O imagine de astă seară din baletul Giselle de la Opera națională Română din Iași. Fiecare spectacol pe care-l fotografiez mă și deconectează, mă și solicită. Îi simt pulsul cu aparatul la ochi, tot așa cum simt aparatul în mâini. Fiecare scenă are o altă setare, o altă compesare - în funcție de lumină (cu reflector de urmărire sau nu, colorată sau nu, de halogen sau tungsten sau led, sau toate la un loc) o altă diafragmă - în funcție de planurile din scenă, un alt timp de expunere - în funcție de viteza cu care se mișcă balerinii, un ISO adecvat - între 1000 și 3200, scena întreagă, plan mediu, prim plan... toate schimbate cu aparatul la ochi într-o fracțiune de secundă.
La multe dintre scene aproape-mi dau lacrimile gândindu-mă la munca uriașă depusă de ființele fragile din fața mea pentru a da viață spectacolului. Doamne elegante, domni bățoși îmbrăcați la costum, tineri frumoși și curioși, cu un ochi la scenă și cu altul la mailul de pe telefonul mobil, fiecare așezați comod în stal, în loje sau la balcon privesc ”ca la teatru” la ce se întâmplă pe scenă. Copiii din fața lor, români și japonezi, dau viață iluziei. Un spectacol greu la care tu, interpretul, îți muști buzele până la sânge când simți că un pas nu ți-a ieșit cum ar fi trebuit să iasă, când, pentru o clipă, piciorul nu te ascultă și nu reușești să încremenești în poziția cerută de rol. La suprafață totul este frumos, strălucitor, sublim. În sufletul lor, al balerinilor, numărul renunțărilor a trecut demult limita suportabilului. Azi încă este spectacol. Reflectoarele ne arată frumoși. De mâine o luăm de la capăt. Alt rol, alți mii de pași, alte sărituri, alte căzături, alte vânătăi, alte renunțări. Peste tot Viața merge mai departe.
Respect!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu