26 - 1999, Între oglinzi paralele

Anul 1999, Între oglinzi paralele. Imagine făcută în La Defense, Paris. Aparat Canon EOS 50E, film Kodak Pro Foto 100, obiectiv Canon 28-80/3,5-5,6 USM. Iar chestia care dă impresia că imaginea este făcută cu un ”Ochi de pește” era o ”trompetă” japoneză, grea de vreo 400 de grame care prelungea focala obiectivului. Adică, 28-ul de pe capătul superangular al obiectivului îl făcea 14 mm. Asemenea ”obiective” (mult mai ușoare, însă, se folosesc astăzi la camerele video). Te ajuta enorm (în lipsă de un obiectiv dedicat) în locurile înguste, unde aveai nevoie de deschidere mare. ”Jucăria” o aveam împrumutată de la domnul Rizeanu, mare Fotograf, mare Prieten, mare Colecționar de fotografii celebre ale Artiștilor români. Dacă s-ar mai găsi pe undeva, arhiva lui ar ajuta enorm la ilustrarea unei ”Istorii a fotografiei românești”. Dacă...
Dar nu despre asta voiam să scriu. După excursia din Grecia din 1995, anul 1999 a fost acela în care am luat contactul cu Vestul degradat și capitalist. Pe la sfârșitul lui mai ajutasem pe profesorul Lăzăroiu la jurizarea Salonului Internațional de la Sibiu. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre membrii juriului, belgianul Freddy Mary. Un tip micuț și volubil. Ne-am împrietenit imediat. Cum știam binișor limba franceză, trei zile am fost nedespărțiți în Sibiu, atât la jurizare cât și în vizitele fotografice prin oraș. Prietenia noastră durează și acum, chiar dacă nu ne-am mai văzut din 2005, vorbind destul de des la telefon. Și astăzi, la 65 de ani, a rămas același împătimit de fotografie. De fotografia aia expirată pe care o înjură toți în ziua de azi. A fost o perioadă destul de lungă Șeful Serviciului ”Patronaj” al FIAP-ului. La Virton, în Belgia (unde locuiește), a făcut vreo 20 de ediții de Salon Internațional. În fiecare an face două sau trei călătorii cu scop fotografic prin lume... După ce ne-am cunoscut a mai venit de trei ori în România, în vizită, atât cu soția cât și cu un alt mare Fotograf din Italia, Renato Guidi. Am bătut Maramureșul și o parte din țară, de care au fost fascinați. Am făcut expoziții împreună, legând o prietenie frumoasă, de care sunt mândru...
La despărțirea de Sibiu ne-a invitat (pe mine, pe soția mea și pe profesorul Lăzăroiu) să-l vizităm în Belgia. Pe atunci nu era așa de simplu ca acum să umbli dezlegat prin Europa. Trebuia să obții viză de la Ambasada țării respective, să completezi o droaie de formulare, tra-la-la, tra-la-la. Așa că, având în buzunar invitația primită de la Freddy, semnată de poliția din Virton cum că precum ne asigură cazarea și masa pe toată durata celor 12 zile de sejur, m-am prezentat la București la Consulatul Belgiei. Am tras o coadă de vreo sută cincizeci de persoane, am luat formularele, le-am completat, plătit nu-ș ce taxe, xeroxuri după rezervarea de belete de avion, după chitanța de la bancă că am nu-ș ce bani în cont, etc. Cu toate hârțoagele în brațe, din nou la Consulat. Pe ziua respectivă se încheiaseră primirile de acte. A doua zi, având dosarele complete, am reușit să intru să le predau. Un nene cocoșat s-a uitat tandru la mecla mea și mi le-a respins. Mi-a spus să vin a doua zi cu biletele de avion cumpărate. Am luat beletele și, plin de speranță, a doua zi de dimineață eram la aceeași coadă infernală. Neica s-a uitat iar la mecla mea. Se vede că nu l-a inspirat pentru că mi-a respins, de astă dată definitiv, actele. Fără de explicație. Nu i-am spus-o în față, dar am făcut în 35 de secunde, până la ieșirea din Consulat, inventarul la toți sfinții cunoscuți. Am tulit-o la agenția de belete, am dat beletele înapoi (cu ditai pierderea), am sunat la Freddy să-i spun povestea și am tulit-o la Boston, scârbit de condiția noastră de români de căcat, văzuți ca atare de toată Eoropa. Până la plecare ar mai fi fost cinci zile. A doua zi, pe la prânz, mă sună Freddy. Vorbise cu Secretarul cultural al Ambasadei și stabilise să mă prezint la el, peste două zile, cu actele. Iar tren, iar bani cheltuiți, iar București. Singura chestie a fost că nu a mai trebuit să stau la coadă. Secretarul m-a primit, a luat actele, s-a uitat la ele, m-a întrebat că de ce-s așa de multe... Eo i-am spus că nu știu, că așa mi-a cerut colegul lui, el a dat din mână a lehamite și m-a invitat să revin peste vreo patru ore, după pașapoarte. Mi le-a dat prin gardul de la intrare, urându-mi drum bun. Pe ele se lăfăia o ditai abțibildă lucioasă cu mult dorita viză. Am reușit să găsesc bilete de avion la aceeași cursă cu acelea pe care le returnasem și, a treia zi de dimineață, împreună cu domnul Lăzăroiu (el obținuse viza cu ajutorul Consulatului German din Sibiu), am decolat din Romanela. A fost un sejur de vis: Bruxel, Luxemburg, Paris, Laon (la un alt mare fotograf, Guy Lejeune), Bruj. Amintiri...
Amar gust am avut în acele zile, în care am umblat după viză. M-am simțit un nimeni în propria țară. Nu știu de ce, dar mi s-a părut că sunt etichetat ca fiind un infractor care nu are dreptul să intre într-o țară din Europa (de parcă România ar fi la mama dracului). Ce Artist? Un rahat căruia trebuie să i se tragă apa. Noroc că a venit treaba cu Europa unită și au avut nevoie și de ”sclavi pe plantație”...

PS: am pomenit trei nume de mari Fotografi. Nu-i căutați pe Net. Nu se găsește mai nimic despre ei. Când a murit Helmut Newton (ăla cu pozele cu gagici), s-au repezit oamenii pe net să caute date despre el. Nu avea Sait. Asta nu înseamnă că n-a existat!...