Uneori oamenii pe care îi iubim uită cât de fragili suntem cu toții în bătaia secundelor care ne măsoară Timpul.
Uneori distanța dintre un zâmbet și o lacrimă este mică spre imperceptibilă și ochii noștri clipesc des a neînțelegere și a neputința de a ne face înțeleși.
Uneori secundele trec greu ca aripa unei păsări mistuind amintirea în noapte și tăcerea depărtării dintre mine și tine mă împiedică să te liniștesc.
Uneori tot ce am dori pus lângă tot ce avem ne aduce dinaintea ochilor deșertăciunea minciunii în care trăim.
Uneori pașii pe care ar trebui să-i facem sunt doar vorbe și nimic nu poate schimba dorința ta transformată în neputință și neputința mea arzând ca o dorință ce nu se va împlini niciodată.
Uneori totul doare și mistuie și nu suntem împreună ca să ne putem sprijini unul de celălalt pentru a face ziua să râdă și să ne mângâie sufletele.
Uneori nu mai suntem noi ci doi străini care se caută fără de încetare și nu se găsesc și nu se găsesc și nu se găsesc.
Uneori mă și mir că a trecut atâta timp de când ne-am spus ”te iubesc”, de parcă lumea s-ar fi oprit în loc oarbă și fără suflare.
Uneori, uneori, uneori îmi vine să te strâng în brațe și să-ți sărut ochii pentru ca să pot să plâng în liniște!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu