26 - 1987, În amintirea romanței

Anul 1987. În amintirea romanței. Fotografic a fost cel mai prolific an al meu de până la Revoluție. Multe imagini făcute atunci au intrat în saloanele vremii (de la noi și de aiurea), parte dintre ele fiind premiate. În primăvara lui 1986 avusesem prima expoziție personală la Botosani, la Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian”. A fost prima expoziție personală de fotografie din ”istoria modernă” a Botoșanilor. Imagini alb-negru și color. Era greu cu hârtia color 30x40 pe atunci. Țin minte că am apelat la Moș Martin (Martin era chiar numele lui de familie), unul dintre fotografii cu atelier, cu capre și urși împăiați în fața ușii de pe strada care lega piața mare a târgului de centrul vechi. Ce parfum de parfum aveau străduțele alea cu case evreiești cu etaj... În vara aceluiași an au fost puse la pământ. Bloace falnice s-au construit pe amintirea lor. Moșul avea o rudă la fabrica din Tg. Mureș. Se pare că sportul național din acea vreme, jmangleala de la locul de muncă, funcționa și acolo. Moșul avea tot ce-și dorea un fotograf. Mi-a dat un plic de 25 de coale. Proaspăt expirat de vreo șase luni. Cu 1000 de lei. Prețul de magazin fiind 413. De Moș Martin mă leagă multe amintiri. Era un tip descurcăreț. Făcea legea la Starea Civilă, la căsătorii. Mereu mă ciondăneam cu el acolo: ”Evazionistule (îmi striga el), am să te dau pe mâna fiscului! Să treci luni pe la mine că am de făcut niște tablouri”... Nu mai vedea bine moșul. După Revoluție, când nu mai avea atelier, ne ciondăneam pe clienți iarna în Orășelul copiilor. Într-un an l-am dus acasă cu taxiul. Nu se mai putea apleca să se lege la șireturi de frig. Înghețase. La vreo lună a murit. Avea tot ce dorea. O casă mare, o pensie bună, bani puși la ciorap. Dar el tot umbla cu aparatul după el. Trecuse și pe color. Avea un Qingdao, chinezesc, cu bliț încorporat. O jucărie de compact. Era tare mândru de ea... Amintiri.
Ca Moș Martin mai erau doi fotografi în centrul vechi. Moș Mihai și Hurmuz. Acum vreo 5 ani încă se mai șuntau unul pe celălalt. Unul și-a luat minilab, a luat și celălalt. Amândoi au luat țeapă cu ele de la șmecheri. De vreo două ori s-au păruit, spre amuzamentul celor care-i cunoșteau. Nici lor nu le lipsea nimic. Doar ”microbul” nu le dădea pace. Prin 1984, la început, mai intram prin dughenele lor. Îi întrebam de lucruri pe care nu le știam. Odată nu mi-au spus ceva. Eram, pentru ei, Pericolul... Atunci m-am jurat că dacă voi ajunge să știu ce și cum în Fotografie voi da mai departe celor care vor să învețe. Asta fac acum!
În expoziția din 1986 aveam imagini 30x40, 50x60 și colaje, unele dintre ele de 80x120 cm. În vară am dus expoziția la Iași. La profesorul Oprișor, Secretarul, pe atunci, al Filialei ”Moldova” a AAF. Erau vreo 65 de lucrări înrămate, cu sticlă și colțare. Cât s-a chinuit bietul om, un Boier extraordinar, să o poată expune la Iași. Vreun an a stat la el la birou, în Corpul D al Universității A.I. Cuza unde era profesor. O droaie de oameni care au fost pe la el în acea perioadă au văzut-o... Amintiri.
Tot în 1986, în toamnă, am fost primit în AAF. Eram al 1222-ilea membru. Pe lîngă fotografiile 30x40 pe care le aveam la mapa de la București (fiecare dintre membrii activi aveau o mapă de carton învelit cu pînză unde puneau fotografiile proprii din care Moș colonel Hanganu, după moartea lui Mircea Faria, lua câte una sau două imagini și alcătuia colecțiile AAF-ului pentru saloanele internaționale). Chestia cu alcătuitul colecțiilor era una subiectivă, așa că am început să-mi trimit singur fotografiile la concursurile din străinătate. Era un adevărat circ: normal că pachetele erau deschise la vamă de către băieții cu ochii de culoarea cerului. Făceam o mapă din carton ondulat, din cel pentru cutiile de ambalaj (pentru a fi mai ușoară), îi lăsam la un capăt o clapă pe care o lipeam cu o bucată de scoci. Scriam mare cu carioca pe clapă ”deschide aici”. Așa am trimis, până prin 1983, vreo 90 de pachete. 42 lei între 1 și 500 de grame, 84 lei între 501 și 1 kg. Toate au plecat din țară și s-au întors cu imaginile trimise (uneori atât de boțite că nu mai erau bune de nimic) și cu cataloagele saloanelor respective. Un colet nu s-a pierdut. Cred că pe la vamă era un nene iubitor de fotografie... Imaginea de astăzi, În amintirea romanței (nume dat de Dan Bacinschi, amic, șef de stație de calcul la Integrata de in din Botoșani... Și... cel care l-a luat pe Toni Grecu pe lîngă el și au înființat Divertisul. Toni a uitat asta) a fost prima fotografie care mi-a fost acceptată într-un salon internațional. La Buenos Aires, în Argentina. Vorbește despre condiția artistului de atunci. Un vestibul dărâmat, o ușă a Destinului în fundal din cadrul căreia El, Creatorul își cântă neîmplinirea ca artist și ca om. Toată țara se demola atunci. Era o chestie periculoasă să pui pe pereți asemenea poze. Un risc pe care mi l-am asumat cu bună știință. Tot pe atunci am început să folosesc virările parțiale (violonistul din imagine este alb-negru, restul fiind sepia). Aveam metoda mea să fac astfel de virări: ce trebuia să rămână alb-negru acopeream cu lac de unghii, făceam virarea, ștergând apoi cu acetonă lacul. Ajunsesem să fac două sau trei virări diferite (ca nuanță de culoare) pe aceiași fotografie. Soluțiile necesare? De unde Prieteni? Pentru albire foloseam substanța de la hârtia color. Se făcea cu Fericianură de potasiu. Mai găseam și pe la farmacie. Substanța folosită pentru culoarea sepia era Sulfura de sodiu. La farmacie se găsea greu și era foarte hidroscopică. Se umezea imediat, pierzându-și proprietățile. Trebuia ținută în recipient de sticlă. Un amic mi-a vândut pontul că respectiva substanță se folosește și la tăbăcării. Așa era. Numa că aici era sub formă de bolovani. Pocnem la ei cu ciocanul ca să-i sparg jumătate de zi. Parcă erau din fier. Prima dată am pus bucățelele sparte în recipient de sticlă. După două zile se topiseră. Intrase în reacția. Puse în recipienți de plastic stăteau cu anii. Era o aventură întreagă când făceam virările. Două zile puțea tot blocul a ouă clocite. Am făcut virările astfel până în 1999. Din Belgia, de la amicul Freddy, am venit cu un set Tetenal care, în diferite diluții, făcea toate virările cunoscute. Parfum. Dar asta este altă Poveste...

P.S. Tot Feri zice despre Dozele, ”tancurile” de developat. Când m-am apucat eu, developarea se putea face în mai multe feluri. La mână, în tavă... adică luai filmul și-l derulai de la cap la coadă și invers vreme de câte minute scria pe cutie, cu degetele băgate în revelatorul pus într-o tavă. La fel se făcea și fixarea. Dezavantajul era că puteai zgâria filmul și că-ți făceai degetele maro de la revelator. Altă metodă era developarea în tanc cu bandă corex. Tancul era o cutie de plastic sau ebonită de culoare neagră, cu capac care se înșuruba, banda corex fiind o panglică de plastic, de lățimea și lungimea filmelor late sau înguste. Pe laterale aveau prevăzute niște umflături, care asigurau un spațiu mic între film și bandă, necesar cisculării revelatorului, apei și fixatorului. Nu era un procedeu sigur pentru căscați. Dacă nu erai atent, filmul se lipea de banda corex și ieșea pătat. Dunga aia de care mă feresc din afișul expoziției este tocmai un asemenea ”accident”. Fericit. Neajunsul avea o rezolvare simplă: după ce încărcai filmul pe tambur, trebuia ”zghihuit” stânga dreapta de vreo câteva ori ca să se înfoaie. Dacă mai și băgai tamburul în apă două minute, ca să se moaie gelatina și repetai operațiunea de zghihuire, erai scutit de surprize. Dar câți știau asta atunci? În fine, a treia metodă de developare era tancul cu spirale. Aceeași cutie, doar că tamburul de plastice, ebonită sau metal pe care se punea banda corex avea acum, la ambele capete, un șanț în formă de melc pe care intra filmul. Riscul de a se lipi era minim. Dar se putea dacă nui exersai introducerea filmului. Mai ales la cel lat era pericol. După 90 au intrat în România dozele Paterson, cu 3 sau 5 spire. Erau brici pentru diapozitive. Acu patru ani, cei care au intrat în apartamentul de la Botoșani au aruncat două asemenea doze de câte 5 spirale, o cutie de doze rusești, două aparate de mărit Krokus, cu burlan (cu obiective Rodenstok), tăvi de la 50x60 la 18x24 (inclusiv 3 bucăți 110x70 cm, făcute special pentru hârtia la metru, o droaie de soluții, inclusiv Tetenale pentru virări de vreo 300 de euroi. Amintiri...