vineri, 30 iulie 2010
joi, 29 iulie 2010
miercuri, 28 iulie 2010
Mihai. Tata Mihai. Cantea.
Despre Mihai Cantea am mai scris. Tata Mihai, cum îl alintăm cei care-l cunoaștem de ceva vreme. Are cam 60 de ani. Știe fotografie câtă gașca unui anumit Club din Iași nu poate aduna la un loc. Calculatorul nu mai are taine pentru el. La fel și programele de editare, cele de pregătire pentru tipar și tiparul în sine. Este o enciclopedie fotografică. Este... Tata Mihai, Prietenul tuturor celor care-i cer părerea despre fotografie și tot ce ține de ea. Îmi este greu să scriu despre Omul Mihai Cantea. Ar trebui să-l cunoașteți ca să vă puteți face o părere despre el. Ce vă mai pot spune este faptul că, de când îl cunosc, și sunt ceva ani, nu l-am auzit măcar odată spunând un cuvânt rău despre cineva...
Mă veți întreba de ce scriu toate astea? Pentru că abia azi am aflat că Tata Mihai este un COMUNIST. Și încă unul înrăit: Printre recentele drepturi ”câștigate” (după îndelung așteptatele alegeri) de către membrii Clubului Fotografilor din Iași este și acela de a avea voie să pună spre critica imparțială a colegilor fotografiile proprii. Nu vă repeziți să dați cu tasta pe Goagăl. E doar pe Forumul lor. Unde nimeni altcineva nu are acces decât membrii plini. (Acum vă veți întreba de unde am eu. Păi... am ”metode specifice” cum spunea o domșoară ștearsă la figură acu ceva vreme). Și pune o altă domșoară o poză să o ”mestece” oamenii de acolo, iar Tata Mihai fiind în concediu și, deci, neavând treabă, se apucă să o comenteze. Redau textul mai jos:
Un comentariu mai pertinent asupra unei imagini fotografice nu cred că se putea face. Nu cred că un fotograf s-ar putea supăra primind o asemenea ”lecție” de descifrare a imaginii pe care a supus-o criticii colegilor. Dar s-a găsit un omuleț să cârcotească:
Iote ce debită un Hartist în apărarea fetei. Ce naiba e ”comunist” în ceea ce a scris colegul lui de Club al Fotografilor din Copou, Mihai Cantea, nu știu. Unde a văzut el potrete și nuduri ”kiciste” poate ne va lămuri vreodată...
Deci... Tata Mihai e un COMUNIST cu apucături COMUNISTE, care știe pe de rost cărți de teorie COMUNISTĂ, etc...
Cine este marele fotograf care și-a permis să jignească un coleg? Se cheamă Bogdan Onofrei. Îl știu de vreo 12-13 ani, de când era un copil talentat, care promitea. De atunci a făcut pe brânci Facultatea de Arte Vizuale de la Cluj, unde amicul Feleki, unul dintre profesori, l-a ratat la mustață cu licența... De atunci este mare artist fotograf ieșean. Plin de sine, de genul celor care se nasc talente și mor speranțe. Opera domniei sale este ca și inexistentă. Chiar dacă recent a lansat un albumaș cu bisericile și mănăstirile moldave. Un album cu o machetare copiată după aceea a unui alt album cu același subiect realizat și tipărit de către ”Terra Design” de la Gura Hulorului și care se găsește prin toate mănăstirile din Bucovina. Doar că a lui domnul Onofrei este mult mai sărac în imagine, cu imagini în proporție de 75% slabe și beneficiind de un tipar discutabil. După lansarea albumului l-am invitat la o bere și o discuție despre el. Dar n-a fost curios. Artistul nu se coboară la nivelul celor care-i cârtesc ”opera”. El este printre nori. De fapt, tot printre nori sunt și imaginile din saitul personal pe care Bogdan Onofrei și l-a alcătuit ne-comunist, ne-”kicist” și fără nici o treabă cu marii maeștri membri AAF.
Din păcate, nu am imaginea pe care a comentat-o Mihai. Vă dau linkul domnișoarei care a stârnit dihonia la Clubul Fotografilor. Nu-i așa că are talent? Eu zic că da. Și mai zic că sfaturile lui Mihai i-ar prinde tare bine pentru evoluția viitoare. Și tot așa, mai zic că imaginile ei seamănă al dracului de bine cu cele de la începuturile lui Miri Bratu...
Dragă Dane, acum vreun an și ceva, un alt membru al Clubului, Sorin Aruștei, a avut o altă ieșire măgărească la un comentariu a lui Mihai. Știi la fel de bine ca și mine că ea, CRITICA, făcută cu bun simț, competent, argumentată, este utilă și ajută pe acela care este criticat. Dacă are minte să înțeleagă. De canalii mici, artiste și analfabete lumea e plină. Se pare că și mica ta ”împărăție” nu duce lipsă. Ai două variante: ori dai canaliile afară, ori pe cei care sunt onești dar deranjează în momentul în care au ceva de spus. Dacă nu o faci, în ochii mei vei fi și tu tot o CANALIE. Și nu uita, Dane, acum puțin timp, foarte puțin, eu și Mihai Cantea eram printre aceia foarte puțini care-ți îndulceam singurătatea și zbaterile. Eu am plecat singur din ”povestea” ta. Merită să-l pierzi și pe Mihai? Fii sincer cu tine!...
vineri, 23 iulie 2010
De sezon II
Azi se împlinesc patru zile de când amintirea de 26 de ani a portului genții cu aparate pe umărul stâng a dispărut. De dimineață m-am antrenat la gâze vreo trei ore. Mâna e ok. La fel și cusătura. Iar am fost norocos...
Imaginile sunt la schimb cu una făcută de Florin. În Paris, cu turnul Eiffel. Cea mai frumoasă imagine de noapte pe care am văzut-o făcută acolo. Și el este un norocos...
joi, 22 iulie 2010
luni, 19 iulie 2010
Mic jurnal
Sâmbătă dimineață am fost împreună cu tov. Președinte Popescu pe coclauri. O fostă baltă secată. Ne-am antrenat la fluturi și alte gâzotănii.
Ieri la tenis. Finala turneului masculin de la Iași. Alt antrenament. De cu totul alt tip de setări la aparat decât cele pentru macro.
Azi nu m-am mai antrenat. Doar un domn Doctor a făcut-o pe pielea mea. Se pare că a fost un antrenament bun. Reușit. Îi mulțumesc!
Din poarta spitalului m-a luat Florin. Am trecut pe la el pe la ”birou”. Vreme de vreo două ore mi-a spus o poveste fantastică. Cum numai oamenii Aleși o pot trăi. Viața unui om pentru care artele marțiale au devenit o credință. Mi-a făcut bine povestea lui. A fost ca un balsam. Mulțumesc Florin. Scrisă, povestea ta ar încânta multe generații de sportivi...
sâmbătă, 17 iulie 2010
Alte chestii-socoteli...
În 1986 am trimis fotografii la trei concursuri: Ploiești, Oradea și Galați. Primul a fost cel de la Ploiești. Salonul ”Foto Art”. Pe 15 iunie scria în regulament că se face notificarea rezultatelor. Pe la ora 8,15 am pus ghiara pe telefon. Luasem numărul Filialei ”Muntenia” a AAF din revista ”Fotografia”.
- Alo, Filiala ”Muntenia”? am urlat voios în receptor.
- Da, Filiala ”Muntenia, mi-a răspuns după vreo cinci secunde de tăcere o voce suavă de femeie.
- Cu Dom Șef, vă rog, am urlat eu și mai hotărât, crezând că am dat peste secretară.
- O clipă vă rog, mi-a răspuns aceeași voce catifelată după alte vreo șapte secunde de tăcere.
- Vă ascult, cine sunteți? m-a înterpelat o voce masculină de această dată.
- Sunt cutare de la Botoșani și am sunat după rezultatele la concurs. Nu azi trebuia să le dați?
- Domnule dragă, azi le expediem prin poștă, dar dacă tot ați sunat așteptați vă rog o clipă și mă uit pe listă. Dragă, dă-mi te rog foaia cu rezultatele, domnul fotograf așteaptă.
- Aștept Dom Șef... după vreo douăzeci de secunde aud:
- Aveți două acceptări, fotografiile cutare și cutare.
- Mulțumesc mult, sunt primele mele poze intrate într-un concurs, ne vedem la vernisaj.
- Vă așteptăm în data de cutare...
Rememorând, îmi dau seama cât de cretin și nesimțit am fost. Bietul David Friedmann, biata sa soție, ce și-or fi închipuit după discuția cu moldoveanu prost și fudul? I-am cunoscut la vernisaj. Doi oameni deosebiți. Ea micuță și tăcută mai mereu, ca o umbră care nu deranjează pe nimeni, el mereu cu gluma pe buze, mereu cu un banc despre ăla micu (adică Ceaușescu) sau despre Bulă (s-au dus naibii bancurile cu Bulă. Acum i-a luat locul Boc), un tip fantastic. Ne-am împrietenit și a fost unul dintre oamenii care mi-au marcat cariera. La vernisaj i-am mai cunoscut pe Florin Andreescu, pe Vali Craina, pe Ion Chelaru, pe Ion Mărculescu și Gheorghe Rizeanu. În anii care au urmat i-am făcut multe vizite lui Dom Șef. Stătea pe undeva pe la o margine de Ploiești la etajul zece al unui bloc imens. Un apartament mic dar mereu primitor. Mereu emanând un farmec aparte. Farmecul doamnei Friedmann. Când vorbeam la telefon o făceam mereu și pentru al treilea. Ăla de-i asculta telefonul-Friedmann având un fiu care emigrase în Canada. La una dintre vizite mi-a făcut cunoștință și cu fetele lui de la serviciu. Era, parcă, laborant la una dintre facultățile din Ploiești. Pereții ”biroului” erau tapetați cu fotografii cu gagici goale. Una mai Pamela Anderson decât alta!... Multă vreme, după Revoluție, l-am sunat periodic. Într-o zi mi-a răspuns plângând. Doamna Friedmann trecuse la cele veșnice.
- Nu e drept hohotea el în telefon. După ceva vreme mi-a răspuns o voce necunoscută. Când a aflat că sunt fotograf, a încercat să-mi vândă un uscător de hârtie și niște tăvi. Dom Șef plecase să-și întâlnească soția iubită. Acum doi ani, parcă, Florin Andreescu i-a organizat o expoziție retrospectivă. Singura amintire palpabilă de la Dom Șef Friedmann, Președintele Filialei ”Muntenia” a AAF.
Al doilea salon la care am participat, ”Premfoto” de la Oradea, a însemnat și primul meu premiu. Cu un diapozitiv. ”Bombonel” se intitula și îl reprezenta pe puștiul meu super fălcos halind dintr-o coajă de pâine. Avea vreo trei ani când i-am făcut poza respectivă și era mai mult rotund decât înalt. Acum are 27 și e o așchie mai înaltă cu o palmă decât mine. Cred că dacă știa Pișta Toth pe atunci câte belele am să-i fac pe traseu își dădea cu diapozitivul peste degete la jurizare. Și la Oradea, la vernisaj, am cunoscut o droaie de lume. Era ceva să iei premiu la acel concurs la care se trimiteau imagini în premieră. Doar zece premii se acordau. După vernisaj s-a lăsat cu un chiolhan monstru în sălile Cine-clubului ”Nufărul”, aparținând de Intreprinderea Poligrafică ”Crișana”, club care era condus de către cel care acum este Președintele AAFR. Deasupra capetelor noastre, pe pereți, tronau fotografiile din Salonul refuzaților. O combinație dintre imaginile bune, care nu corespundeau ideologic și, normal, nu puteau fi acceptate în salon și cele mai proaste imagini trimise de artiștii din Romanela. Pot spune că era mult mai interesantă această expoziție decât cea ”oficială”.
A treia participare a fost la Galați. ”Lumina” parcă se numea salonul. Două premii I și un premiu III. Mamă ce fotograf mai eram!...
joi, 15 iulie 2010
AAF-ul bucureștean
În galeria de pe Brezoianu am vernisat trei expoziții. Două personale, a treia împreună cu timișoreanul Ștefan Biro (am și acum pe acasă trei imagini făcute de Andrei Pandele la vernisaj. De la șold). Mergeam destul de des la București. De fiecare dată oamenii de la AAF mă primeau cu zâmbetul pe buze.
Pe la primele vizite l-am cunoscut pe Mircea Faria. Am și discutat despre o expoziție personală la Botoșani. Nu s-a mai făcut. A trecut la stele.
Ana Hanu, secretara, avea un glas ca de clopoțel. Era micuță și parcă plutea prin încăpere.
Despre doamna Țețu am vorbit.
Colonelul Hanganu se ocupa cu hârțogăraia colecțiilor pe care AAF-ul le trimitea în străinătate. Am asistat într-o zi la alcătuirea unei astfel de colecții: Una dintre imagini era tăiată un pic strâmb. A pus mâna pe ghilotină și a ciupit un centimetru din imagine. Tot strâmbă era. A repetat operațiunea de vreo șapte ori până marginea a ieșit dreaptă. Din fotografie mai rămăsese jumătate. Așa a plecat la concurs. Țin minte că membrii activi aveau mape personale. Un raft mare era plin cu vreo 50-60 de mape de carton cașerate cu pânză albastră. Acolo puteai pune imaginile noi, de acolo se luau fotografiile pentru colecții și tot acolo găseai cataloagele care veneau după concurs.
Doctorul Frandin era o figură aparte. Cu o mustăcioară ca a lui Hitler sub nas, mereu avea câte o glumă în colțul gurii. În 1987 a fost președintele juriului la primul salon național organizat la Botoșani. Mi-a dat o adeverință medicală că am o eczemă pe față și nu mă pot bărbieri. Doi ani și jumătate m-a durut la bască de milițienii vigilenți care voiau să-mi dea barba jos. Ba chiar mi-au făcut și buletin cu poza cu o tufă de păr pe față. Prin toamna lui 1987, pe la o bucată de noapte mi-a dat telefon. Cu o voce gâtuită de emoție mi-a spus că lucrarea mea ”Marguerites” a fost reprodusă la pagina României în catalogul Bienalei FIAP. M-am emoționat și eu de mândrie, dar emoția din glasul lui era mult mai mare.
Despre Eugen Iarovici și cât de mult a contat el în evoluția mea am mai povestit.
Președintele AAF era profesorul Comănescu. Venea pe la ora 11,30, cu o geantă diplomat neagră în mână. Impunea respect. Oricât de nebun ai fi fost. Mă chema lângă biroul lui, mă așezam pe un scăunel, și vreme de un ceas îmi vorbea cu voce joasă despre fotografie, despre aparate, despre compoziție, despre imaginile pe care i le arătam. Cred că dacă vreun profesor ar fi vrut să exemplifice elevilor cum arată și cum se comportă un Lord, profesorul Comănescu era modelul perfect.
Și despre colonelul Rizeanu am mai vorbit. Cu sprijinul lui am organizat la Botoșani Galeriile ”Mihailopol”.
Ce vremuri, ce amintiri minunate, ce parfum de epocă care nu mai există. Uneori mi se pare că am visat. Că totul a fost aievea, în gândul meu. Dar au rămas revistele și cataloagele și fotografiile acelor vremi. Și lacrima din colțul ochiului. Dintre cei despre care am vorbit doar Ștefan Biro, Ana Hanu și Andrei Pandele mai sunt printre noi. Ceilalți au făcut un alt AAF în rai.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)