Mereu cu ochii cât cepele acolo unde se întâmplă ceva... Așa aș defini eu un fotograf de reportaj. Sau de stradă. Sau citadino-sătesc. Cum vreți să-i spuneți. Un om care să-și dorească să facă asemenea gen de imagine trebuie să aibă reflexe ca la ping-pong, ochi ca la tir, minte brici ca la șah și picioare ca la maraton... Cred că și tupeu ca la Parlament. Eh... și ca să le amestece pe astea toate îi mai trebuie și un pic de cultura. Vizuală, plastică, luați-o cum vreți. O salată din toate aceste ingrediente poate da un bun fotograf de mulțime. Din ce mă gândesc eu cu mintea mea, dacă ai ingredientele respective atunci te poți împărți în 2: o nație de fotografi cărora le place aglomerația de aproape - superangulăroșii - și o altă nație cărora le place aglomerația de mai departe - teleobiectivoșii. Eu mă plasez în a 2-a, a pândacilor mai de departe - nici nu trebuie să miros usturoiul și ceapa mâncate la masă de subiecți, o iau mai repede la goană (vorba vine la 110 kile) dacă e vorba de cros forțat, am o privire de ansamblu mult mai amplă asupra fenomenului, etc samd!
Acuma, fără glumă, chiar trebuie câte un pic din tot ce am scris mai sus. Un om-fotograf care se câcâie cu degetul pe declanșator - mai că ar apăsa, mai că ar mai sta - pierde 99% din oportunitățile care le are dinaintea ochilor Un altul care nu poate ”vedea” cu minim o secundă înainte care va fi pasul următor al subiectului de fotografiat, tot așa - 99% rateuri garantate. Un altul care nu poate extrage din cadrul general din fața sa decupajul de grație... Iar un altul care nu are picioarele țapene, capabile să umble singure atunci când el este ocupat cu de-ale fotografiei, va deveni un ratangiu notoriu, cel mai mare din familia lui. Iar cărțile alea citite, imaginile alea văzute, uitate apoi și iar inventate sub altă și altă formă îți dau ție, Fotografule, inima mare care bate 1/125, în cele mai frumoase imagini de reportaj.
Ar mai fi multe de spus despre acest gen. Mai cred că fără un antrenament continuu, pe ambele paliere, ne pierdem clipele în zădărnicie. Cum mai cred că, câteodată, șansa, întâmplarea, bulanul, celebrul noroc al începătorului, pot genera imagini memorabile!
Aș mai spune câte ceva despre echipamentul pentru acest gen de fotografie: unii zic că e de ajuns un aparat de acum 10 ani și un obiectiv fix de 50 mm. Sau chiar un aparat antic și de demult pe film. Nu-i pot contrazice. Pentru mintea lor de artiști ai saiturilor de socializare este arhisuficient. Mai nașpa este atunci când printul trebuie să depășească banala foaie A4. Mereu tehnica a ajutat omul în demersul său. Altfel nu se mai inventau atâtea și atâtea șmecherii șmechere care să ne ajute. Cred că un aparat decent și câteva obiective care să te ajute în ceea ce faci sunt binevenite pentru orice fotograf care se respectă. De foarte multe ori am făcut din mai nimic bici!
Și îmi aduc aminte și am un gust amar în gură de oameni talentați și extraordinar de talentați cu al cărui destin, la un moment dat, m-am intersectat. Acum sunt doar în memoria noastră afectivă, fotografia devenindu-le o amintire, sunt sigur nu frumoasă. Puține familii de fotografi au rezistat, ea și el, cu aparatele în mâini. Mai devreme sau mai târziu 1 a trebuit să cedeze orgoliilor prostești ale celui de-al 2-lea. Păcat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu