13.06.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 164

Să tot fi fost prin 1987. De câteva luni îmi achiziționasem o jucărie nouă. O trusă Zenit Sniper... Adică într-o cutioaie de tablă vopsită în negru se găsea un corp de aparat de fotografiat Zenit (122, cred), împreună cu obiectivul de bază, celebrul Helios de 58 mm, iar alături de ele un alt obiectiv, de 300 de mm. Destul de mare și de greu, încât, firi inventive, rușii se gândiseră ei ce se gândiseră între 2, 3, 4, 5 votci și-i făcuseră un fel de instalație care semăna cu o pușcă (cu obiectivul prins de ea), cu trăgaci și ”pat” de proptit în piept, ca la un Kalașnikov. Ca să poți face clarul la magaoaie, o altă invenție sovietică fusese inventată, adică un fel de roată așezată în partea de jos față a obiectivului, de care se învârtea ajustându-se claritatea. Cutioaia mai prevedea și vreo patru sau cinci filtre grosolane (galben, portocaliu, verde, UV - deci patru), un parasolar de cauciuc - ca o armonică, sau ca chestia aia care se atașează între vasul de toaletă și țeava de evacuare - o șurubelniță și altceva care semăna cu o sulă și care n-am aflat niciodată la ce folosește. Toată tărășenia - așezată în cutie - avea vreo 5 kg, o nimica toată la prețul, de 6000 lei (bănuți frumoși pe vremea aia)!

Și cum făceam eo poze pe afară când aveam timp, ochind cu pușcociul după trecători mă trezesc într-o dimineață de sâmbătă pe la ora 5 cu noaptea-n cap cu ciocăneli vioaie în ușă. Cin să fie, cin să fie? Meliția era. Cu mandat de percheziție ștampelat cum că trebuie să-mi caute prin casă. Ba când au auzit că cumnatul stătea ușă în ușă cu mine, m-au rugat să-i las să dea un telefon și, în 15 minute au mai apărut doi căutători. Fără mandat da ziceau că dacă nu suntem de acord cu percheziția la cumnatu fac rost imediat. Am fost, ce să facem. Și s-au apucat băietanii la moșmondrit, cameră cu cameră, șifonier cu șifonier, beblotecă cu beblotecă, ce mai, peste tot. Bine că nu mi-au numărat colile de hârtie din pachetele de la Azomureș.

Toată dixtracția a durat fo jumate de zi. Ba nevastă-mea i-a invitat și la masă, că le ghiorăiau mațele de atâta căutat. În apartamentul celălalt se executau aceleași operațiuni de căutare crâncenă. Amu, eu eram liniștit. Nu furasem nimic, dolari n-aveam, puii mei. Când s-au declarat safistăcuți i-am mai servit și cu o cafea de nechezol și cu o țigară de Kent din singurul pachet, desfăcut, care-l aveam prin casă. Și atunci abia mi-au spus gușterii că mă reclamase cineva din vecini că dețineam o armă de foc în casă. Și atunci mi-a picat fisa. M-am dus la cutioaia care scăpase nepuricărită, am deschis-o și le-am arătat pușcociul. N-au avut putere să zâmbească. Cine știe ce era în mintea lor și câte cruci și dumnezei îi trăgeau la cel care mă reclamase, că i-au făcut să futilizeze vremea în zadar. Și duși au fost...

Cum au tăiat-o apare cumnatul galben ca făclia de galbenă ceară. Păstrând tradiția familiei el era un mare ”tinichigiu fruntaș” și, în baia de serviciu își amenajase ditai atelierul de confecționat tăvi de copt, felinare pentru cimitir și tot felul de alte coclendere din tablă.

- Ce ai mă? - îl întreb eu...

- Era s-o belesc, aveam pistolul de împușcat bolțuri cu vreo 50 de capse la mine. Și n-am autorizație pentru el. Noroc că nu au căutat în bazinul de la wc din baia de serviciu dezafectată (atelierul) unde era pus. O beleam instantaneu!

N-am aflat cine a făcut reclamația. Cert este că nici acum nu știu dacă din cauza ”Snaipărului” - pușcoci mi se trage sau cineva făcuse o glumă proastă. Uite-așa era să ajung terorist într-o vreme când prostia și tâmpenia milițienilor era proverbială. Noroc că băieții de la arme și muniții nu aveau mintea celebrilor Călin și Nicolau, proștii de atunci ai miliției orășănești și nici măcar pe aceea a lui Coșoreanu, fostul meu coleg de liceu, ajuns între timp milițiean și căruia-i fusese spălat creierul în școala de subofițeri, cum că ”civilul este dușmanul lui de moarte”!

Amintiri.

PS... ce treabă are poza cu toată tărășenia? Niciuna, da e mișto.