26 - 2005, Deșteptarea primăverii

Anul 2005, Deșteptarea primăverii. Eram tot în Maramureș. A doua zi de Paște. De Înviere fotografiasem împreună cu Bob la Ieud. Niște fotografii deosebite am făcut atunci. Era cu noi și Manon, soția lui Bob. Imaginea de mai sus este făcută la Săpânța, în Cimitirul Vesel. O ”dragoste cu năbădăi” se legase de vreo doi ani între mine și preotul Grigore Luțai, de la Parohia Săpânța. Prima dată m-a amenințat că ”nu mai intri mata în Maramureș cît ăi trăi”. Apoi a revenit la sentimente mai bune. Cert este că, într-o vreme, imaginile mele, transformate în vederi (da prost tipărite), se dădeau în loc de belet de intrare la Cimitir. Nu, nu la morți, la vizitatorii de peste mări și țări. Multe fotografii am de la Săpânța. O parte dintre ele le are și preotul. Au apărut și ele în vreo două albume (și ele prost tipărite), da cu alt nume. Dar asta-i altă poveste...
Imaginea de mai sus nu se va mai putea face în veci. În fundal este un măr înflorit. L-au ras. Făcea umbră la cruci. Domnul mândru, cu pălăria pe-o parte și cu un ditai cozonacul (tradițional și cu lumânare), între mâini, este clopotarul bisericii. Are un fel aparte de a trage clopotele. În funcție de cât de treaz este. Sau... cât de beat. La poză era între. Adică nici, nici. Era mândru nevoie mare că l-am ”pingălit” (așa se spune la ”pozat”). Drept urmare a tăiato-n clopotniță și a tras vreo zece minute de sfoară. La vreo jumate de oră am încercat să urc și eu în clopotniță, să fac niscai ”aeriene”. Ușa mare și de fier a bisericii era închisă. Am mers acasă pe la părintele (stă la 100 de metri de biserică) care, binevoitor, a venit cu mine să-mi deschidă. Când suntem împreună sunt ”domnul fotograf de la București. Cel mai mare din țară”. Când nu, cine mai știe... Cere omul cheia de la Tușa Maria de la poartă, Tușa spune că biserica e deschisă. Mergem și mai împingem o dată de ușă, ușa închisă. Da nu de cheie. Parcă era ceva proptit în ea pe dinăuntru. Începe să caute pe clopotar. Clopotarul ioc. Mai facem o tură de cimitir, părintele explicându-mi despre ”Albastrul de Săpânța”, culoarea predominantă a crucilor din cimitir. Și despre faptul că ar vrea să acopere cimitirul, să nu mai plouă peste cruci. Eu nu zic nimic, deși aș avea vreo două în legătură cu culoarea ”specială” livrată la cutii de băcănia din colț și despre cum ar arăta cimitirul acoperit. Da nu te poți pune cu gusturile omului. Mai ales dacă ești mosafir. Mai împingem la ușă, la fel. Părintele intră într-un soi de panică, mai ales că avea peste vreo 20 de minute un serviciu religios. Un botez parcă. Și, deodată, Minune: ușa se deschide singurică. De după ea apare somnoros omul nostru cu cloapetele. Adormise sprijinit, pe dinăuntru, de ușă. De asta nu se deschidea. Ce-a fost la gura părintelui Grigore, nu vă mai spun. Cert este că, după vreo 15 minute, clopotele au prins iar glas. Cale de vreo alte 20. Nu se mai oprea din tras omul nostru. Așa, să-și mai spele din păcate!...

