Mihailopol... UITAT

1987 m-a legat, definitiv, de Mihailopol. Eram, pe atunci, poetul lui pește și fotograf începător. După primele imagini acceptate în saloane s-au repezit băieții pe cocoașa mea: ”ăsta îl imită pe Mihailopol”... Și dă-i și luptă și combate. Eram, pe atunci, cam de-a-n-boulea. Adică habar nu aveam de opera lui Mihailopol. Nu-l cunoscusem, iar legătura mea cu fotografia începuse când el nu mai era. Este drept, prin Flacăra vremurilor anterioare remarcasem frumusețea câtorva imagini de ale lui. Nu știam, pe atunci, că-i voi urma visul stelar...

Despre cum am ajuns, în 1994 să pornesc, cu ajutorul lui Gheorghe Rizeanu și a actriței Rodica Mandache Galeriile ”Aurel Mihailopol” am mai scris AICI. În imaginea de mai sus aveți coperta catalogului primului Salon de fotografie ”Aurel Mihailopol” făcut la Botoșani (în total, trei ediții). Imaginea este a lui Mihailopol. Pe coperta interioară scriam:
”Înainte de a trece în lumea umbrelor Mihailopol a avut grijă să ne lase o legendă. O legendă la care a muncit cu încrâncenare, clădind un castel din visele pe care le-a așternut pe hârtia fotografică, vise pentru care mulți l-au pizmuit, s-au rugat pe la sfinți să i se strice toate aparatele fotografice pe care punea mâna, sau, ticăloșiți în neputință, au încercat să mânjească lustrul aurei pe care la naștere ursitoarele i-au hărăzit-o...
Și timpul, ceața ceașa destinului care nu iartă pe nimeni, părea că le va îndeplini dorințele, încetul cu încetul Mihailopol devenind amintirea frumoasă a ”bărtânilor” fotografiei românești sau marele semn de întrebare al tinerilor care nu apucaseră să-l cunoască...
Că Dumnezeu a hotărât ca la Botoșani o galerie de artă fotografică să-i poarte numele face parte dintre minunile care, din fericire, vin să ne lumineze viața... Și probabil, în cerul lui, unde sigur a ajuns Șeful fotografilor, Mihailopol zâmbește mulțumit”.

Cum am spus-o de mai multe ori, am avut, la Botoșani, pe mână cam 150 dintre fotografiile lui Mihailopol, atunci când am organizat două (primele și ultimele) retrospective ale Artistului. Nu am reprodus nici o imagine atunci. Astăzi ar fi fost aur curat pentru toți aceia care au auzit de cel mai mare Fotograf român. Imaginile de mai sus le-am reprodus din catalogul expoziției ”303” pe care a avut-o la sala Dalles din București în 1973(?).

Expune Mihailopol
303

FOTOGRAFII:
Instantanee
Pseudo-instantanee
Fotografii grafizate
Solarizate
Supraimpresionate
Fotografii obișnuite
Neobișnuite
Fotografii cinstite
Peisaje
Evocări
Portrete
Fotografii artistice

Cei care au văzut această expoziție mi-au spus că a fost FANTASTICĂ. Probabil că tot acolo, la vernisaj, a făcut Victor Boldir, artistul fotograf craiovean, fotografia lui Mihailopol, ”proprietarul de nori”...
În cochetul catalog din care am reprodus imaginile scriu despre expoziție și artist Silvyu Comănescu, pe atunci Secretarul general al AAF, criticul de artă Mircea Deac și scriitorii Marin Sorescu și Radu Cosașu. Cuvintele ultimului le reproduc pentru voi:
”Ușa laboratorului lui Mihailopol e dotată cu un clopoțel. Deschizi ușa și, deodată, deasupra capului, auzi un sunet minunat - ai intrat pe un tărâm al minunilor. E una din marile bucurii ale cotidianului meu să aud clopoțelul de la poarta castelului lui Mihailopol. Știu că acesta e semnalul și semnul unei călătorii de vrajă într-o țară a unui copil cum nu sunt doi în marele nostru Combinat. Mihailopol însuși e unul dintre cei mai năzdrăvani combinatori ai Combinatului nostru de gând și simțire. Ce-i poate trece lui prin minte, ce poate asocia, monta, lumina, întuneca, divulga, divaga, fixa - într-un cuvânt combina - sub pleoapele ochilor săi de cea mai parșivă inocență - e nemaipomenit, exact în sensul cel mai strict al acestui adjectiv bogzian. Eu îi iubesc îndeosebi fotografiile așa zise realiste: un cap de copil văzut de Mihailopol, surprins pe o ladă la Alimentara, prima zăpadă la Cristian - de care m-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o, ca de o femeie în tramvai - portretul lui Mazilu-diavolul sunt tablouri cu care merg zilnic prin oraș, mă urc în taxi cu ele, mă însoțesc prin librării și la pâine, ca orice vers de trei secunde esențiale, ca o melodie de păstrăvi schubertieni, ca un poem personal din colecția particulară cu care fiecare suntem dotați, mai mult sau mai puțin onest.
Vreau să-i fur într-o zi, pentru noaptea de taină când îmi voi dona muzeul imaginar, clopoțelul pueril și crud de la intrarea în palatul său de clar-obscur.”

Anul trecut, drumurile i-au adus prin Iași pe cei doi nepoți ai marelui Fotograf. Valentin (care s-a ocupat de organizarea Festivalului Internațional de Film de la Iași) și Cătălin (care a făcut două workshopuri cu luminile Dedolight) Rudolf. Mă simt dator față de memoria lui Mihailopol. Cu ani în urmă, în apartamentul lui Cătălin am văzut câteva mii de clișee 6x6 color și alb-negru care îi aparținuseră lui Mihailopol. Din câte mi-au spus, marea majoritate nu au fost vreodată mărite. Le-am propus să le scanez și, împreună, să stabilim care dintre imagini să fie puse pe un sait al Artistului. Împreună cu imaginile care au fost expuse deja. Deasemenea, le-am propus să reluăm salonul de fotografie Mihailopol, la Iași, locul de unde se trage Rodica Mandache. Mi-au spus că atât imaginile cât și clișeele sunt în custodia doamnei Mandache și a fiicei lui Mihailopol, Diana. Au vorbit cu acestea, le-au spus ce intenționez să fac și... au refuzat. ”Lăsați-l în pace”... Mai ales Diana, regizorul de azi, care poartă un nume foarte greu, încărcat de atâtea povești. Mihailopol e mort, Prieteni. Și așa, se pare, că va rămâne. Fiica lui îi îngroapă și amintirea.

PS: după ce i-am văzut, la un loc, imaginile, mi-am dat seama de ce să frăsuiau atâta colegii la începuturile mele. Structural, metaforele noastră își dăduseră mâna pe hârtia fotosensibilă. Și, îmi place să cred, măcar unul la sută dintre visele lui Mihailopol le-am visat și eu!...

PS 2: Prietene care ai lăsat un comentariu pentru acest post. Când am dat să-l deschid, a dispărut. Te rog, mai postează o dată. Sper să nu se piardă din nou...