AAF-ul bucureștean

În galeria de pe Brezoianu am vernisat trei expoziții. Două personale, a treia împreună cu timișoreanul Ștefan Biro (am și acum pe acasă trei imagini făcute de Andrei Pandele la vernisaj. De la șold). Mergeam destul de des la București. De fiecare dată oamenii de la AAF mă primeau cu zâmbetul pe buze. 

Pe la primele vizite l-am cunoscut pe Mircea Faria. Am și discutat despre o expoziție personală la Botoșani. Nu s-a mai făcut. A trecut la stele. 

Ana Hanu, secretara, avea un glas ca de clopoțel. Era micuță și parcă plutea prin încăpere. 

Despre doamna Țețu am vorbit. 

Colonelul Hanganu se ocupa cu hârțogăraia colecțiilor pe care AAF-ul le trimitea în străinătate. Am asistat într-o zi la alcătuirea unei astfel de colecții: Una dintre imagini era tăiată un pic strâmb. A pus mâna pe ghilotină și a ciupit un centimetru din imagine. Tot strâmbă era. A repetat operațiunea de vreo șapte ori până marginea a ieșit dreaptă. Din fotografie mai rămăsese jumătate. Așa a plecat la concurs. Țin minte că membrii activi aveau mape personale. Un raft mare era plin cu vreo 50-60 de mape de carton cașerate cu pânză albastră. Acolo puteai pune imaginile noi, de acolo se luau fotografiile pentru colecții și tot acolo găseai cataloagele care veneau după concurs.

Doctorul Frandin era o figură aparte. Cu o mustăcioară ca a lui Hitler sub nas, mereu avea câte o glumă în colțul gurii. În 1987 a fost președintele juriului la primul salon național organizat la Botoșani. Mi-a dat o adeverință medicală că am o eczemă pe față și nu mă pot bărbieri. Doi ani și jumătate m-a durut la bască de milițienii vigilenți care voiau să-mi dea barba jos. Ba chiar mi-au făcut și buletin cu poza cu o tufă de păr pe față. Prin toamna lui 1987, pe la o bucată de noapte mi-a dat telefon. Cu o voce gâtuită de emoție mi-a spus că lucrarea mea ”Marguerites” a fost reprodusă la pagina României în catalogul Bienalei FIAP. M-am emoționat și eu de mândrie, dar emoția din glasul lui era mult mai mare.

Despre Eugen Iarovici și cât de mult a contat el în evoluția mea am mai povestit.

Președintele AAF era profesorul Comănescu. Venea pe la ora 11,30, cu o geantă diplomat neagră în mână. Impunea respect. Oricât de nebun ai fi fost. Mă chema lângă biroul lui, mă așezam pe un scăunel, și vreme de un  ceas îmi vorbea cu voce joasă despre fotografie, despre aparate, despre compoziție, despre imaginile pe care i le arătam. Cred că dacă vreun profesor ar fi vrut să exemplifice elevilor cum arată și cum se comportă un Lord, profesorul Comănescu era modelul perfect.

Și despre colonelul Rizeanu am mai vorbit. Cu sprijinul lui am organizat la Botoșani Galeriile ”Mihailopol”.

Ce vremuri, ce amintiri minunate, ce parfum de epocă care nu mai există. Uneori mi se pare că am visat. Că totul a fost aievea, în gândul meu. Dar au rămas revistele și cataloagele și fotografiile acelor vremi. Și lacrima din colțul ochiului. Dintre cei despre care am vorbit doar Ștefan Biro, Ana Hanu și Andrei Pandele mai sunt printre noi. Ceilalți au făcut un alt AAF în rai.