26 - 2006, Spre casă

Anul 2006, Spre casă. Pot spune că este o imagine mincinoasă, Care n-a existat în realitate. Este un colaj de două imagini. Un apus pe dealul Ciurbeștiului (eram cu Mihai Cantea și cu Dan Mititelu... eheeeee), un cer făcut tot atunci (a fost un apus nebun, cum prinzi odată la cinci ani), și aceeași imagine cu vacile care se întorc spre casă, pusă în oglindă. A, a mai trebuit puțină imaginație. Am participat cu fotografia respectivă la Cupa Fotocluburilor, organizată de AAFR. S-a pornit unul să guițe, că aia nu e fotografie, că ce caută ea acolo, că am furat Medalia de aur câștigată de colecția Fotoclubului la care cu onor prășesc. Ei draci. Mă uit la puriștii ăștia cu imagini de rahat și mă pufnește rîsul. Dacă-i iei la scuturat, în cinci ani au tras tot atâtea imagini câte trag eu într-o lună. Doar că eu pot lega zece fotografii una de alta (iar dacă nu pot, le inventez), pe când ei... mai greu. De fapt, noțiunea de Fotografie este cu totul alta pentru mine și pentru ei. E ca în povestea aia cu roșcata și strugurii de import. E cam scumpi la Carrefour și atunci demoazela decretează că sunt acri.
Chiar dacă este inventată, ce-i lipsește ”plastografiei” respective? Nimic. Are tot ce-i trebuie: atmosferă, draci în cur, poveste, coloare. Ce vă lipsește Nenicilor să faceți și voi așa ceva? Să umblați teleleu pe dealuri și să vedeți, acolo unde nimic nu e, bobița de mărgăritar. Vă visați Fotografi dar nu știți bine ce scrie la manualul aparatului vostru, cum funcționează obiectivele din ghiozdan și ce poate face (în limita de 15 la sută) programul de editare pe care-l folosiți. Îmi trimite unul linkuri cu pozele cu gagici făcute de el. Nici o idee de incadrare, de editare, de stare a lui modeala. Poze de grădiniță. I-am spus părerea mea de două ori. Mereu a fost gagica ”di vinâ”. Începătoare, țeapănă, pe ciclu, etc. Niciodată El, Hartistu. Chiar m-a suspectat că am ceva cu el, că mă roade invidia... O fi neică. Mai bine să crezi tu asta și să dai cretinătăți din aparat. Unul cu pretenții mai puțin!
De fapt, întrebarea este: Până unde putem merge în Fotografie? Unde trebuie să ne oprim? Până unde trebuie să edităm o imagine? Răspunsul este simplu: până acolo unde visul ne mângâie sufletul, făcându-ne să simțim că trăim. Și pe vremea lui Filmul exersam fel de fel de tâmpenii: mai o virare (simplă, dublă sau triplă), mai un colaj, mai o ramă înclinată între 45 și 80 de grade, mai o developare cu fixatorul de la gheață și cu apa de spălare întermediară la 50 de grade, mai niște măști. Acu, de când Photoshopul poate face toate trăsnăile astea apăsând pe două taste, de ce nu aș improviza Prieteni? Pen-că sar de cur în sus Puriștii lu Pheșthe, care la rândul lor au auzit de la Fotografu (nu Conu Dinu) lui Peșthe că așa ceva nu e Fair? Păi măi oameni, nu v-ați gândit pe la neuroni că nenea Mafalda care vă dă Decrete de cum să fotografiați poate nu știe să manevreze în Photoshop? Aud?
Exersați Prieteni, faceți toate prostiile posibile cu imaginile voastre. Trebuie să vă opriți doar atunci când nici voi nu mai știți pe ce tastă mai trebuie apăsat. Lăsați-l pe Maestru cu Regulamentele lui despre Fotografie. Un lucru să vă intre în cap: Singura Regulă în Fotografie este aceea a Bunului simț!...

Asta a fost imagine de la care am pornit. Și așa are ”draci în cur”!...