezamăgire să se ridice și să părăsească sala. Ciudat, păcat, se schimă timpurile, se scălămbăie lumile a neînțelegere și nu vrem să conștientizăm că, deja ajunși pe marginea prăpastiei, ne uităm în sus la cum într-o zi de sărbătoare a teatrului românesc (cel puțin așa ar fi trebuit să fie), trei personaje triste interpretează, citind de pe telefoanele mobile, partiturile unei vieți pe care o cred a fi a lor? Cumplit!

- Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, o doamnă pe care o știu de când era adolescentă și care poartă povara celui mai mare fotograf de la noi... (din păcate dacă se duce generația noastră nu va mai ști nimeni de Aurel Mihailopol) a mulțumit tuturor celor cu care a lucrat, celor care au încurajat-o să se facă regizor, fetiței ei (ce frumos)... uitând, măcar la final, să mulțumească celei căreia îi datorează bucuria pe care tocmai o trăia. Mamei ei, actrița Rodica Mandache.

- Premiul pentru cel mai bun spectacol, văzând cu câtă bucurie au urcat pe scenă (felicitări sincere) actorii teatrului din Constanța, „parcați” de către organizatori în primele rânduri și ce text lung de mulțumiri a putut debita un domn (citindu-l, bineînțeles, de pe telefon... mama lor de analfabetizați fincțional, sau cum s-or fi chemând) și (mai) remarcând că distribuția trupei ieșene a spectacolului Familia Cenci (nominalizat și el) lipsea cu desăvârșire, ca pe tot românul imparțial m-a dus gândul că premiile se cunoșteau de multă vreme, fapt ce a întărit impresia de grotesc a situațiunii. În treacăt fie spus, la Iași nu a venit nici premiul pentru cea mai bună actriță, nici cel pentru cea mai bună scenografie (că doar nu era să-l ia Președintele UNITER) ci a venit-plecat decât premiul pentru cea mai bună regie, la care domnul Purcărete a dat scris prin presă că renunță pe motiv de scandal la regizorii tineri...

- Anunțatul Premiu pentru întreaga activitate, care trebuia să fie acordat imensului actor Alexandru Repan, s-a pierdut prin culise, pentru că, nu-i așa, trăim vremurile în care cine strigă mai tare are rol de burete peste tot și peste toate. Rușine?!

- Gândesc de pe acum... ediția din 2024, un mare regizor va împlini 75 de ani. În stagiunea care tocmai trece a montat trei spectacole, Mașinăria, Împărăteasa Chinei, Decameron 135666. Va fi anul lui? Nu cred! 

De încă duminică!

„Nu știu alții cum sunt...” da sigur eu m-am adunat pe aici venind de pe la „țară”, știu una și bună - dacă-mi trăsnește vreo idioțenie prin cap dau înainte ca soldatul sovietic, fără să fiu atent că mai trec din sens opus mașini sau, chiar, trenuri.
Din ce mi-a spus mama, fie-i țărâna ușoară, am venit pe lume într-o noapte spre sfârșite sau, mai bine ca să zic așa, într-o dimineață pe-ncepute. În curu gol. Am pus eu ceva haine pe mine între timpul trecut de la naștere și cel care trece acu când scriu. Nu că ar conta prea tare. Când va fi să plec, tot în curu gol am să trec spre viața ailaltă...
Imaginea de mai sus este una dintre coperțile unui Album cu scriitorii Iașului. 9 din 26 - ceilalți se vor regăsi pe coperta de pe dosul albumului. Cum totul este relativ, însăși alegerea celor 26 poate fi îmbunătățită, discutată, bârfită, cârtită, regândită și, tot așa, până la toamnă spre iarnă. Uneori gustul zădărniciei este mai amar decât sărutul de mulțumire al destinului.
Mă bucur că se nasc „pasiuni”, știu că se putea mai bine cum știu că a mulțumi pe toată lumea este, practic, imposibil.
Cum mai știu că le pot duce pe toate-n cârcă, cu aceeași încăpățânare cu care de 36 de ani apăs pe declanșatorul aparatului de fotografiat, sperând ca într-o bună zi să fac Fotografia perfectă!

Hi hi hi!...

Păi da, nu mai puneți nude pe FB că le șterge oaminii cu mintea odihnită!

Despre cei care ar trebui să conteze!

Imaginile de mai sus sunt dintr-un spectacol de la Opera Națională Română din Iași. „Sunetul muzicii” pe numele său. Nu că ar conta...

Azi o domnișoară s-a apucat să eticheteze pe FB cunoștințele - fotografi și fotografe - și imediat au sărit să o ajute și alte cunoștințe. O inițiativă lăudabilă. Era să spun „și binevenită” da în fotografia românească actuală nimic nu mai este binevenit. Nici măcar BF-urile și alte „promoții” când vecinii de pe scară și verii îndepărtați își cumpără scule și ajung, și ei, fotografi pasionați! Dar nici asta nu contează. 

Ce este trist pentru mine este faptul că iar și iar cei pe care-i cunosc îmi dovedesc suficiența de care dau dovadă în ceea ce privește pasiunea care i-a făcut să cheltuiască banii familiei (unii) sau banii de țigări, cafea și suc (alții). Degeaba le spui mereu și mereu că fotograful analfabet dispare încetul cu încetul din peisaj până rămâne doar amintirea din el. Unii mizează pe noroc, alții pe laikurile de pe FB, alții nici măcar nu mizează pe ceva. De la „nu mă uit ce fac alții pentru că nu vreau să-mi stric stilul” până la tot felul de tânguieli puerile distanța este aceeași. Egală mereu cu neputința. Nu că ar conta...

Prietenii mei din Iași care veți citi pe aici: ați uitat să strecurați printre „cunoștințe” pe cel mai mare Fotograf ieșean și unul dintre cei mai importanți fotografi români contemporani: Dan Mititelu. N-am văzut pe nimeni să dea din taste numele lui Dan Dinescu, Dinu Lazăr, Florin Andreescu, Florin Constantinescu, Dorel Găină, Eugen Moritz, Cosmin Bumbuț, Silviu Gheție... ca să-i numesc doar pe câțiva dintre cei la care ar trebui să vă uitați măcar o dată pe săptămână să vedeți ce și cum fac, trăiesc și respiră. Cimitirele patriei sunt pline de neștiutori, dar măcar voi și tinerețea voastră aveți dreptul să puteți scrie cu lumină ceea ce generația mea a lăsat pentru voi: DRAGOSTEA PENTRU FOTOGRAFIE. 

De cine v-a fost frică azi dom profesor?

Frig, clomp-clomp, clomp-clomp spre piață. Mai sunt vreo 300 de metri și deja-i reperez. Pe unii dintre ei îi cunosc, pe alții doar îi ghicesc iar alții îmi sar în ochi... mulți mai sunteți bre... trec de cordonul de jandarmi și mă ia în primire nenea cu cojoc și cu fes. Aceeași placă de anul trecut, de acu doi ani și din toți anii. (nene, am treabă, ăsta-s eo - clanc legitimația - am treabă de nu-mi văd ochii) Draci, ei o știu pe a lor una și bună... că da, da că ce vor spune colegii că vor vrea și ei să umble... și-mi arată țarcul. În el o gagică bună și-un hăndrălău inexpresiv dau atacul la geantă. Cum văd 1 obiectiv vor să se uite prin el (nene, asta a fost acu 15 ani, acu sunt alte filme, nu le-ați văzut?)... în fine, mă caută pe la oo și se conving că-s pașnic. Vreau s-o tai spre stânga, mitocanu după mine... vreau s-o tai spre dreapta mitocanu (altul) după curu meu. În țarc nu-i de stat că mă sufoc... Bunghesc o platformă de la TVR și o tai nemțește spre ea. După o oră vine posesorul și mă urc victorios... piața-i a mea, am vizibilitate tocmai când urcă pe scenă Grigore... ei care grigore... Leșe. Doar că n-apucă să cânte decât 3 melodii și-l dau jos de pe scenă!

