Anul 1986, Margarete. Imagine făcută în vară, cu Seagull 6x6, film Azopan PS 21. O parte din materialul de recuzită, florile, le-am cules tot de pe la Bucecea (unde am făcut și imaginea Păsările). Îmi plăcea zona respectivă. Pe vreo șase km, până calea ferată trecea peste Siret mai erau două poduri. Unul din cele clasice, cu arcade, celălalt doar o fierotanie cu parapeți la nivelul pieptului. Primul pod era la 50 de metri de casa unde am fotografiat imaginea din 1984. Era o căsuță mică, înconjurată de câțiva copaci, cu un iaz abia zărit, de vreo zece metri pătrați, plin de pește. În colțul dinspre gară al gardului era o fântână cu ghizdele de lemn. Pe ele odihnea mereu un ulcior. O cutiuță de lemn prinsă de un băț lung de vreo trei metri. Ce apă minunată era în fântâna aceea. Ce gust Dumnezeesc avea!... Sub pod era o baltă lungă de vreo 50 de metri și lată de vreo 5. Vara era plină cu nuferi galbeni. O nebunie. Cam la un an de la poza asta, în apropiere, comuniștii au construit un complex zootehnic. Avea câteva mii de porci. Toată mizeria de acolo era deversată în micul colț de rai. După doi ani nu mai era urmă de nufăr. Imediat după 89 complexul a dat ortul popii. La un an a murit și balta. A secat. Nici urmă de plantă nu mai era în acea zonă... Culmea, deși nu a fost poluat, a secat și ochiul de apă de la cel de al doilea pod. Avea cam zece metri pe zece. Și el plin de nuferi și pești. Era ca un tău, fără fund. Ciobanii spuneau că are legătură subterană cu Siretul. Altfel nu se puteau explica știucile și mrenele care se prindeau acolo. Între cele trei poduri, de-a lungul liniei, în iunie era plin de margarete sălbatice. Covor, prin unele locuri. Le strângeai cu brațul...De acolo este găleata plină cu flori din cadru. Ecranul transparent este făcut dintr-o bucată de calc folosit la proiectări de amicul Adamescu, arhitectul, pe care l-am prins pe un cadru de lemn. Cu tempera neagră am făcut pătratele, în mijlocul cărora am lipit cu scoci câte o floare. Am ”spart” ecranul cu un cuțit. Modelul era răbdător, lumina folosită a fost de la un bec nitrofot de 500w. Din cele cu oglindă. Pus în fața modelului, astfel încât pe ecranul de calc să se deseneze umbra acestuia. A ieșit o compoziție interesantă, șocantă pot spune. Chiar și acum, după 24 de ani.
Fotografia a avut succes în saloanele din epocă. Chiar dacă a avut un debut mai ciudat. 1986 a fost anul primelor participări la saloanele din țară. Prima participare a fost la Ploiești, la salonul Foto-Art, păstorit de către David Friedmann, Președintele Filialei ”Muntenia” a AAF. Am avut două intrări acolo, una cu Păsările, fotografia din 1984. Mândru mai eram Nene. Următorul salon a fost la Oradea. Premfoto, salon cu imagini în premieră (adică fotografii care nu mai participaseră la alte jurizări). Am trimis, printre altele, și Margaretele. Nu a fost acceptată în salon, dar am găsit-o pe peretele Salonului Refuzaților (cu imagini care fuseseră în discuția juriului dar nu îndepliniseră toate sufragiile). Uneori, Salonul Refuzaților era mai valoros decât acela cu imagini acceptate în expoziția principală. Fusese și vina mea: la mărit, în loc să o fac 30x40, am tuflit-o cam 13x18 în colțul din dreapta sus al colii, un pic hâită. Așa mi s-a părut mie că arată mai bine. De... Mărită normal, imaginea a intrat la toate saloanele din România unde nu erau membri pudici în juriu. În 1987 am organizat singurel primul salon al Botoșanilor. Imaginea a luat Premiul I la categoria Eseu. Catalogul l-am făcut, cu ajutorul D-lui Toth, pe atunci Președintele Cinefotoclubului ”Nufărul” din Oradea, la Poligrafia de acolo. Regula tuturor tipăriturilor socialiste era ca orice material să fie aprobat de către secretarii cu propaganda din județele respective. La Botoșani secretar era Lazăr Băciucu, un om destupat, mare iubitor de artă, inițiatorul, printre altele, a taberei de sculptură de la Măgura. Omul a semnat pe fiecare imagine din catalog, inclusiv pe nudul imoral al subsemnatului. La Oradea, altă vizită la partid. De data asta ”propagandista” era o cucoană cu un coc plin de sarmale în cap (cârlionți din ăia mari făcuți cu bigudiurile groase cât mâna). I-am prezentat spre semnătură pozele, una câte una, având grijă ca ”imorala” să fie printre ultimile. Când a văzut-o, ochii i s-au bulbucat ca la melc și am văzut cu uimire cum i se strâmbă sarmalele din cap. Am realizat, abia stăpânindu-mi râsul, că era o perucă. ”Cine e dobitocul care a putut să facă o asemenea poză?” a întrebat înnecată de furie matracuca. ”Eu Tovarășa”, am bâiguit de la 20 de centimetri de peruca dumneaiei. A urmat o pauză, Toth se făcuse mititel în scaun. Tantea a înghițit în sec și a decretat pițigăiat: ”bine, dar să nu mai faceți altădată”. Și, uite-așa, imaginea a fost reprodusă în catalogul salonului. Peste un an, prin toamna lui 1988, primesc un telefon pe seară acasă. Era doctorul Frandin de la București. Președintele Fotoclubului medicilor, membru în Consiliul de conducere al AAF-ului (cu un an înainte, la jurizarea de la Botoșani mi-a dat o adeverință cum că precum am o boală de piele și nu pot pune lama pe față. Doi ani jumate i-am fentat cu ea pe handicapații care voiau cu tot dinadinsul să mă vadă lipsit de barba mea creață, creață, creață și neagră) . Un om deosebit, fie-i țărâna ușoară. M-a anunțat atunci, cu emoție în glas, că Marguerites a fost reprodusă în catalogul Cupei pe națiuni a Federației Internaționale de Artă Fotografică, fiind aleasă din colecția de zece imagini prezentate de România. Ce onoare pe mandea!...
Că tot adusei vorba de salonul de la Oradea, acolo am luat și primul meu premiu. Se dădeau zece premii egale. Unul a fost al meu cu un diapozitiv. ”Bombonel”. Cu fălcosul de Andrei halind o coajă de pâine. Mișto imagine era. Și fiindcă Conu Marcel Eremia zicea de diapozitivele vremii, pentru muritorii de atunci se găseau în comerț 2 tipuri: UT 18 și UK 17. Orwo amândouă. De la prietenii nemți democrați. Primul era pentru lumină de zi, celălalt pentru tungsten. Multe am mai tocat în câțiva ani. Developarea lor era cu schepsis. Adică era inclusă în proces, între baia de revelare și cea de albire o solarizare manuală, făcută cu un bec de 500 w, două minute jumate pe o parte și altele două jumate pe cealaltă, prin care se făcea inversiunea imaginii de la negativ la pozitiv. Cu filmul scos de pe tamburul tancului de developare. Mulți picau la faza asta examenul de fotografi. Acu, pentru cine a încercat senzația, e boierie curată. Procesul E6 are solarizare chimică. A evoluat dixtracția, Prieteni. Diapozitive? Ce sunt alea bre???