26 - 2004 - Nunta

Anul 1994, Nunta. Cu un an înainte fusesem prima data în Maramureș. Între timp, a devenit o obsesie. Mii de imagini cu această zonă extraordinară s-au adunat. Pot spune că sunt un martor al transformării, al distrugerii la care este supus Maramureșul. Martor la drama pe care o trăiește: depopularea, prin plecarea ”coconilor” la muncă prin toate colțurile Europei și înlocuirea patrimoniului moștenit din străbuni (case, port, obiceiuri, tradiții) cu o ”viață de împrumut”, străină felului nostru de-a fi.
Eram cu Freddy, colegul din Belgia și cu Bob într-o tură de ”muzeu în aer liber”. Pe la Dragomirești ne-au atras atenția cei doi tineri îmbrăcați în straie populare. Freddy era foarte curios. Lui Bob îi sticleau ochii. Am oprit și am cerut voie să-i fotografiem. Au acceptat fără ezitare. Cu mândrie. El, un tip micuț, gârbovit parcă de importanța momentului, dar purtând cu mândrie steagul tradițional la o astfel de petrecere, Ea, o femeie mândră, frumoasă, plină de ”draci” și cu o jumătate de cap mai înaltă decât mirele. Aproape că-l compătimeam pe bietul ginerică. Oameni mândri am întâlnit. Jumătate dintre ei purtând straiele tradiționale, cealaltă jumătate îmbrăcată modern, cu tot ce era mai bun pe meleagurile Italiei, de unde veniseră pentru nunta nemaivăzută. Singură, horinca era aceea pe care o știau toți, din moși-strămoși. I-am însoțit până la biserică. Acolo... surpriză: Tânăra frumoasă nu era mireasa ci... sora ei. Adevărata mireasă era cu un cap mai înaltă decât sora (ginerică era un pitic pe lângă ea), avea un nas identic cu ciocul vulturului pleșuv, un dinte din față lipsă, iar despre frumusețe... sora ei luase tot. Ni-l și închipuiam pe omulețul cu steagul ducându-și zilele alături de ”aleasa visurilor sale”...
Maramureșul, dacă ai fost o dată pe meleagurile lui, te prinde ca o vrajă și te ține prizonierul ei. Musai să revii. O dată, de două, de o sută de ori. ”Ce naiba găsiți voi aici” mă întreba Vasile Dorolți acum ceva vreme? Știe el bine ce găsim. Aceeași vrajă de care și el este atins. Aceeași frumusețe pe care și el o fotografiază de o viață.
Greșit, pentru foarte multă lume, când spui Maramureș, spui Săpânța, cu Cimitirul ei Vesel. Săpânța este un Păcălici mediatizat și turisticizat peste măsură. Aproape că nimic nu mai este nealterat acolo. Maramureșul sunt dealurile Vălenilor și ale Bocicoelului de unde privirea îți poate zbura până departe peste nouă alte dealuri care se pierd în orizont. Maramureșul este lemnul îmblânzit de mâinile dibace ale meșterilor. Maramureșul sunt bisericile mici, dar cu turla legată de cer, parcă făcute dintr-un trunchi, și a căror pictură veche de sute de ani te face să te minunezi. Maramureșul este mia de focuri de sub cazanele de țuică aromată, focuri care nu se vor stinge niciodată. Maramureșul este amintirea șuturilor unde ortacii lucrau cu miile odinioară visând să găsească câte o floare de mină, zâna numai bună de dus acasă și de făcut mireasă. Maramureșul este fumul Mocăniței de pe Vaser, de la Desești și cine mai știe de unde, pe care nările bătrânilor încă-l mai simt la ceas de sărbătoare. Maramureșul este durerea amintirii la vremea când Tisa nu despărțea două țări, cînd întreaga inimă era Acasă. Maramureșul sunt bătrânii care-ți pot depăna 1001 de povești, fără să se repete vreodată. Și toate acestea, peste puțini ani, vor fi doar o amintire!
Asta găsim, Tata Vasili pe dealurile tale. Asta ne face să venim iar și iar și iar acolo...

26 - 2003, Poveste din lemn

Anul 2003, Poveste din lemn. Începusem de ceva vreme o serie de imagini intitulată ”Ultima primăvară”. Cu ajutorul lui Daniel Minciună și al acestui mic ”Buratino” (folosit în unul dintre spectacolele Teatrului pentru copii ”Vasilache” din Botoșani). Au rămas și imagini adiacente, cum este aceasta care vorbește despre pierderea Copilăriei. De fapt, este o Poveste în Poveste. La prima vedere, gîndul te duce la Pinochio, celebra poveste a lui Carlo Collodi. Abia mai apoi ochii se urcă pe clanța ușii. Aflată prea sus ca micul copil-păpușă să o poată deschide vreodată. Va rămâne mereu în lumea de afară. Sălbatecă, neprietenoasă, nepăsătoare. Gol, pentru că așa venim pe pământ, fără prieteni, fără de ajutor. Este o poveste tristă. A mea, a ta, a celor din jur. De câte ori am trăit-o? Fiecare îți vei da răspunsul singur, cititorule. Fiecare ne-am pierdut, în vreun fel sau altul, Copilăria...

Unul dintre oamenii care mi-a marcat drumul în Fotografie a fost Profesorul Dr. Ing. Mircea Oprișor din Iași. Era, când l-am cunoscut prima oară, prin 1995, Secretarul Filialei ”Moldova” a AAF. Profesor la Facultatea de Electrotehnică din Iași. Un adevărat Boier. Niciodată nu l-am auzit spunând un cuvânt rău despre cineva. Deși în Iași, la acea vreme erau multe ”orgolii” care-l mușcau de cur. Nu a fost un mare fotograf, am văzut doar cinci fotografii de ale lui, pe care mi le-a dat să le expun, ca membru al juriului, la Salonul ”Botoșani `87” pe care l-am organizat, (primul) la Boston, în acel an. Însă era mereu la curent cu ce se întâmpla în fotografia de la noi, îar în jurizări (eu l-am văzut acționând în vreo șase) era imparțial. Suda țigară de la țigară (Doina pare-mi-se, super long, cu filtru alb, ca și Kentul. Și puturoase...), și povestea fermecător despre fotografie și întâmplări cu fotografi. Amintirile mele cu el încep în gară la Botoșani, coborând din tren. Mereu cu un loden de culoarea untului, mereu cu bască pe cap, mereu cu o servietă mare și din piele în mâna stângă, mereu cu țigara în colțul gurii. Discuțiile purtate cu el pe marginea imaginilor pe care le făceam m-au ajutat enorm. Cum am mai spus, neavând pregătire în domeniul Artei, ceea ce făceam venea de undeva din interior. Făceam fotografie din instinct. Fără să-mi pot explica, la început, ce se întâmplă din punct de vedere al compoziției, din punct de vedere al încadrării, din punct de vedere al albului, al negrului și al griurilor de pe hârtia fotografică devenită imagine. Discuțiile avute m-au ajutat să-mi deschid ochii. Să mă lămuresc, să cresc. Atât ca Om cât și ca Artist. S-a stins ca o flacără. Am aflat după vreo lună că a trecut la stele. Că l-au lăsat plămânii, secătuiți de atîta fum de țigară...
Ce este curios, sau, poate, face parte din Destin, fiica lui, Răsvana (asta am aflat-o anul trecut, de la Dan Mititelu), cochetează și ea cu Fotografia, fără să știe prea multe amănunte despre activitatea fotografică a tatălui ei. Am dat numele Boierului Oprișor Fotoclubului de care mă ocup. Poate voi reuși să organizez la Iași un Salon de Fotografie care să-i poarte numele... Știu că ne vom revedea acolo, sus... Sigur vom înoda firul Poveștii acolo de unde s-a rupt într-o vară cînd Domnia sa a plecat, repede, repede, la stele.

26 - 2002, La fotograf

Anul 2002, La fotograf. Moș Vasile. Florar din tată-n fiu. Fiica lui mai vine și astăzi prin piața Botoșaniului cu flori. A fost primul meu model. Prin 1983 am început să-l pozez. Îl găseam în piață, la aceeași tarabă, de primăvara devreme și până toamna târziu. Era un personaj fabulos. Am mai scris despre el în câteva rânduri. Locuia în Orășeni Vale, un sat la marginea Bostonului. Drumul lui nu era pe șoseaua principală. Era printre dealuri. Mereu avea la el două coșuri mari, de papură, pline cu flori sau răsaduri. Până spre seară vindea tot. Apoi (zona pieței nu se demolase) o lua încet spre casă, cu papornițele puse pe un băț lung, ceva în genul cobiliței oltenești. Oprea la prima alimentară. Două sute de grame de bomboane cu lapte era tainul zilnic. Acasă, împărțeala lor era simplă: două pentru Spic, câinele, care-l simțea de pe la un kilometru, restul soției. O lua pe străduțele înguste până la ieșirea din oraș, lângă ”moara dracilor” (stația de asfalt). În dreptul bisericii catolice făcea crucea catolică, în dreptul Vovideniei, pe cea ortodoxă. Ajuns la marginea orașului, cobora panta abruptă până la Dresleuca, micul pârâu care susura agale printre păpuriș, trecea puntea și lua pieptiș dealul Hudumului. Pe la jumătatea lui făcea o pauză, potolindu-și setea de la un izvor. Încă un hop și-și pierdea umbra în păduricea tânără de salcâmi. Scăpat de ea, până la ulița ce-l ducea spre casă mai era un pic. Deja Spic urla de fericire că-i vine stăpânul. De multe ori am făcut drumul împreună, ascultându-l. Și bătrâna știa povești extraordinare. Dar cele mai frumoase erau despre tinerețea lor. Despre munca la câmp, despre arat, semănat, cosit. O frescă rurală ca în tablourile lui Grigorescu. Scotea moșul din beci un vin negru și acrișor, a cărei rețetă numai el o știa. Nu am mai băut la nimeni așa licoare. Cinsteam și se apuca de povestit. Prin 2001 am mers acasă la el însoțit de Profesorul Lăzăroiu. Venise special de la Sibiu ca să-l fotografieze.
Moș Vasile, florar din tată-n fiu. Dumnezeu l-a chemat să-i îngrijească grădinile într-o zi de Florii. Nu mai știu când a trecut la stele. A murit apoi și bătrâna. Doar fiica lor mai vine și astăzi prin piața Botoșaniului cu flori!...

26 - 2001, Pacea fugarelor impresii

Anul 2001, Pacea fugarelor impresii. Imagine colaj, din două fotograme: ”Cina cea de taină”-din spectacolul ”Iuda” de Leonid Andreev-de la Teatrul din Botoșani și o fotogramă reprezentând un carusel (scrânciob de bâlci) făcută cu vreo zece ani mai devreme. Imaginea a făcut parte din seria ”Sacru și profan”, mare parte din aceasta fiind expusă în vara lui 2001 într-o expoziție care a cuprins 200 de fotografii color 30x45 cm, mărite la București la ”Foto Union” a lui Tata Feri, pe hârtie Tetenal mată și pe minilaborator Durst.
Un fragment din Biblie, transpus scenic, de o mare încărcătură emoțională, alăturat unei mașinării care se învârte, la fel ca și viața omului, trecător pe pământ. Dintre luminile caruselului se distinge doar o siluetă. Alesul? Învinsul? Cine poate ști...
Cam asta m-au învățat toți marii Fotografi români pe care i-am cunoscut: FOTOGRAFIA fără idee este moartă. Oricât de frumoasă, de ochioasă și devreme-acasă ar fi ea. Dacă nu transmite nimic privitorului, autorul ei nu și-a atins scopul. Mă uit pe netul de azi. O droaie de fotografi își arată imaginile. Vor să fie apreciați, să fie adorați, să fie iubiți. Fotografia este o vrajă care ne prinde în mrejele ei. Dacă nu putem scăpa și o supune, vraja ne mistuie. Ne transformă în sclavii ei. Totul este pierdut atunci. Gura mare, uniformele și armele de prin războaie, gagicile locotenent sovietic cu țâțele goale transpuse în imagini, cu trame din PhotoScape (citez de prin memorie), pot reprezenta o rezolvare. Iluzorie însă. Peste un an nimeni nu-și va aminti de ele. Peste zece? Nu inventăm nimic. Tot ce era important de spus în fotografie s-a spus până astăzi. Dar nimeni nu ne oprește să dăm frâu liber imaginației. Să combinăm. Să creem propria noastră lume. Propria noastră imagine a ei. Lăsându-ne amprenta minții și a sufletului pe o imagine mai adăugăm și noi o picătură de apă în oceanul atât de zbuciumat al Fotografiei. ”Șmecheria” este doar... să o facem cu sufletul curat.

26 - 2000, Familia

Anul 2000, Familia. O imagine la care țin foarte mult. Din ea ne privește Familia celui mai mare cobzar pe care l-a avut țara asta. Nu glumesc, Grigore Cheazim pe care l-am tot văzut cobzărind pe la televizor acu muuulți și mai mulți ani era dulce copil pe lângă Moș Costică Negel din Șupitca, sătuc aparținând de Coșula Botoșanilor. Imaginea este făcută în primăvara lui 2000 în fața căsuței lui Moș Costică. Era normal să pozeze îmbrăcat în costumul popular și cu cobza de producție proprie care suna Dumnezeește în mâinile lui. Alături îi stă soția, cei doi nepoți și dulăul mare și blând, de care era atât de mândru. Cobzarul Tarafului ”Datina” al Centrului Creației Populare din Botoșani, Taraf condus de violonistul Constantin Lupu, să-a stins acum vreo trei ani, ducând cu el în mormânt meșteșugul care l-a făcut celebru. Avea aproape optzeci de ani. A luat cobza în mână la vîrsta de șase ani. Tatăl său, violonist cunoscut și apreciat la toate petrecerile de pe valea Miletinului avea nevoie de ”acompaniament”. L-a găsit în mâinile copilului său. ”Pe vremea aceea nunțile țineau câte trei zile. Dormeam câteva ore pe noapte, apoi o luam de la capăt. Eu și cu tata. Eram chemați peste tot cale de vreo cincizeci de sate. Nu mai erau alții ca noi”, povestea Moș Negel celor care-l ascultau. ”La început aveam mâinile roșii de câte arcușuri luam peste ele de la tata când greșeam o notă. După vreo doi ani cobza nu mai avea secrete pentru mine”...
Vedetă de copil, cartea nu s-a prea prins de celebrul cobzar. Cât s-a chinuit Costică Lupu să-l învețe notele... Degeaba. Moșul punea privirea în pământ, așa, mai pe-o parte și pornea să bată cu pana pe strune. Avea ritmul în sânge. Și o ureche cum numai marilor instrumentiști populari le este dată. Avea niște ”bătăi” încrucișate de făcea să semene sunetul cobzei cu acela al unui țambal. Sunt sigur că ar fi fost în stare să cânte și muzică simfonică. Era un om blând, sfios, tăcut. A bătut, cu Taraful ”Datina”, cinci continente. De la Tokio la Buenos Aires. De la Paris la Chicago. De la Londra la Vladigostok. Peste tot muzica populară românească a răsunat mândră, la fel de mândră ca și virtuozii care îi dădeau viață. Din vechiul Taraf, doar vioara înțâi și contrabasul mai răsună astăzi. Cobza, fluierele, braciul și o altă vioară, toba, cântă acum printre stele...
Efectiv ridicau sălile-n picioare. Aplauzele răsunau zeci de minute. Parcă-l văd pe Moș Nigel, cu vocea lui de țârcovnic de strană cântând celebra ”Chiftilăreasă”:

”Păi di haleală di pileală esti berechet
și-mi mai trebui o trăsură și-un motociclet,
să mă plimb pe strada mari ca un Berechet,
mor fetili după mini, că-s băiat dăștept.

Tu copilâ bălăoară și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta e croitoreasă, tac-tu sacajiu
și tu ești chiftilăreasă, strada Cișmigiu

Păi dau în stânga, dau în dreapta
buzunaru-i plin
și-mi mai trebui-o meserie
să beau numai vin.

Tu copilâ bălăoară, Lino Leană,
și cu ochi căprii,
ce te ții așa măreață, crezi că nu te știi?
mă-ta vinde crastaveți în piață, Lino Leană,
taică-tu e mort la București!”

Din toate călătoriile, povestea Moș Negel, amintirea cea mai pregnantă era frica de avion. Se ”magnetiza” bine cu samahoancă înainte de plecare. Dacă drumul era mai lung și se trezea, îl trăgea pe Costică Lupu de mânecă: ”Dom Costică, numa un minut să oprească, nu mai pot, vreau să cobor”. Țin minte că prin 1988, regretatul Gheorghe Jauca, Președinte pe atunci la Comitetul de Cultură, m-a trimis la București să iau de la Banca Națională niște bonuri valutare. Datina pleca în Germania Democrată. Cum aveam treabă pe la niște reviste, cu poeziile mele, am făcut și acest ”comision”. Pe la ora 17, în Gara de Nord așteptam trenul de la Boston cu Artiștii. Vine garnitura, coboară lumea, oamenii mei ioc. Abia pe la ultimul vagon i-am găsit. Mangă și cântând de răsuna jumătate de peron. Și cu vreo cincizeci de spectatori care nu se dădeau, nici ei, duși din vagon!...

Vernisajul de astă seară de la Ateneul Tătărași a fost emoționant. Toți Prietenii au fost alături de mine. Acelora care, de-a lungul anului care a trecut au participat cu imaginile lor la expozițiile organizate, prin bunăvoința Domnului Ștefan Toth, Președintele AAFR, le-am putut oferi tipăriturile Asociației Artiștilor Fotografi din România, în care se regăsesc ecourile muncii lor. Am făcut câteva planuri de viitor, am ciocnit un pahar cu vin. Am fost foarte emoționat. Le mulțumesc că au fost alături de mine. Le mulțumesc și celor care sunt mai departe de Iași, dar au ținut să-mi transmită gândurile lor de bine, Lavanei, din Israel, lui Florin, tocmai din Vietnam... Și, ieri am mai primit un telefon care m-a bucurat. De la Craiova, de la Nenea Boldir, ultimul Mohican al unei generații de excepție a Fotografiei Românești.
M-ați făcut fericit, Prieteni!...

26 - 1999, Între oglinzi paralele

Anul 1999, Între oglinzi paralele. Imagine făcută în La Defense, Paris. Aparat Canon EOS 50E, film Kodak Pro Foto 100, obiectiv Canon 28-80/3,5-5,6 USM. Iar chestia care dă impresia că imaginea este făcută cu un ”Ochi de pește” era o ”trompetă” japoneză, grea de vreo 400 de grame care prelungea focala obiectivului. Adică, 28-ul de pe capătul superangular al obiectivului îl făcea 14 mm. Asemenea ”obiective” (mult mai ușoare, însă, se folosesc astăzi la camerele video). Te ajuta enorm (în lipsă de un obiectiv dedicat) în locurile înguste, unde aveai nevoie de deschidere mare. ”Jucăria” o aveam împrumutată de la domnul Rizeanu, mare Fotograf, mare Prieten, mare Colecționar de fotografii celebre ale Artiștilor români. Dacă s-ar mai găsi pe undeva, arhiva lui ar ajuta enorm la ilustrarea unei ”Istorii a fotografiei românești”. Dacă...
Dar nu despre asta voiam să scriu. După excursia din Grecia din 1995, anul 1999 a fost acela în care am luat contactul cu Vestul degradat și capitalist. Pe la sfârșitul lui mai ajutasem pe profesorul Lăzăroiu la jurizarea Salonului Internațional de la Sibiu. Acolo l-am cunoscut pe unul dintre membrii juriului, belgianul Freddy Mary. Un tip micuț și volubil. Ne-am împrietenit imediat. Cum știam binișor limba franceză, trei zile am fost nedespărțiți în Sibiu, atât la jurizare cât și în vizitele fotografice prin oraș. Prietenia noastră durează și acum, chiar dacă nu ne-am mai văzut din 2005, vorbind destul de des la telefon. Și astăzi, la 65 de ani, a rămas același împătimit de fotografie. De fotografia aia expirată pe care o înjură toți în ziua de azi. A fost o perioadă destul de lungă Șeful Serviciului ”Patronaj” al FIAP-ului. La Virton, în Belgia (unde locuiește), a făcut vreo 20 de ediții de Salon Internațional. În fiecare an face două sau trei călătorii cu scop fotografic prin lume... După ce ne-am cunoscut a mai venit de trei ori în România, în vizită, atât cu soția cât și cu un alt mare Fotograf din Italia, Renato Guidi. Am bătut Maramureșul și o parte din țară, de care au fost fascinați. Am făcut expoziții împreună, legând o prietenie frumoasă, de care sunt mândru...
La despărțirea de Sibiu ne-a invitat (pe mine, pe soția mea și pe profesorul Lăzăroiu) să-l vizităm în Belgia. Pe atunci nu era așa de simplu ca acum să umbli dezlegat prin Europa. Trebuia să obții viză de la Ambasada țării respective, să completezi o droaie de formulare, tra-la-la, tra-la-la. Așa că, având în buzunar invitația primită de la Freddy, semnată de poliția din Virton cum că precum ne asigură cazarea și masa pe toată durata celor 12 zile de sejur, m-am prezentat la București la Consulatul Belgiei. Am tras o coadă de vreo sută cincizeci de persoane, am luat formularele, le-am completat, plătit nu-ș ce taxe, xeroxuri după rezervarea de belete de avion, după chitanța de la bancă că am nu-ș ce bani în cont, etc. Cu toate hârțoagele în brațe, din nou la Consulat. Pe ziua respectivă se încheiaseră primirile de acte. A doua zi, având dosarele complete, am reușit să intru să le predau. Un nene cocoșat s-a uitat tandru la mecla mea și mi le-a respins. Mi-a spus să vin a doua zi cu biletele de avion cumpărate. Am luat beletele și, plin de speranță, a doua zi de dimineață eram la aceeași coadă infernală. Neica s-a uitat iar la mecla mea. Se vede că nu l-a inspirat pentru că mi-a respins, de astă dată definitiv, actele. Fără de explicație. Nu i-am spus-o în față, dar am făcut în 35 de secunde, până la ieșirea din Consulat, inventarul la toți sfinții cunoscuți. Am tulit-o la agenția de belete, am dat beletele înapoi (cu ditai pierderea), am sunat la Freddy să-i spun povestea și am tulit-o la Boston, scârbit de condiția noastră de români de căcat, văzuți ca atare de toată Eoropa. Până la plecare ar mai fi fost cinci zile. A doua zi, pe la prânz, mă sună Freddy. Vorbise cu Secretarul cultural al Ambasadei și stabilise să mă prezint la el, peste două zile, cu actele. Iar tren, iar bani cheltuiți, iar București. Singura chestie a fost că nu a mai trebuit să stau la coadă. Secretarul m-a primit, a luat actele, s-a uitat la ele, m-a întrebat că de ce-s așa de multe... Eo i-am spus că nu știu, că așa mi-a cerut colegul lui, el a dat din mână a lehamite și m-a invitat să revin peste vreo patru ore, după pașapoarte. Mi le-a dat prin gardul de la intrare, urându-mi drum bun. Pe ele se lăfăia o ditai abțibildă lucioasă cu mult dorita viză. Am reușit să găsesc bilete de avion la aceeași cursă cu acelea pe care le returnasem și, a treia zi de dimineață, împreună cu domnul Lăzăroiu (el obținuse viza cu ajutorul Consulatului German din Sibiu), am decolat din Romanela. A fost un sejur de vis: Bruxel, Luxemburg, Paris, Laon (la un alt mare fotograf, Guy Lejeune), Bruj. Amintiri...
Amar gust am avut în acele zile, în care am umblat după viză. M-am simțit un nimeni în propria țară. Nu știu de ce, dar mi s-a părut că sunt etichetat ca fiind un infractor care nu are dreptul să intre într-o țară din Europa (de parcă România ar fi la mama dracului). Ce Artist? Un rahat căruia trebuie să i se tragă apa. Noroc că a venit treaba cu Europa unită și au avut nevoie și de ”sclavi pe plantație”...

PS: am pomenit trei nume de mari Fotografi. Nu-i căutați pe Net. Nu se găsește mai nimic despre ei. Când a murit Helmut Newton (ăla cu pozele cu gagici), s-au repezit oamenii pe net să caute date despre el. Nu avea Sait. Asta nu înseamnă că n-a existat!...

26 - 1998, Magul

Anul 1998, Magul. Colaj făcut din două imagini (ce pare a fi cerul este un ”ochi” mare de noroi). Locația ați ghicit-o: Vulcanii noroioși de la Berca, Buzău. Film AZOPAN PS21. Aparat Kiev 66. Obiectiv Flektogon 50/2,8. Virare dublă, sepia și albastru (nu mai știu numele soluțiilor, dar erau niște pliculețe rusești pentru virări sepia, albastru și roșu).

Cu Daniel Minciună mai fusesem, cu doi ani mai devreme, la Berca. Atunci a fost o adevărată aventură: am plecat cu trenul până la Buzău unde am făcut joncțiunea cu Daniel, venit de la Constanța, unde era student în anul I, la Facultatea de Teatru din localitate. După o noapte de mers cu trenul, pe la 7 dimineață eram în gara din Buzău. Am plecat în oraș pentru ”aprovizionare”: cort, rucsac cu cadru metalic, neoprene, haleală, etc. Pe la 10 eram din nou în gară, iar pe la 11,3o în Berca. Până la Vulcani mai era cale lungă. În piața localității ne-a pălit norocul. Un nene, pe care l-am întrebat despre ce și cum, s-a oferit să ne ducă el cu un ARO. Era șofer la Schela Berca. Ne-a costat o navetă de bere. Peste trei sferturi de oră eram călare pe Pâclele mari. Soarele era nașpa, așa că am halit ca sparții, apoi ne-am minunat de peisajul fantastic care ne mângâia ochii. Mai pe la 17,oo ne-am apucat de treabă. Adică eu. De clănțăneală. După vreo două ore am plecat agale spre Pâclele mici. Până am ajuns soarele era după dealuri. Am pus cortul pe un tăpșan, mai mult pe bâjbâite. La amândoi era prima oară când executam operațiunea asta. Am adormit instantaneu. Dimineață visam că făceau cocoșii cucurigu. Am sărit în picioare să ”prind răsăritul”. Daniel a ieșit, bombănind, după mine. Minune: tot tăpșanul avea ochi care străluceau în lumina piezișă a soarelui. Mici și roșii. Cât vedeam cu ochii (pe partea de iarbă) erau mii de fragi sălbateci. Am halit ca sparții. Ce conserve, ce salam. Dumnezeiască masă. Am luat-o la pozat apoi. Dezbrăcat până la jumătate, Daniel se ”căznea” să prindă, ca un Mag, bulbucii făcuți de noroiul fierbând. Pe la 11,oo se terminase totul. Filmele late și bateria din Canonul EOS 1000 N. Mai aveam vreo 5 filme înguste, dar baterie nu. Am luat-o la picior spre Berca, dar nu pe drumul pe care venisem, ci pe altul, despre care ne spusese șoferul că este un pic mai scurt. După vreo jumate de oră, iar ne-a lovit norocul: ne-a ajuns din urmă un tractor. Milos, nenea care-l conducena ne-a luat lângă el, în cabină. Unul pe-o roată, celălalt pe alta. Peste câte hârtoape am trecut, la coborâre cururile noastre erau amorțite definitiv. Abia acasă am început să-l simt pe al meu. Chiar făceam haz de necaz atunci că ”zgâțâiala” cu tractorul poate fi cea mai bună metodă să scapi de hemoroizi.
Pe la jumătatea drumului de întoarcere am dat de un spațiu ireal: toate fierotăniile dezafectate ale Schelei Berca erau depozitate acolo. Sonde mari, mici și mijlocii, tot felul de mașini și mașinării. O nebunie. Din păcate, ”bacterie” canci. Ce fotografii s-ar fi putut face acolo nene... Oare o mai fi ceva din ele? Le-o fi dus cineva la fier vechi? Cine știe...
Chestia cu Vulcanii m-a obsedat o perioadă. Văzusem o droaie de fotografii făcute acolo. Unde nu era vulcanul ”nud” apărea câte o gagică (așa am văzut și după anul la care fac referire). Așa că, după o discuție cu Daniel am pus-o iar de o deplasare. De data asta cu alt amic. Posesor de mașină. Un Fiat Panda. Din acela mic-mic și cu două uși. Am plecat de cu noapte din Boston, pe la 8,oo făcând în Buzău aceeași joncțiune cu Daniel. Pe la 9 și ceva eram pe Pâclele mici, Daniel la nudul gol și uns de pe chelie și până pe tălpi cu noroi. Eo știam bine ce vreau de la el. El era de acord, ba chiar a venit și cu completări, la un moment dat dându-și drumul, încetișor, într-un con de vulcan. ”Măi, dacă simți că te duci, întinde mâinile ca să te oprești. Dacă nu, te scoetem de la Americani”, am apucat eu să-i strig. El se hlizea la mine. Avea picioarele înfipte bine în ”hornul” conului. Și așa, vreme de vreo două ore am făcut nuduri cu ”gagiu”. Cred că sunt singurele din materialul fotogenic românesc. Avantaj eo. Câteva găsiți AICI.
La final, cel mai nașpa a fost să ne spălăm manechinul. Venisem de acasă cu două bidoane de 10 l pline cu apă. Aiurea-n tramvai. Noroc că la poalele dealului, de la Schela veche de foraj mai era o baracă și alături o țeavă cu robinet. Curgea apă prin ea. După vreo jumate de oră de frecat pielea, Daniel era la culoarea normală. Seara spre noapte eram deja ajunși la Boston. Cam asta fu amintirea de astăzi. În fotografia de mai jos, dovada că nu mint!...

PS: Cu o parte din imaginile făcute în 1986, la prima aventură la Vulcanii noroioși de la Berca, în 2002 am făcut o expoziție mai mare la Boston. Treizeci și șase imagini cu vulcanii 30x30, cu paspartu 40x50 cm, negru, cu ”fereastră” tăiată la 45 de grade, alte cinci serii de imagini cu vreo douăzeci și cinci de fotografii la aceeași dimensiune și treizeci și cinci de fotografii 50x60 cu paspartu din 70x80 cm, cu aceeași tehnică de ramă (cumpărasem din Belgia o mașinuță specială de tăiat la 45 de grade. Două luni am muncit la expoziție. Invitați cu imagini i-am avut pe Freddy Marry din Belgia și pe Fritz Shih din Taiwan. Jan Mărculescu, Amicul meu din Târgoviște a expus LEMNE, adică niște sculpturi foarte interesante. A fost o expoziție magnifică. Ultima a mea cu lucrări mărite în laborator. Amintiri...

26 - 1997, Gheorghe

Anul 1997, Gheorghe. Imaginea pare un colaj. În Photoshopul de astăzi este simplu de făcut: tragi o imagine peste alta, umbli la densitate și Colorata-i gata. Dar nu este un colaj. Nu în accepțiunea de astăzi a cuvântului. Aparatele Canon pe film aveau o opțiune interesantă: pe același cadru puteai supra impresiona până la nouă imagini. M-am jucat de multe ori cu această setare, obținând imagini interesante. Digitalele de astăzi nu o mai au. Nici nu ar fi necesară, date fiind posibilitățile nelimitate ale Photoshopului. O altă opțiune pe care o aveau anumite modele de Canon pe film ar fi bine venită (cel puțin pentru mine) astăzi: Amprenta optică. Canonul EOS 50 pe care l-am avut avea posibilitatea de a face clarul în funcție de unde te uitai cu ochiul. Avea trei zone în vizor, care se setau în funcție de ochiul utilizatorului, și făcea clarul pe mijloc, stânga sau dreapta, după cum te uitai. O rază infraroșie citea retina ochiului. Procedeul era luat de la sistemul de ochire al piloților de pe avioanele de vânătoare. Nu știu de ce au renunțat inginerii japonezi la această opțiune.
Despre personajul din imagine am mai vorbit: Gheorghe Stanciu. Ripi. Una dintre figurile emblematice ale Bostonului (Botoșanilor). De loc din Ripiceni, când l-am cunoscut era proaspăt profesor de desen la Liceul de Artă din localitate. O mână fantastică pentru tot ce ține de dat cu pensonul. Un fotograf pătimaș cu mii de clișee fișate, cu mii de diapozitive puse și ele pe căprării, cu o colecție impresionantă de fotografii vechi, tip Carte de vizită și clișee pe sticlă, cu o lume uitată. Deține imagini cu peste nouăzeci la sută dintre casele demolate din Botoșani. Un boem înrăit, chiar dacă, atunci când l-am cunoscut, era căsătorit și locuia la blocul turn de pe Sucevei, cartier din Boston, pe la etajul cinci, pare-mi-se. Casa lui era un veșnic Atelier. De la intrare, trecând prin hol, camere și baie. Pe lângă tot felul de rame, pânze, șevalete, picturi finalizate sau nu, chestiile de foto te împiedicau și ele să circuli prin micul apartament comunist (adică mic, mic de tot și înghesuit). Stresat de atâta înghesuială Ripi s-a hotărât să facă loc, drept pentru care a vândut pianul soției, lăsând-o fără posibilitatea de a repeta (legenda se împarte aici în două: unii spun că a cumpărat de bani pensule culori și pânze, alții că i-a băut cu prietenii). Fapt care i-a determinat consoarta să facă și mai mult loc în lumea năbădăiosului soț. S-a mutat la mama. Apoi, Ripi, Gentleman de fire, s-a mutat el, cărând tot calabalâcul la Atelierul de la școală. În timpul care s-a scurs de atunci Ripi s-a mai apucat de Iconărie. Și la asta are o mână sfințită de Doamne-Doamne. Apoi s-a apucat de arheologie. Zona natală, Ripiceniul, este bucșită de cioburi aparținând Ceramicii tip Cucuteni. Vara, cînd apele lacului de acumulare de la Stânca-Costești scad, zone întinse de la coada lui, aflate în apropiere de Ripiceni rămân fără apă. De acolo adună Ripi saci întregi de cioburi. Atelierul lui geme. Cioburi, teracote, cahle, frontoane, feronerii (de la demolatul Bostonului), icoane peste icoane, rame de tot felul, instrumente muzicale dezafectate de la orchestra liceului, crengi, flori uscate și câte și mai cîte trăsnăi. Podul liceului are cheia la el. E deja plin de lucrurile lui. Povești nemaiauzite ți-ar putea depăna Ripi la un pahar, la o cafea. La cine-i calcă pragul arată cu mândrie piese de ceramică tip Cucuteni cum nici la Muzeul Județean nu se găsesc...
Gheorghe Stanciu, Artistul recunoscut al Bostonului. Când are bani doarme la hotel, cînd are numai de vin doarme la Atelier. Singura treabă la care a renunțat până acum sunt țigările. Nu mai duhănește Kent super long. Acum ”mestecă” paie. Țigările alea subțiri, pentru cucoane. Asta de când a făcut un preinfarct.

26 - 1996, Rătăciți în Tranziție

Anul 1996, Rătăciți în Tranziție. Imagine făcută în București, în aceeași locație ca și aceea din anul anterior. Teatrul din Botoșani era atunci în turneu în Capitală. Am profitat de ocazie ca să merg cu cei doi prieteni, Cezar Amitroaiei și Daniel Minciună, să facem câteva imagini. Începusem de vreun an seria ”Rătăciți în Tranziție”. O serie care a avut succes în ultimele saloane de fotografie la care am mai participat. În imaginea de mai sus am ”copiat” simbolurile teatrului. Masca care râde, alături de aceea care plânge. De după o ușă masivă de metal, simbol al ”cortinei de fier” a Tranziției noastre perpetue. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, Cortina de fier a Comunismului a fost înlocuită la noi (și nu numai) cu aceea a Tranziției.
Ne plăcea să ne ”dăm în spectacol” în fața obiectivului aparatului de fotografiat. Cei doi Prieteni ai mei ar fi mers și până la capătul lumii cu mine. Era o dulce amăgire că putem schimba lumea fotografiei și nu numai. Că putem, prin demersul nostru, să arătăm celorlalți pericolele care pândesc din partea unei lumi prost divizate. Prost înțelese. Prost gestionate de către cei votați să ne reprezinte.
Cu Cezar am bătut zona Botoșanilor metru cu metru. Cu Daniel am mers prin țară, bătând Bucureștiul, zona vulcanilor noroioși de la Berca și Litoralul. Amintiri. Amintiri frumoase dintr-o felie de Istorie a Fotografiei românești care, se pare că nu interesează pe nimeni...