În marginea umbrei 15

foto oZo/respirare Manon

Aprilie

…Croncănit de ciori pe strunele unei vacanţe şi arcuşul clipelor privind în sus, către cerul uitat undeva înspre crengi…

Viermuiala paşnică a zilelor de Paşte, viorele prăfuite pe la colţuri…

După amiezi somnoroase sau obositor blonde…aripi perforate de ulcere gânditoare.

De unde atâtea viori, nevolnică năvalnică Primăvară?!

În marginea umbrei 14

foto oZo/respirare Manon

După toate sărbătorile...

Mă hrănesc cu petice de cer

luminos trezit la ceasul la care se sting beculeţele Crăciunului,

la răsărit de oraş de beton, trist inundat de grabă.

Umăr lângă umăr, gândurile se opintesc împotriva somnului,

îndârjindu-se să pândească – hoţeşte – ziua care se strecoară pe drumul către casă, fâşâind rece în dreptul geamului şi aprinzând luminile pătrate ale clădirii din faţă…

Hora Unirii  - cu iz de flaşnetă – a cântat de 7…

Mă întreb ce faci, ca în atâtea dăţi, ca la atâtea ceasuri – că ţin mai toate ceasurile..

Nu mi-am trecut gândul pe sub geam: câte o fărâmă, câte o fâşie, 

nu a mai rămas decât cearcănul meu,

iar el nu a reuşit nicicând să-ţi agaţe – fie şi numai pentru o clipă – 

Privirea…

Adio și la Gară!

Începând de mâine, 1 și până pe 30 iunie 2012, la Centul Cultural Francez din Iași puteți vedea Expoziția de Fotografie Adio și la Gară! aparținând Artistului Fotograf ieșean Dan Mititelu.

Numai și pentru faptul că ultima expoziție (de fapt prima) a fost în 1989 ar trebui să vă trezească curiozitatea și să vă faceți timp să o vizitați. Sigur MERITĂ!

Vernisajul pe 5 iunie la ora 19,30.

În marginea umbrei 13

foto oZo/respirare Manon

 

În braţele lui

Soarele despletindu-şi culorile de apus îşi răsfira domol pe faţa Dunării degete prelungi de jar potolit.

Sălcii vinete îl priveau de pe mal, aruncându-i la răstimpuri ocheade verzi de frunze înfiorate şi îmbrăţişau ondulat glezna subţiată a vântului.

Câte un pescar negru, pe barca-i întunecată, neauzit de a lungul cheilor, ferindu-mă, fără s-o ştie, de cioburile vreunui zgomot.

Dorul meu mut îşi strânse sufletul pe luciul apei şi se repezi săgetat cu ţipăt de pasăre nemaivazută, spre crucea cerurilor…

Plouă peste mine cu fulgi de lumină

Şi mi înfloreşte înserarea prin gaura neagră din piept. 

În marginea umbrei 12

foto oZo/respirare Manon

Oraşul minunilor

Ieri am pierdut un oraş.

Întreg.

Într-o singură zi.

Mi-a fugit de sub picioare.

Din cuibul cioburilor nestemate adunate într-o cutie veche de ceai n-a mai rămas decât ceva iederă roşie pe  un zid drag, trei trepte mâncate verde de mucezeală sub grilajul delicat şi ruginit;

lumina de portocală fermecată a lămpilor prin frunzişul înserării pentru plimbările celor mari;

două mâini cu miros de măr şi scorţişoară înflorind amar prin pământul îngheţat al toamnei;

şi o  casă – lungă, evreiască, pe-o stradă veche.

Casa are stăpâni noi şi ferestre după vremuri şi  gustul lor:

patru prăjiturele cu cremă-nşiruite-ntr-o vitrină. E salvată: cu preţul sufletului.

O ştiu mai ales motanii care nu-l mai găsesc în curte nici măcar preschimbat în cerdac.

Curg frunze de aur dulce peste blocuri ascuţite de aluminiu sticlos.

Fără foşnet. Spulberate de faruri.

Păstrez câţiva paşi de străduţă pavată şi-o poartă cu boltă – arc al inimii peste frig.

Casa n-a fost nicicând acasă.

Între mine şi-amurg nu va mai fi nici însingurarea:

doar un mall inutil spintecând cerul bisericilor…

să nu uit în veci cum se schimbă viaţa…

 

În marginea umbrei 11

foto oZo/respirare Manon

Nota finala

Da, nu mă ascund, scriu din neputință.

Din neputința de a percepe lumea altfel decât o fac, din neputința de a scăpa altfel de câte văd și-mi jupoaie sufletul.

Din greutatea de a fi cu mine.

Scriu

 – cu scrâșnet, pe muțește –

 pentru că nu-mi pot urla durerea și furia,

 pentru ca nu pot rupe cu dinții.

Scriu pentru că vă caut peste tot și numai nu vă găsesc.

Îmi scriu visul despre lumi calde, splendori și minunății bânuite-ndărăt de ziduri vechi, spulberate de vântul uscat al lui trebuie, al lui să nu…

Da, scriu.

Mă scriu.

Mă vezi? Mă auzi?

Mă deșiră cuvintele sub ochii tăi.

Nu te temi? Nu te doare?

…Nu-i  nimic.

Așa și trebuie.

În marginea umbrei 10

foto oZo/respirare Manon

Regăsire

... Mă doare ochiul, ăla cu care plângeam lumile nesfârşite

                                              regândite                      

Pe tiparul câte unui cuvânt...

Şi dimineaţa asta de toamnă cu mesteceni auriţi e descălţată şi prăfuită.

Aş striga să nu mai priveşti prin mine, dar eşti prea ocupat cu ce ai de spus

Chiar pentru a te auzi.

Mă doare  ochiul din colţul căruia nu mai pot trage nicăieri fără să mă-mpungă ce e in jurul meu.

Înainte de tăcere, dincolo de tăcere, tăceri  toate printre coastele mele, prin mine, despicând-mi  usturător răsuflarea....

Cred, ştiu - am aflat - că nu-ţi sunt indiferentă; preferam să trec neobservată, vecină cu umbra;

E drept, nici aşa nu e prea mult, doar dacă-ţi ţii respiraţia există ceva; altminteri, e o năruială perpetuă de construcţii şi manufacturi...

Poate că tristeţea asta a mea nu s-o exorciza pana la urmă cu nimic...

Poate că tăcerile - reci, închise, anoste - sunt numai ale mele...

Şi - iarăşi poate - nu-mi mai pasă să mă risipesc acolo unde nu creşte nimic...

Mâine. 

În marginea umbrei 9

foto oZo/respirare Manon

Dar 2-ul n-a fost nicicând un număr;

E numai o angoasă şi umbra ei…

                      F. G. Lorca

… La răstimpuri, îndoiala asta îmi licărea a moarte în vis, altfel aluneca liniştit mai tot timpul în matca vertebrelor.

Mă obişnuisem cu prezenţa ei unduitoare, aşa cum obişnuiam să-ţi aştept atingerea, prelungind între pleoape durerea leşioasă de a-mi închipui eventualitatea ei, atât de improbabilă…

Mi se întâmplă uneori să te aud  liman al liniştii:  Vino la mine…

Ţi-am zărit într-un rând cuibul braţelor la răspântia atâtor ferestre inchise…

Nici pieptul pe care să-mi aplec capul, nici umărul pe care să-mi odihnesc sufletul, nici arsura răguşită a prăbuşirii în mine

Nu mi-ai cerut niciodată nimic…

…Am fi arătat altfel despuiaţi de frică ...