Aveam vreo cinci ani, copil sărac într-un Dorohoi și mai
sărac. Când venea iarna așteptam cu nerăbdare Anul Nou, seara aceea de 31
decembrie în care căiuții de la Broscăuți veneau la oraș să-i încânte pe domnii
care sărbătoreau Revelionul la Restaurantul Central. O bandă numeroasă de
căiuți îmbrăcați în alb, ca niște Îngeri, însoțiți de căpitani falnici și
acompaniați de o fanfară numeroasă pe care, aflam cu mirare, o tocmiseră din
vară să le cânte dansul specific pentru domnii din Dorohoi. Țin minte de parcă
ar fi fost ieri – pe lângă îmbrăcămintea imaculată mă fascina capul căluțului,
împodobit cu o mulțime de panglici subțiri și multicolore, cu oglinzi minuscule
și mărgele de hurmuz. Multe mărgele strălucitoare. Coama era din păr scurt și
des. Erau cei mai frumoși căiuți pe care i-am văzut în viața mea. Pe sub
fustele largi vedeam două umflături mari și rotunde, de parcă băiatul care juca
căluțul era încălecat. Mai târziu am aflat că erau două site, sau vești, cum li
se mai spune. Banda defila pe strada mare oferind privitorilor un dans
amețitor, așa cum îmi închipuiam eu că dansează Îngerii din cer despre care
bunica îmi tot povestea. Mergeam, gură cască, în spatele lor, alături de alți
copii apropiați de vârsta mea, închipuindu-mi că mă aflu eu în locul celui mai
frumos căluț. Banda era primită în incinta restaurantului iar noi ne lipeam
nasurile înghețate de geamurile luminate feeric să-i mai vedem încă o dată.
Dincolo, la căldură, doamne elegante și domni bățoși se uitau de la mese la
dansul de Îngeri. Nici nu observam bunătățile de pe mese, doar cercurile
amețitoare desenate de căiuții din Broscăuți. Mă dezlipeam cu greu de geam,
alergând cu pași mici, fericit, către casă. În buzunar îmi zornăiau cei câțiva
bănuți câștigați peste zi din urat. Țineam mâna peste buzunar, să nu cumva să
audă copiii mai mari. Cu un an înainte mi-i luaseră pe toți. Intram în casă
fericit și mă băgam direct în pat. Visam Îngerii jucând căluțul. Și printre ei
eram și eu…
Anii au trecut, vremea mi-a purtat familia în alt orășel unde
înaintea Anului Nou mi-am meșterit singur un căluț la fel cu acela din vis
(doar hurmuz nu prea avea), cu o coamă falnică și deasă tăiată din coada unui
armăsar pe care-l găsisem într-o parcare (noroc că fusesem mai rapid la fugă
decât stăpânul), un cearșaf alb și sitele de cernut făina ale mamei rezolvaseră
restul de îmbrăcăminte. Era minunat. Un coleg a șterpelit hainele tatălui, care
lucra în armată, devenind falnic căpitan – cu o sabie impunătoare,
cioplită din lemn de stejar, altul a
întors un cojoc pe dos și i-a pus câteva rânduri de cordele, s-a dat cu
funingine pe față devenind astfel țiganul care făcea tumbe în timpul jocului.
Fanfara uitasem să o tocmim din timpul verii. Noroc cu un alt prieten care știa
să cânte la muzicuță… Nu vă pot povesti senzația pe care am trăit-o jucând
căluțul, sigur nu mă mai aflam pe pământ ci printre nori. Pluteam și dansam
fără să simt oboseala. A fost minunat!
Și iarăși au trecut anii, timpurile s-au schimbat, m-am
schimbat și eu odată cu ele. Dar cea mai minunată zi este tot aceea a trecerii
dintre ani. Când afară răsună zurgălăii clopoțeilor, se aud cântate colinde, străzile
se umplu de melodiile pe care ei, căiuții din copilărie dansează. Zona
Botoșanilor păstrează aceste obiceiuri de iarnă, în multe locuri, ca în
copilăria mea. În 2001 am făcut un album despre ele. Acum, în 2013, a venit
rândul celui de al doilea. Nu am mai folosit imagini făcute la Festivalul de
Datini de la Botoșani ci am mers iarna acasă la ei, la Îngerii care dau viață
acestor obiceiuri de iarnă. Rând pe rând pașii m-au purtat prin Alba – Hudești,
Avrămeni, Botoșani, Broscăuți, Călărași, Cândești, Concești, Cordăreni, Corni,
Coșula, Flămânzi, Hlipiceni, Ibănești, Lozna, Oneaga, Tudora, Văculești, Vârfu
Câmpului, Vlăsinești, Vorona și Zlătunoaia. Îngeri minunați – copii și maturi,
au dat viață visului meu de copil iar eu i-am păstrat în memoria digitală a
aparatului de fotografiat pentru veșnicie.
Albumul de față reprezintă memoria
copilăriei fiecăruia dintre cei care au contribuit la realizarea lui. Tuturor
le mulțumesc: celor care au dat viață Poveștii, celor care se ocupă ca povestea
să meargă, prin copii mai departe, celor care le stă în putere ca să-i unească
pe mici și pe mari, an de an, pentru ca să ne putem bucura. Gratitudinea mea
tuturor. Albumul de față, ca și pentru mine, este o parte a sufletelor lor
frumoase de Îngeri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu