Perechea

Big Boss 2

Big Boss

Leordina, Maramureș, 18 aprilie 2010.

Hristos a înviat!...

Mănăstirea Frumoasa, Iași...

Nimic nou pe casa scării

Mișto păcăleala pusă la cale de Dan cu Clubul Fotografilor. Eu am aflat abia azi. Acu am ajuns acasă și m-am hlizit de ce i-a putut făta mintea. Oricum, trebuie să ai mintea odihnită ca să faci o adresă de mail pe numele altuia, să-i preiei imaginile de pe blog și să faci comentarii în numele lui. Asta trece din sfera ștoului în cea a patologicului. Dar asta e treaba lui Dan. Îi doresc numai bine la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și la Clubul pe care-l păstorește. Sper ca gluma pe care a făcut-o să nu i-o întoarcă viața înapoi. Cum se așteaptă, nu-mi va sări iar sifonul pe pereți. Doar, Dane, este păcat că ai aruncat în derizoriu niște acțiuni pe care le-am făcut din suflet, la fel ca și acelea pe care le faci și tu în Copou. Nimeni nu deține adevărul absolut. Doar credința în ceea ce faci ne poate apăra de penibil. Cele bune, viața merge înainte că vrem, că nu vrem!...

Nicu Dan Gelep... UITAT

A trecut la stele de trei ani. Și... nimic pe nicăieri. Acu ceva vreme unul dintre ”marii” fotografi olteni îmi spunea că a vrut să cumpere de la fiul său fotografiile și să-i facă un sait... și acesta a vrut o droaie de bani. Căcat oltenesc. Au ăștia un talent de a minți pentru, vezi Doamne, doar, doar o ieși numele lor ca căcatul cu moț în frunte, ceva de nu se egzistă. Acu o oră am vorbit la telefon cu Victor Boldir. Corneliu, fiul lui Nenea Nicu, nu a venit în Romanela de ani buni. Nici la moartea mamei, nici la aceea a tatălui, nici după aceea. Cu cine a vorbit neica pozaru lu pește să cumpere fotografiile, nu știu. Poate cu el în oglindă... De la Nenea Victor am aflat că în Germania Cornel nu o duce pe roze. S-a despărțit de soție, nu are servici... Cum le potrivește Dumnezeu pe toate... La extraordinarele imagini purtate prin saloane și expoziții de către Nicu Dan Gelep nu mai are astăzi nimeni acces. Dar am aflat că vreo 30 dintre ele sunt donate la Suceava, la domnul Ungureanu. Am vorbit acu câteva minute cu Dori Maerean și mi-a promis că face tot posibilul să le pot reproduce. Sper să reușesc. Să redau unui OM pe care l-am iubit enorm memoria amintirilor fotografice. Să le poată vedea toată suflarea purtătoare de aparat, într-un muzeu virtual al celor mai mari Fotografi români. Simt că trebuie să fac asta.
Și am mai aflat ceva de la Nenea Victor: pe 7 mai, la Muzeul de Artă din Craiova, va vernisa o expoziție de la vizita lui Bresson și a soției acestuia, Martine Franck, în România. Fotografii făcute de către el și în care, alături de celebrii fotografi apar regretații artiști fotografi craioveni Dan Călinescu Mihai, Nicu Dan Gelep și Roman Karbulițchi (o parte dintre imaginile acestuia din urmă au fost recuperate de către un vecin de la tomberonul de gunoi, unde tocmai fuseseră aruncate de către noii ”proprietari” ai casei în care locuise-ce destin). Sper să fiu alături de Domnia sa la vernisaj.

Imaginea de mai sus este reproducerea paginii din catalogul Premiului Național ”Aurel Mihailopol” din 1997. Cu un an înainte, Nenea Nicu primise premiul de excelență al salonului. Puteți vedea acolo o imagine cu dumnealui, palmaresul fotografic și două dintre solarizările pe care le ”meșterea” cu o finețe extraordinară...

Mihailopol... UITAT

1987 m-a legat, definitiv, de Mihailopol. Eram, pe atunci, poetul lui pește și fotograf începător. După primele imagini acceptate în saloane s-au repezit băieții pe cocoașa mea: ”ăsta îl imită pe Mihailopol”... Și dă-i și luptă și combate. Eram, pe atunci, cam de-a-n-boulea. Adică habar nu aveam de opera lui Mihailopol. Nu-l cunoscusem, iar legătura mea cu fotografia începuse când el nu mai era. Este drept, prin Flacăra vremurilor anterioare remarcasem frumusețea câtorva imagini de ale lui. Nu știam, pe atunci, că-i voi urma visul stelar...

Despre cum am ajuns, în 1994 să pornesc, cu ajutorul lui Gheorghe Rizeanu și a actriței Rodica Mandache Galeriile ”Aurel Mihailopol” am mai scris AICI. În imaginea de mai sus aveți coperta catalogului primului Salon de fotografie ”Aurel Mihailopol” făcut la Botoșani (în total, trei ediții). Imaginea este a lui Mihailopol. Pe coperta interioară scriam:
”Înainte de a trece în lumea umbrelor Mihailopol a avut grijă să ne lase o legendă. O legendă la care a muncit cu încrâncenare, clădind un castel din visele pe care le-a așternut pe hârtia fotografică, vise pentru care mulți l-au pizmuit, s-au rugat pe la sfinți să i se strice toate aparatele fotografice pe care punea mâna, sau, ticăloșiți în neputință, au încercat să mânjească lustrul aurei pe care la naștere ursitoarele i-au hărăzit-o...
Și timpul, ceața ceașa destinului care nu iartă pe nimeni, părea că le va îndeplini dorințele, încetul cu încetul Mihailopol devenind amintirea frumoasă a ”bărtânilor” fotografiei românești sau marele semn de întrebare al tinerilor care nu apucaseră să-l cunoască...
Că Dumnezeu a hotărât ca la Botoșani o galerie de artă fotografică să-i poarte numele face parte dintre minunile care, din fericire, vin să ne lumineze viața... Și probabil, în cerul lui, unde sigur a ajuns Șeful fotografilor, Mihailopol zâmbește mulțumit”.

Cum am spus-o de mai multe ori, am avut, la Botoșani, pe mână cam 150 dintre fotografiile lui Mihailopol, atunci când am organizat două (primele și ultimele) retrospective ale Artistului. Nu am reprodus nici o imagine atunci. Astăzi ar fi fost aur curat pentru toți aceia care au auzit de cel mai mare Fotograf român. Imaginile de mai sus le-am reprodus din catalogul expoziției ”303” pe care a avut-o la sala Dalles din București în 1973(?).

Expune Mihailopol
303

FOTOGRAFII:
Instantanee
Pseudo-instantanee
Fotografii grafizate
Solarizate
Supraimpresionate
Fotografii obișnuite
Neobișnuite
Fotografii cinstite
Peisaje
Evocări
Portrete
Fotografii artistice

Cei care au văzut această expoziție mi-au spus că a fost FANTASTICĂ. Probabil că tot acolo, la vernisaj, a făcut Victor Boldir, artistul fotograf craiovean, fotografia lui Mihailopol, ”proprietarul de nori”...
În cochetul catalog din care am reprodus imaginile scriu despre expoziție și artist Silvyu Comănescu, pe atunci Secretarul general al AAF, criticul de artă Mircea Deac și scriitorii Marin Sorescu și Radu Cosașu. Cuvintele ultimului le reproduc pentru voi:
”Ușa laboratorului lui Mihailopol e dotată cu un clopoțel. Deschizi ușa și, deodată, deasupra capului, auzi un sunet minunat - ai intrat pe un tărâm al minunilor. E una din marile bucurii ale cotidianului meu să aud clopoțelul de la poarta castelului lui Mihailopol. Știu că acesta e semnalul și semnul unei călătorii de vrajă într-o țară a unui copil cum nu sunt doi în marele nostru Combinat. Mihailopol însuși e unul dintre cei mai năzdrăvani combinatori ai Combinatului nostru de gând și simțire. Ce-i poate trece lui prin minte, ce poate asocia, monta, lumina, întuneca, divulga, divaga, fixa - într-un cuvânt combina - sub pleoapele ochilor săi de cea mai parșivă inocență - e nemaipomenit, exact în sensul cel mai strict al acestui adjectiv bogzian. Eu îi iubesc îndeosebi fotografiile așa zise realiste: un cap de copil văzut de Mihailopol, surprins pe o ladă la Alimentara, prima zăpadă la Cristian - de care m-am îndrăgostit imediat ce am văzut-o, ca de o femeie în tramvai - portretul lui Mazilu-diavolul sunt tablouri cu care merg zilnic prin oraș, mă urc în taxi cu ele, mă însoțesc prin librării și la pâine, ca orice vers de trei secunde esențiale, ca o melodie de păstrăvi schubertieni, ca un poem personal din colecția particulară cu care fiecare suntem dotați, mai mult sau mai puțin onest.
Vreau să-i fur într-o zi, pentru noaptea de taină când îmi voi dona muzeul imaginar, clopoțelul pueril și crud de la intrarea în palatul său de clar-obscur.”

Anul trecut, drumurile i-au adus prin Iași pe cei doi nepoți ai marelui Fotograf. Valentin (care s-a ocupat de organizarea Festivalului Internațional de Film de la Iași) și Cătălin (care a făcut două workshopuri cu luminile Dedolight) Rudolf. Mă simt dator față de memoria lui Mihailopol. Cu ani în urmă, în apartamentul lui Cătălin am văzut câteva mii de clișee 6x6 color și alb-negru care îi aparținuseră lui Mihailopol. Din câte mi-au spus, marea majoritate nu au fost vreodată mărite. Le-am propus să le scanez și, împreună, să stabilim care dintre imagini să fie puse pe un sait al Artistului. Împreună cu imaginile care au fost expuse deja. Deasemenea, le-am propus să reluăm salonul de fotografie Mihailopol, la Iași, locul de unde se trage Rodica Mandache. Mi-au spus că atât imaginile cât și clișeele sunt în custodia doamnei Mandache și a fiicei lui Mihailopol, Diana. Au vorbit cu acestea, le-au spus ce intenționez să fac și... au refuzat. ”Lăsați-l în pace”... Mai ales Diana, regizorul de azi, care poartă un nume foarte greu, încărcat de atâtea povești. Mihailopol e mort, Prieteni. Și așa, se pare, că va rămâne. Fiica lui îi îngroapă și amintirea.

PS: după ce i-am văzut, la un loc, imaginile, mi-am dat seama de ce să frăsuiau atâta colegii la începuturile mele. Structural, metaforele noastră își dăduseră mâna pe hârtia fotosensibilă. Și, îmi place să cred, măcar unul la sută dintre visele lui Mihailopol le-am visat și eu!...

PS 2: Prietene care ai lăsat un comentariu pentru acest post. Când am dat să-l deschid, a dispărut. Te rog, mai postează o dată. Sper să nu se piardă din nou...

Dăruiește...

http://noulatelierdefotografie.blogspot.com/2010/03/daruieste-o-raza-de-speranta.html