Intră în dispozitiv garda. Lumea se mai înviorează... vine dom contabil... lumea se mai înviorează... apare domn profesor... lumea se înviorează de-a binelea... aplauze leșinate și un grup de țiitori de pancarte strigă că basarabia e romanela și vor să se unească cu noi (aiurea, vor boletin ca s-o șteargă a 2-a zi în vest)... începe slujba unită... șmenuiește doamne poporul tău și doamne-ajută (în valută și de-o mie și de-o sută)... vorbește domn profesor după hârtie fix 14 minute... circu-i gata, mai ales că nu se prea aude. în spatele meu o doamnă ceva între șomaj și pensie se apucă de chirăit. ca la un semn mulțimea prinde să huiduie. parcă i-a băgat cineva în priză... apar negociatorii în albastru și filmangiii de serviciu ca să-și facă arhivă... după domn profesor urmează dom contabil. e huiduit pe bune, vina lui că e cu 1 m mai mic decât domn profesor și nimeni nu a avut grijă să-i coboare microfoanele...amândoi au zis despre otostradă și alte belele moldovenești, da nici 1 nu a zis că va face și va drege... doar au arătat pisica și atât. Mamaia din spatele meu chirăie ca la comandă (dă-ți măi căciula jos, respectă unirea... da domn profesor n-o aude)... în fine, de astea, chestii socoteli. se depun coroane, se dă cu defilare de oameni... că motorina-i scumpă și fumatul va fi în cur ând interzis în spațiile publice, undeva, departe de mine și obturată de una-alta se încropește o horă timidă și gașca o taie spre alte zări albastre.

Sar de pe postament... băieții vigilenți au tăiat-o după interes și mai clănțăn la obturatoare 2 minute. Alt nene se apucă să cânte a veselie pe scenă... după 5 minute din hotel ies doi neni, unul tăbârcind o cutie de orgă și altul un trombon într-o husă kaki. nu i-am văzut pe scenă da i-am zărit pe după 1 geam și 1 gaură din podul hotelului... cică au fost azi 10.000 de oameni (pe 7000 de plăcinte)... cred că vreo 8000 au căscat gura la comedie, alții 2000 au avut treabă... mare... domn profesor, de cine v-au păzit băieții buni, că ăia care v-au votat încă nu s-au dezmeticit bine, iar ăia care nu îi doare-n cot de ce și cum??? 

țara mea de Ticăloși

Trăiesc într-o țară ticăloșită. Ticăloșită de cei care i-au fost capii di tutti capi - comunistul Iliescu cel care-a chemat minierii să ne rupă picioarele și a dat startul la jaf și la vinderea țării la fier vechi (țin minte că la Botoșani la Jatex s-au vândut la fier vechii cele mai performante războaie de țesut italiene aduse în preajma Remvoluției... nici măcar despachetate din chingile ambalajelor), de către habarnistul Constantinescu (cine dracu l-o fi făcut președinte), de către cioclul de romanica Băsescu și tot neamul lui de șmenari și, acum, de către profesorașul pe care l-ați votat când v-ați luat țara-napoi și care nu e-n stare să lege 2 fraze una de alta și le citește de pe hărtie sau de pe sticlă fie ca se adresează tăranilor de la ziua recoltei sau boborului înlăcrimat că le moare rudele de ghinion... Așa o fi scriind la destinul nostru ca o mână de parveniți vremelnici să ne jefuiască de toate și noi să-i răbdăm și să-i și pupăm în curul lor puturos, că așa-i piesa: îți convine - pupă, nu-ți convine - vira la șters babele europei la cur!

Trăiesc într-o țară ticăloșită unde doctorilor le-a trebuit o jumătate de an ca să afle că viața m-a procopsit cu o boală fără scăpare și încă (după 2 ani), după ce am reușit să mă împac cu ideea nu reușesc să trăiesc azi ca și cum mâine ar fi ultima zi și mă încăpățânez ca boul să dăruiesc din ce știu la alții, că așa mi se pare normal și firesc și bine și frumos: să dau mai departe ce și mie mi s-a dat (din cer sau de sub pământ, cine mai poate ști)... dar asta e altă treabă și, oricum, nu interesează pe nimeni.

Trăiesc într-o țară ticăloșită unde azi a trebuit să sun la ambulanță 2 ore pentru a prelua pe cineva căruia i s-a făcut rău și mereu m-am izbit de stereotipia ”nu avem mașini”, nu avem mașini, nu avem, nu... Dragii mei de la dispeceratul ambulanțelor din Iași, vă doresc doar să vă pice de pe picioare persoana dragă și să aveți nevoie de o salvare iar colegul vostru ticăloșit odată cu țara să vă răspundă stereotip ”nu avem ambulanțe”  (întrebare-ntrebătoare... dacă ar fi fost un număr de pe lista ”roșie” pe care pun pariu pe boala mea că o aveți în dispecerat, aia cu toți ticăloșii cocoțați în fotolii, tot n-ați fi avut? nu cred).

Trăiesc într-o țară ticăloșită unde astăzi spre seară, după 2 ore și un sfert de sunat după o ambulanță nu am renunțat, așa cum și-au dorit cei de la dispecerat și mi-au trimis un smurd să preia persoana cu probleme. Și deși ar fi trebuit dusă la un spital de specialitate au dus-o la upu la spiridon unde după o altă oră și un sfert de nebăgare în seamă (că ”avem persoane înainte venite de la 14,30 - erau 2 bătrânici și un bătrânel veniți înaintea noastră care probabil că și mâine dimineață vor fi tot acolo dacă nu vor pleca să doarmă în gară) am renunțat și am plecat acasă. Ceea ce și-au dorit cei care au grijă de sănătatea țării ăsteia ticăloșite s-a întâmplat: pulimea a renunțat la dreptul ei la asistență medicală. Trăiască! Săptămâna viitoare de la mine de la servici o nouă tranșă de lovele se va vărsa la ”sănătate pe la spate”!

Rahat!

Un alt nou început?

Lumea în care trăim pare întoarsă cu fundu-n sus. Mereu ai parte de surprize, care de care mai neplăcute. Poate așa o fi trendul, poate așa o fi bine și rosturile mersului lumii așezate mai nou, poate, pur și simplu, am îmbătrânit și nu mai sunt dispus să fac concesii?... Naiba știe. 

Încerc să dăruiesc. Să dau mai departe, atât cât mă pricep, din ceea ce mi-au dăruit, mai demult, alți Oameni mie. Astăzi, pentru a treia oară de când calc pragurile Librăriilor Cărturești a trebuit să ascult fâstâceala unei domnișoare care mă anunțase prin SMS cum că precum la ora 18 este o lansare de carte și colegii ei au uitat să mă anunțe. La 19 trebuia să ne întâlnim și să Vorbim despre Fotografie. Nimic interesant pentru unii, dar al naibii de interesant pentru noi. Că așa e-n tenis... I-am mulțumit domnișoarei și am ieșit pe ușa dinspre Atrium eliberat de o povară. Orice începuturi au și sfârșituri. Voi reuși să găsesc altă variantă, bine. Nu... ne vom vedea la o bere pe rând și vom discuta despre aceeași Fotografie. Poate va fi mai interesant! 

Despre păduchii din frunte...

Ieri FB-ul de la Photo Caffe distribuia la loc de cinste elucurbațiile fotografului Agarici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=933761573329340&set=o.1414888032152505&type=1&theater

Respectivul era oripilat că a venit la Iași și (aici nu am înțeles prea bine), ori 1) Fotografii ieșeni nu au venit la workshopul lui despre danga langa (a dispărut și anunțul lui de pe același FB de la Photo Caffe, ori 2) Aceiași fotografi ieșeni nu l-au așteptat cu covor roșu și țuică de sfeclă cu sare... dracu știe care din variante a gândit-o omulețul.

• Cert este că ipochimenul își permite să jignească Fotografii din Iași, elucurbând că: 
  ” Am făcut câteva sute de kilometrii ca să vin la Iași, orașul care ar fi meritat să fie în mijlocul României…N-am mai fost de cinsprezece ani; am găsit un oraș la fel, dar oameni mult mai frumoși, mai simpli, mai supli, mai luminoși, mai liniștiți. Or fi vremurile de vină sau faptul că oamenii și-au găsit rostul?
  
  
  Tocmai pentru asta am poposit. La “PHOTO CAFFE”. Evident, cei care sunt “șefii” sunt excepționali! Merită. Ei și chiar cei trei / patru care servesc sunt absoluț minunați. Suflete de oameni. Ei au vrut, ei m-au invitat dintr-o tainică dragoste prin care să-și arate…titlul muncii lor: Photo cafee…Care “pâine cu sare? O ceașcă de cafea.
  
  
  Eu am venit, dar ieșenii n-au ajuns. Mi-a fost ușor să străbat 388 (treisuteoptzecișiopt) km, din dragoste de fotografie. Tot din dragoste de fotografie ei n-au venit. Pentru că le-a fost greu? Nuuuuuu. De fapt, sunt două feluri de fotografie: una a mea și alta a lor, fără nicio tangență. E diferența dintre fals și authentic exact cum sunt și flori naturale și flori de plastic. Am văzut doar siajul celor care sunt fotografi… de buzunar! Sunt supărați pe mine. Le lipsește minima bărbăție a unei confruntări de afect, a schibului de idei pro / contra așa cum toți oamenii inteligenți ai Lumii fac. Nu ieșenii!
  
