N-am fost niciodată un Domn. Mereu am fost un răzvrătit, un golan. Întâi am mâzgâlit hârtia cu versuri, apoi am bălălăit chitara - folkist de duzină la gagicile slabe de Înger... Apoi, prin 1983, am descoperit Fotografia. Nici nu știu de unde mi-a venit. Cum am scos-o din jobenul vieții - ca o floare firavă mai întâi - cum am făcut de nu m-am plictisit de Ea mai apoi de o iubesc și-acuma - Mamă cum o mai iubesc... Am clădit declanșare cu declanșare, picătură de lumină alături de picătură de lumină, bătaie de pleoapă alături de altă bătaie de pleoapă, lacrimă spre inimă alături de altă lacrimă și mai fierbinte spre inimă... Nici nu știu când s-au adunat clipele de au trecut aproape 32 de ani de când nu mai este ziua zi și nici noaptea nu mai este noapte. Habar nu mai am când am reușit să o înțeleg și cum am reușit să înțeleg. Cu cât mi se pare mai simplu cu atât este mai complicat. Filmul s-a dus, alb-negrul s-a redus doar la provocări penibile de ”5 poze”, colorul e treabă grea, aproape imposibilă pentru mulți, foarte mulți din mediul virtual de astăzi, despre diapozitiv ce să mai zic. Nici nu mai crede cineva c-a existat!
Sunt astăzi oameni pe care-i respect pentru ce au făcut, în timp, cu aparatul de fotografiat în mână. Sunt oameni pe care-i respect pentru ceea ce fac astăzi în ”fenomen”. Sunt oameni care mi-au fost, la un moment dat, alături și care s-au încăpățânat să-mi rămână prin preajmă, semn că am putut dărui și că ei mai consideră că, încă, mai pot dărui. Tuturor inima mea le stă dinainte! Dar sunt și mai mulți rătăciți printre pixeli. Într-o lume normală ar fi fost de mult aruncați la coșul de gunoi al zilei ce vine. Numai că nu trăim într-o lume normală. Merg pe stradă și mă uit în stânga și-n dreapta și-mi vine să râd. O mulțime de aparate care mai de care mai de care rețin clipa pentru eternitate. Evenimente, paraevenimente, clipe simple de viață, amintiri și câte și mai câte. Câte o declanșare pentru fiecare. Mă uit și mă pufnește râsul de cele mai multe ori. Îmi dau seama după cum un om ține aparatul în mână de câte parale poate face cu el. Ce simplu ar fi dacă i-ar lovi falimentul. Dar nu, pentru fiecare tută - artist este pe undeva și o tută - beneficiar. Moca, pe doi lei, pe 5 lei. Fiecare sac are petecul lui. În ultima vreme am devenit o putoare nesimțită. În loc să fac ceva productiv stau și frec netul distrându-mă copios. Și în fotografie e ca la școală (nimic nou sub soare): unul maxim doi buni și restul clasei analfabeți. Degeaba îți bați gura să le spui despre educație plastică/vizuală/fotografică. Te mai trezești și înjurat și obosești repede că-s mulți... Degeaba le dai mură-n gură și le spui că acolo sau pe dincolo găsesc tot ce e mai bun și mai nobil în arta asta de a scrie cu lumina... Ei o țin pe-a lor. Nu-i interesează nimic în afară de ce produc de azi pe mâine. Am văzut, de când mă ocup (încerc) cu învâțatul pe unii și pe alții oameni care au ajuns să câștige o pâine din fotografie (jos pălăria fete-băieți), alții au rămas la stadiul de hobbyști iar de 90% nu mai știu nimic. Adică mai văd poze de pe la unii și pe la alții dar le uit în secunda 2!
Prieteni... încercați să pricepeți. Să înțelegeți... Aparatul nu-i o unealtă. Chiar dacă-i din fier sau plastic și ceva sticlă-n bot. E prelungirea minții voastre, a ochiului vostru, a inimii voastre. Când declanșați mai pierdeți o fărâmă din viață. Nu o pierdeți degeaba. Învățați să o înțelegeți, să o iubiți, să-i dați un sens. Eu îmi risipesc viața aducându-mi aminte de ”când eram Fotograf”. Nu faceți ca mine. Fiți Fotografi! N-o să vă pară rău, sunt atât de puțini.
Un comentariu:
Multumesc. Foarte adevarat!
Trimiteți un comentariu