28.08.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 211

Când aveam 2 ani tata a plecat. Iubirea lui, care nu mai era, mi-a lăsat un gol în inimă. Așa mică cum era ea. Fix în ziua când am împlinit 8 ani l-au îngropat pe bunicu. Altă dezamăgire și alt loc gol în inima mea. Tata care a urmat, un om inteligent dar prieten cu paharul, n-a reușit să sădească în inima mea sămânța iubirii de care aveam atâta nevoie. Când am terminat clasa a IV-a a plecat și bunica, de care avusesem grijă mult timp, iar sufletul meu s-a golit complet de fărâma de dragoste care mai era. Au urmat ani de chin, țin minte niște ierni aprige cu vântul șuierând printre glugile de strujeni unde, împreună cu mama, dormeam fugăriți de acasă. Dar nu mai simțeam nimic. Eram un derbedeu din azi spre mâine, mereu călător, mereu visător, mereu trăind clipa. Apoi gerul s-a mai liniștit... Nu pot spune că era mai bine, doar că era liniște în casă și nu mai trebuia să fugim. Prima prietenă am avut-o la 14 ani. Habar n-aveam cum trebuie să mă port. Amândoi nu știam. Dar a fost frumos... Și au mai trecut câțiva ani, cât să termin liceul. De facultate nu putea fi vorba. Scriam poezie, eram o mică vedetă prin orașul meu și mă întrebam necontenit ”cum arată dragostea”. Cum ar trebui să fie în veșnicia ei și câte și mai câte la care nu avea cine să-mi dea răspunsul. Așa că am început să improvizez. Să las derbedeul să plece și să opresc omul. Să nu credeți că mi-a reușit. Doar amăgirile le-am contabilizat pe răbojul anilor care au urmat. Era ca o beție - atunci nu-mi dădeam seama - ziua aceea și noaptea aceea când totul se poate. Când devii întâi înger, apoi demon, apoi iar înger și tot așa - nebunesc joc al destinului îngenunchiat, de cele mai multe ori, de hazard. N-am ajuns ”ultimul om” cum îmi proroceau unii. Dar nici primul. Am iubit cum și cât m-am priceput. Pot spune că degeaba am citit tone de cărți. Din niciuna nu am învățat nimic despre iubire... Am greșit față de fiul meu, plecând într-o zi... doar că am avut timp să repar ce am mai putut repara din greșeala făcută. Am încercat să dăruiesc ”dragostea mea”... dar se vede că tot ceea ce-mi închipuisem despre ea a fost o imensă amăgire. Altceva se vede că ar fi căutat femeile de lângă mine. Să mă mai întreb ce? Cred că știu răspunsul. Sigur îl știu. Numai că eu găsisem, fără să știu, DRAGOSTEA ETERNĂ, rolul meu perpetuu, în deșertăciunea mea de derbedeu - copil mare și prost. O găsisem pe Ea. Habar n-aveți cât de minunată era. Ce ochi putea să aibă. Ce privire. Ce mâini care mângâiau dumnezeiește. Ce trup de statuie antică pe care-l iubeam numai eu și numai eu. Dragostea asta, despre care v-aș putea povesti ore întregi, are cel mai frumos nume pe care-l poate avea cineva din lumea asta și din câte lumi există în galaxie: FOTOGRAFIA. Și cu asta ați putea crede că am spus tot. Dar nu-i așa. Ani de zile mi-a dăruit. Îmi ma dăruiește și acum. Dar a venit vremea să plătesc. Trupul meu este bolnav de ea. De când am aflat (vreun an și ceva) îl simt cum se transformă. În fiecare zi când mă trezesc mai descopăr câte ceva nou care începe să mă sperie. De fapt nu. Mint. Nu mă mai sperie nimic. Mă doare un pic singurătatea. Mă doare un pic când îmi deschid sufletul (și ce rare-s momentele astea) și indiferența îmi bate-apoi în tâmplă rânjind, plătindu-mi încă un blestem mai vechi. Mă doare când mâna mea nu găsește dimineața mâna Ei. Care ea... Dar nu-mi este frică decât de un singur lucru: că atunci când nu voi mai putea spune ”te iubesc” nu voi avea puterea să aleg!