  
  Când începeam să intru în Palatul Fotografiei, n-am găsit pe nimeni, nici măcar vreun portar beat sau somnoros pe care să-l întreb câte ceva d-ale pozării. Acum nu mai îmi trebuie, dar atunci , când eram năpădit de taine și/sau nebuloase eram d’asurda; nu puteam vorbi cu nimeni! Deodată m-am crezut fotograf…uriaș. Fără niciun termen de comparație, fără să știu ce e bine sau rău, evident inconștient, eram “cel mai”. Târziu, învățând, citind, făcând, am început să înțeleg cât sunt de fâs. Modestia este respectul uriaș pentru ce face fiecare.
  
  
  Acum nu mai am taine. Vreau să fiu de folos cuiva, oricui. Am înțeles că voi nu vreți, că nici nu aveți nevoie de cineva care să vă spună că e bine sau că e rău în ce faceți, în cea ce credeți voi că este fotografie. Fără părtinire sau subiectivism, ci direct și corect așa cum Lumea a fost făcută de Dumnezeu. Pentru asta ar fi trebuit, însă, să fiți bărbați, să vă asumați facerea, să vreți să ÎNVĂȚAȚI! Sunteți GENERAȚIA FACEBOOK, sufocată de un drog: “like”! Asta este singura dumnravostră măsură. În fiecare există sublimul. Numai penibilul se vede.
  
  
  Cel mai urât lucru în viață este să nu știi ce e bine sau ce e rău în viață! Sunteți fotografi? Viața este pentru toți, reușita numai pentru unii. Restul? Amăgiri. Like. Înșelătorie concretă! Un pictor ratat face poze; un fotograf ratat face pictură. Fiecare (se) înșeală; nici poză, nici pictură. E cumplit să fii ratat, înainte de a face ceva! Fotografia înseamnă viață; cei mai mulți o "omoară". O fac așa cum... sunt, o fac "după chipul și asemănarea lor". Fotografia este istoria vizibilă, nu picture stâlcită. Bunul plac este unitatea de măsură a fotomanelei, nu a fotografiei. Cei care se cred fotografii fac fotomanele: floricele, apusuri/răsărituri, păsărele și-și expun orgoliile mărunte. Când le-o spune cineva se cred jigniți; vor numai “like” și… bezele. Apoi dau sfaturi… Cărțile îi sperie. Sunt fotografi; o pisică neagră care stă, cu ochii închiși, într-o camera neagră, fără lumină din care tocmai a plecat…”FIAT LUX!”
  Am vrut să vă spun și să vă arăt atâtea. Nu ce am învățat, ci ce m-a învățat Lumea. N-ați vrut. N-ați putut. Credeți că iubibiți fotografia. Eu cred la fel, dar, nu iubim aceiași…femeie. Sufletele mari au voință, cele slabe doar dorință. Orgoliul este masca propriilor noastre defecte. Dă-mi un like, ca să știu cine sunteți!
  
  
  Voi sunteți “like”; sunt vremuri în care minciuna apropie oamenii, iar sinceritatea îi desparte. Sinceritatea e scumpă. Nu te aștepta să o găsești la oameni ieftini. Ce bine că n-ați venit! Ce treabă aveți voi cu fotografia? Așa e, dragii mei; e greu, fotografia nu e pentru toată lumea. Mie îmi este foarte bine; sunt din nou singur, cinstit și direct, liber și cu precizia adevărului. Din cărți, din viață.
  
  
  Fotografia este exact autorul ei; fotografia este “după chipul și asemănarea sa”, cultura și…gândurile sale! Fotografia fiecăruia este așa cum e autorul: inteligență sau naivitate, cultură sau superficialitate, ochi sau creier, educație sau mârlănie, carte sau bun plac, altruism sau infatuare etc. Nimic nu califică mai mult ca fotografia…
  
  
  Iată de ce nu aveți ce arăta. Iată de ce ați stat acasă. Credeți că toți care conduc mașini sunt…șoferi?

Păi nenea - domnu... mata ori ești, ori ești. Că întreg la tichiuță nu prea cred. De ce oare ai venit la Iași dacă n-ai avut mușterii să-i înveți tainele de la Photo??? Dacă cei de la cafenea te-au adus și ți-au promis marea cu sarea, că te plimbă cu tramvaiul de iepocă plin de fotografi, e treaba lor. Să-ți plătească cheltuielile.