26 - 2007, Compania a-VII-a

Anul 2007, Compania a-VII-a. Imagine făcută la sfârșitul lui mai la Mila 23. Adică... jumătate din ea. Jumatea ailaltă și cerul dramatic vin din Photoshop. Știți cum: Ctlr+N, se face o altă imagine cu dublu și vreo 20 la sută mai mare decât aia pe care vrem s-o mânărim, se trage imaginea în ea, apoi încă una pe care în prealabil am Rotit-o 180 de grade și i-am dat Flip orizontal, avem grijă să le unim bine, lipim Layer-ele, facem Crop, mai umblăm pe la Culoare, Strălucire, Contrast, și... Gata! Simplu, nu? A... în imaginea originală mai înnegrisem cerul cu Burn tool, da asta știați deja.
Prin iunie am mărit vreo 85 de imagini 30x45 cm cu ce făcusem la Mila 23. Abia peste un an și ceva le-am expus la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou. 50 de imagini. Așa le-a venit rânduiala. Anul acesta, în ianuarie, am expus și la Botoșani. De data aceasta 85 de imagini, combinând vechea expoziție și cu imagini făcute la Letea. Fotografie curată. Fără cai verzi pe pereți și alte ajutoare indecente de la Photoshop. Și ambele expoziții au arătat foarte bine.
Iarăși se pune întrebarea ”dacă, cât și până unde intervenim într-o imagine?” Jan Mărculescu îmi spunea că ar interveni și el da nu-l lasă calculatorul. E prea nărăvaș. Mai bine pentru el. La mintea creață pe care o are (știu asta sigur, după ce i-am citit cărțile), dacă ar ști ceva Photoshop (domnia sa a aprofundat doar Lightroomul) i-ar trebui câte jumate de an să termine o fotografie! În treacăt fie spus, Dom Profesor Mărculescu este cel care a scris prima și întâia dată despre mine și Opera mea. În vara lui 1987, după ce a participat, ca premiant, la Salonul pe care-l organizasem la Botoșani. A văzut el ceva în ochii mei tulburi (sau în moaca mea adormită) de la vernisajul de-atunci. Numai el știe ce. Oricum, puține persoane știu că, cu o zi înainte de vernisaj, când toată lumea era anunțată, veneau premianții, membrii juriului, presa (draci, era un singur ziar), la ora 12 nimeni de la Muzeul Județean nu se apucase măcar să taie sticla care se odihnea de trei zile, în ditai lădoiul de lemn, în fața stabilimentului. Nenea contabilul șef (aparte specie sunt ăștia și în ziua de azi) de acolo avea ceva cu barba mea și își încorda mușchii de vreo două zile cu mine. Disperat, am tăiat-o pas alergător la nenea Partidul, la Secretarul cu Propaganda. Ăla m-a luat din ușă: ”ce-i mă cu tine că arăți ca o stafie?”... ”Toarășu Secretar, știți, mâine avem vernisaj, vin premianții, de la AAF de la București, am vorbit la Televiziune, la Iași (draci) și lada cu sticlă e tot în fața Muzeului. Nu vrea tov. Pătrar (contabilul) să lase oamenii să lucreze”. Neică, și pune tov Băciucu mâna pe telefon și cere la secretară Muzeul. Nu-ș ce-a vorbit, că eu deja o tăiasem retur. Cert e că, după zece minute, când am ajuns eu acolo, lada de sticlă nu mai era în față. Jumate era deja tăiată la 40x50 cm, numai bună sticla de înrămat cele 188 de imagini acceptate. Nenea Pătrar privea în gol. Nici nu m-a văzut, deși am trecut pe lângă el de vreo zece ori până a plecat acasă. Doar el și vreo trei muzeografe. Restul erau ca furnicile. Unul tăia sticla, alții doi o șmirgheluiau, ca să nu se taie ceilalți la degete, vreo trei fete ștergeau sticla lună, alții lipeau poza pe paspartu, alți doi potriveau sticla cu pozele și îndoiau peste ele colțarele de aluminiu, iar alții doi legau colțarele între ele cu sfoară. Era ca în stup. Pe post de Matcă, Coana Lucica, directoarea, cu frunzele de la morcov deja mijindu-i din nări, băgând viteză în subalterni. Nimeni nu voia să saboteze așa o mare acțiune, nu? Cum se făceau treizeci de poze înrămate, cum o tăia mașina directoarei cu ele la Galeriile ”Luchian”. Bietul Virgil, muzeograful responsabil cu urcarea și coborârea de pe pereți a exponatelor, a plecat acasă la 7 dimineața, după ce a o sută optzeci și opta fotografie a fost cățărată pe simeză. Tot atunci am plecat și eu, la Verești, cu ARO de la Cultură, să-l iau de la gară pe Alexandru Debelka, de la Oradea, premiant și el, care aducea și catalogul Salonului. La ora 10 am avut vernisajul. Tovarășul Băciucu a intrat pe ușa Galeriei făcându-mi cu ochiul. ”Măi, ți-am spus să nu pui pornografiile astea aici!”. Pornografiile erau cele 18 nuduri acceptate, puse în dreptul ușii de la intrare. Așa, de-a dracului... În timpul vernisajului, am adormit lipit de un perete, sprijinit de Profesorul Oprișor. M-am trezit abia la aplauze.

P.S. când a văzut fotografia cu pelicanii, lui Dan Mititelu i-au trebuit cinci secunde ca să mă ia la înjurat. Cred că asta spune totul...

