Nouăzeci și opt dintr-o sută de fotografi abordează piramida din prima curte interioară a muzeului Luvru dinspre partea deschisă, a intrării în muzeu. Cum soarele asfințea invers și era și un cer care promitea să devină interesant iar omuleții care se ocupau de îngrijirea pavajului din fața intrării scoseseră de dimineață vreo trei basculante de dale și mai puseseră și niște garduri ca să nu se lovească vizitatorul grăbit la țurloaie, am decis să nu-mi calc nici eu colegii pe bătături și am ales partea cealaltă a stabilimentului. Numai că, din nou, focala lungă a obiectivului meu 24-105 mi-a creat probleme. Am dat înapoi cât s-a putut, oprindu-mi trotineta în peretele care desparte prima de a doua curte interioară și a ieșit ce vedeți și domniile voastre în primele două imagini. În ultima, ca să pot prinde piramida oglindită în totalitate în apă mi-ar fi trebuit un ă-hă-hă... n-am!...
În ultima seară colegii mei au preferat să meargă la Tour Eiffel să facă fotografiile de noapte. În ziua când am urcat respectivul stabiliment am obervat că în zona Trocadero (unde alți 99% dintre fotografii oaspeți clămpănesc din aparate) celebrele fântâni funcționau la un sfert din capacitate. Mai mult, grijuliii edili ai urbei, văzând că se apropie toamna, puseseră pe cracii dinspre respectiva esplanadă ai turnului niște ”chiloți” imenși de pânză, budigăi care-l făceau cam nașpa la pozat. Așa că în duminica în care am urcat aproape de cer am profitat cât am putut de lumina filtrată de nori pentru a face o fotografie taman din cealaltă parte, la concurență cu cele 7-8 cupluri japoneze aflate în luna de miere și ale cărora pozarii aferenți le făceau coloratele cum fac ai noștri în față la Palatul culturii. Adică din simbolul unde ar trebui ca mirii să spună nepoților arătându-le poza ”noi și Tour Eiffel” sau ”noi și Palatul culturii” se vede doar două mecle țepene și în spate un crac de fiar sau o bucată de zid.
Așa că am preferat să o tai la Notre Damme. Mi-am ales ca punct de stație partea din dreapta (sau stânga?) a podului Saint Michel, am crăcănat trepiedul fără să-i mai scot picioarele rahitice și l-am proptit cu tot cu aparat pe balustrada lată de piatră a podului, spre mirarea unui domn englez cu pardesiu în carouri și pipă între dinți care se tot minuna că-mi ies pozele clare. Am făcut prima imagine la 21,30, apoi am așteptat vreo 13 minute să apară un bampor pe cracul Senei, ca să-mi dea bine la poză. Au apărut două utilaje plutitoare, apoi s-a întunecat brusc și de tot. Între timp, chiar și cu cracii ne-lungiți, trepiedul meu trepida frumos în bătaia vântului. Așa că am mărit un pic ISO, la valoarea de 400, pentru a scurta timpul de expunere.
Imaginea asta este făcută tot de pe botul Tour Eiffel. Se vede tot cartierul La Defense. Nu știu de ce, dar îmi place. Are un mister aparte, dat de către clădirile abia zărite, abia conturate. Fiind duminică, în clădirile de birouri sunt foarte puține lumini aprinse. Dacă ar fi fost luni, geamurile clădirilor ar fi fost luminate în proporție mai mare. Nu voi ști niciodată care ar fi fost efectul...
Cam asta a fost, pe scurt, experiența mea în fotografia de noapte la Paris.
Un comentariu:
In urmatoarea expeditie vei afla si cum arata La Defense noaptea, in timpul saptamanii, cu cladiririle de birouri luminate. Si tot din botul turnului.
Iar fotografiile sunt superbe. Am zis.
Trimiteți un comentariu