Iar dacă domnia lu matale după pozele astea penibile făcute la Ieși te-ai simțit, măcar pentru o fracțiune de fracțiune de clipă ”mare... să avem rezon. Ești penibil ca și ele. Digitalu nu te-a prea atins pe la gene!

Cum penibil este și domnul Ionel care se plânge pe la cunoscuții comuni că l-am blocat pe FB, deși știe bine de ce. Iar imaginile domniei sale despre ”after și before”cu marile școli de editare pe care le face:

sunt la fel de penibile.

Eu chiar nu pricep... cum poate cineva căruia alții îi editează imaginile să facă workshopuri de editare? Păi dacă fotografii din Iași e proști, cum zice prietenul d-lui Agarici... se poate!

Despre prostia de a fi onest!

Mereu ne trăim clipa. Sau ne facem că o trăim. Sau fugim de ea pierzându-ne în alte clipe mărunte, false, urâte, cu miros greu, de nesuportat...

În Iași s-a deschis un loc(al) destinat fotografilor. Este minunat am zis. Multe locuri cu oameni talentați nu au așa ceva. Mulți fotografi buni și-ar dori să aibă unde să se întâlnească, să discute, să schimbe idei, păreri, adevăruri adevărate despre fotografie. Și am acceptat să fac acolo prima expoziție a locului, de fapt a doua... înlocuind de pe pereții parțial vișinii pozele Maestrului cu nuduri, de fapt niște xeroxuri infecte cu pretenții de fotografii.

Îmi respect colegii. Pe cei care au ceva de spus în fotografie, pe cei care vin cu sufletul deschis pentru a învăța, pe cei pe care îi văd că se străduiesc să evolueze, să descopere, să se perfecționeze, să... fie ei și să dea, mai departe și celor care, la rândul lor, vor să știe ce și cum despre fotografie.

Nu-i suport pe impostori, pe cei care mereu sunt gata să se bată cu pumnul în piept și să te mintă în față... când, de fapt, pe la spate încearcă mereu să ți-o tragă, mergând de-a bușilea în neputința lor de impostori ai fotografiei, mereu încercând să-i ”agațe” pe cei aflați la început, pe cei creduli, cu gogoșile lor umflate ca niște baloane de săpun, lătrate ca niște adevăruri pe care numai ei le dețin și le stăpânesc pe vecie.

Nu mă pot face părtaș la așa ceva... Cei care intră pe aici și știu despre ce vorbesc îmi vor da dreptate. Sau nu. Sau vor spune că a-nebunit oZo și că-i este ciudă și crapă de invidie. Intrați pe pagina de acolo și vedeți ce se întâmplă. Atâția fotografi ratați la un loc n-am văzut de multă vreme. Atâtea ”acțiuni” în care se mimează fotografia...

Și nu pot decât să mă delimitez de așa ceva. Nu pot să fiu părtaș oricât ar trage de mine Meiestrul să-mi arăt mutra prin zonă. Nu pot gira așa ceva. Țoapele fotografice mă irită și-mi fac rău la ficați!  

Despre ”potretu”-n aere libere

Ojurdui pe la amiază unul dintre colegii fotografi din dulcele târg, mai în glumă mai în serios, voia să mă-nvețe despre ”portretul în aer liber”. Ce naiba să-i zic? Oare se poate face și portret în borcanul cu muștar sau în cisterna cu lapte, sau în camera cu vid unde aerul e ocupat? Tot ce se trezește fotograf în țara asta aflată în pragul colapsului inventează termeni, denumiri în care el să fie cel mai bun, cel mai tare, cel mai adorat și lăkuit pe feisbucile netului. Ce să-i zic? Că Portretul în aer liber, cum îi zice domnia sa și cum îl workșopește pe la unii și pe la alții nu înseamnă fătuca pusă să facă mumos cu floricele între mâini sau moșulică deltistul cu privirea tâmpă că așa l-a pus maestrul... n-au nici o treabă cu Portretul în lumină naturală - căci despre el este vorba, până la urmă în propoziție și că dacă ar fi să facem una competiția de portrete-aere-libere și-ar lua-o peste cocoașă de și-ar pierde pixelii pe jos și aperturile prin popușoii gălbeniți de secetă? Sunt prea bărtân și prea puturos ca să-mi mai umflu mușchii. Că oricum n-are rost și nu înțelege. Și nici nu e cușer să mai vorbim despre astfel de sefeuri în aere libere, Bre!

Comprendi?