Imaginea cu florile este pentru toate doamnele și domnișoarele care vor intra pe aici. La mulți ani!...

26 - 2006, Spre casă

Anul 2006, Spre casă. Pot spune că este o imagine mincinoasă, Care n-a existat în realitate. Este un colaj de două imagini. Un apus pe dealul Ciurbeștiului (eram cu Mihai Cantea și cu Dan Mititelu... eheeeee), un cer făcut tot atunci (a fost un apus nebun, cum prinzi odată la cinci ani), și aceeași imagine cu vacile care se întorc spre casă, pusă în oglindă. A, a mai trebuit puțină imaginație. Am participat cu fotografia respectivă la Cupa Fotocluburilor, organizată de AAFR. S-a pornit unul să guițe, că aia nu e fotografie, că ce caută ea acolo, că am furat Medalia de aur câștigată de colecția Fotoclubului la care cu onor prășesc. Ei draci. Mă uit la puriștii ăștia cu imagini de rahat și mă pufnește rîsul. Dacă-i iei la scuturat, în cinci ani au tras tot atâtea imagini câte trag eu într-o lună. Doar că eu pot lega zece fotografii una de alta (iar dacă nu pot, le inventez), pe când ei... mai greu. De fapt, noțiunea de Fotografie este cu totul alta pentru mine și pentru ei. E ca în povestea aia cu roșcata și strugurii de import. E cam scumpi la Carrefour și atunci demoazela decretează că sunt acri.
Chiar dacă este inventată, ce-i lipsește ”plastografiei” respective? Nimic. Are tot ce-i trebuie: atmosferă, draci în cur, poveste, coloare. Ce vă lipsește Nenicilor să faceți și voi așa ceva? Să umblați teleleu pe dealuri și să vedeți, acolo unde nimic nu e, bobița de mărgăritar. Vă visați Fotografi dar nu știți bine ce scrie la manualul aparatului vostru, cum funcționează obiectivele din ghiozdan și ce poate face (în limita de 15 la sută) programul de editare pe care-l folosiți. Îmi trimite unul linkuri cu pozele cu gagici făcute de el. Nici o idee de incadrare, de editare, de stare a lui modeala. Poze de grădiniță. I-am spus părerea mea de două ori. Mereu a fost gagica ”di vinâ”. Începătoare, țeapănă, pe ciclu, etc. Niciodată El, Hartistu. Chiar m-a suspectat că am ceva cu el, că mă roade invidia... O fi neică. Mai bine să crezi tu asta și să dai cretinătăți din aparat. Unul cu pretenții mai puțin!
De fapt, întrebarea este: Până unde putem merge în Fotografie? Unde trebuie să ne oprim? Până unde trebuie să edităm o imagine? Răspunsul este simplu: până acolo unde visul ne mângâie sufletul, făcându-ne să simțim că trăim. Și pe vremea lui Filmul exersam fel de fel de tâmpenii: mai o virare (simplă, dublă sau triplă), mai un colaj, mai o ramă înclinată între 45 și 80 de grade, mai o developare cu fixatorul de la gheață și cu apa de spălare întermediară la 50 de grade, mai niște măști. Acu, de când Photoshopul poate face toate trăsnăile astea apăsând pe două taste, de ce nu aș improviza Prieteni? Pen-că sar de cur în sus Puriștii lu Pheșthe, care la rândul lor au auzit de la Fotografu (nu Conu Dinu) lui Peșthe că așa ceva nu e Fair? Păi măi oameni, nu v-ați gândit pe la neuroni că nenea Mafalda care vă dă Decrete de cum să fotografiați poate nu știe să manevreze în Photoshop? Aud?
Exersați Prieteni, faceți toate prostiile posibile cu imaginile voastre. Trebuie să vă opriți doar atunci când nici voi nu mai știți pe ce tastă mai trebuie apăsat. Lăsați-l pe Maestru cu Regulamentele lui despre Fotografie. Un lucru să vă intre în cap: Singura Regulă în Fotografie este aceea a Bunului simț!...

Asta a fost imagine de la care am pornit. Și așa are ”draci în cur”!...