05.05.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 125

Aflu de pe FB o chestie care mă ”sidefează”: un domn Fudul îi gobește doamnei Doina o imagine - fotografie cu prigorii, șterge semnătura și o pune pe a lui și trimite imaginea la un Salon de fotografie din Anglia unde este și acceptată. Amu chestia asta nu e singulară. Are multe pluraluri (nu neapărat englezești), de-a lungul istoriei mulți fotografi și-au însușit poze ce nu erau ale lor și au participat cu ele pe ici pe colo. Treaba este că nenea cel Fudul este un pozar cunoscut pe la noi, mare membru AAFR (oare l-o da afară de acolo pentru furăciunea asta? Alooooooooooo, Boieru Președinte Negrea, ce zice la statut de furăcioși? Sau e bine așa?) și bașca Doctor în Istorie pe la Universitatea din Bucale. Ce-o fi fost în capul lui de Doctor habar n-am, cert e că amu, după ce-a fost dovedit de șutitor, sta ca struțul cu mecla-n pământ și nu zice nimic la ăia care-l boscorodesc. Încurcate-s căile fotografiei Bre!

Paralel cu treaba asta de furăciune, stau și mă gândesc că, din 2008 de când am început să mă ocup de cei care-și doreau să devină Fotografi mi-au trecut prin calculator zeci, sute, mii de imagini. Nu m-am îndurat niciodată să le șterg de pe harduri. Le-am stocat și cred că la ora actuală bat pe undeva pe la 10.000 de imagini, dacă n-or fi mai multe chiar. Multe nu spun nimic, dar sunt și imagini bune și imagini extraordinare printre ele. Cum ar fi să-mi însușesc una, măcar una, dintre ele și să spun că este a mea și să fac nu știu ce măgărie cu ea? Ar însemna că am trăit degeaba până acum, Că toată zbaterea mea pe tărâmul fotografiei nu a fost decât o cumplită minciună. Că toate declanșările pe care le-am făcut apăsând pe butonul aparatului de fotografiat au fost câte o secundă (fiecare declanșare) smulsă din timpul vieții mele, iar acum nu mai am decât puțin, foarte puțin de trăit, sau mai rău, deja sunt o amintire. Nu m-am gândit niciodată să-mi însușesc o imagine de la altcineva. Oricât mi-ar fi plăcut când am văzut-o. Pentru că mereu am știut că pot face și eu una mai bună, mai moțată, mai a mea și numai a sufletului meu. Altfel aș fi trăit degeaba cu aparatul în dreptul sufletului meu mic, ca un suflet de pasăre speriată de furtună!

P.S. ce am scris mai sus rezultă doar din spusele doamnei Doina. Până acum domnul Fudul nici n-a confirmat, nici n-a infirmat tărășenia. Chiar sunt curios... un neuron îmi zice ceva de o făcătură!