joi, 7 martie 2013
miercuri, 6 martie 2013
marți, 5 martie 2013
duminică, 3 martie 2013
Despre lucrurile simple 2
Fiecare își trăiește viața așa cum consideră de cuviință. Azi poți fi zmeu, să dai cu toți de pământ după cum vrea mușchii tăi, mâine - când aripa deșertăciunii deja ți-a intra în suflet - mielușel, că capul plecat sabia nu-l taie (după cum spune proverbul). Atunci te rupi de prieteni, îi tragi în preajmă pe cei care nu au prea multe de spus - sunt ușor de dus cu ”farmecul” personal acolo unde vrea același mușchi al tău - și mergi, în genunchi mai departe. Pe tine nu te mai ”doare-n fiș” ca altădată. Ai nevoie dintr-o dată de confirmări, că aia e minunată, că ailaltă e la fel de minunată și că cealaltă este și mai minunată și ea. Și atunci te milogești după aprecieri ca să-ți arăți ție însuți că exiști și că deșertăciunea vieții o poți zugrăvi frumos, nebăgând de seamă că în alb și negru ea, deșertăciunea, tot deșertăciune este!
P. S. (mititel): facem o pauză pe aici... e vremea minunilor.
Despre lucrurile simple
Fiecare dintre noi visează la ”cai verzi pe pereți”. Fiecare spune despre ai lui că sunt mai frumoși decâți toți pe care i-a văzut el pe ici, pe colo și pe aiurea. Și fiecare are dreptate... Azi caii mei verzi sunt un pic mai mult albaștri. Ca un cântec de inimă albastră fredonat printre dinții scrâșniți a neputință sau, din contră, a mare bucurie. Chiar dacă, atunci când suntem bucuroși, nu scrâșnim din dinți. Vorbeam într-o postare acum puțin timp despre ”știința” sau ”arta” decupajului. Acum decupajul nu mai are o așa de mare importanță. Imaginea este simplă, dacă a vorbi în imagine despre o floare este simplu. Culoarea și puterea de a schimba, cu ajutorul prelucrării digitale forma florii, poate trezi, și ea, emoție. Iar asta nu o înveți la nici o școală și nici din tratate. Vine doar din inima ta. Când tristă, când fericită (ce puțin într-o viață), când trilulilu, când cu amocul adiind printre valve. Și a te bucura de dumneaei, imaginea transformată după chipul și asemănarea ... înseamnă că sunt mai viu ca ieri cu o zbatere de aripă de înger!
vineri, 1 martie 2013
marți, 26 februarie 2013
Memoria Decupajului
Nu este un secret: în ianuarie 2008 începeam în colaborare cu (pe atunci) Centrul Cultural Francez din Iași ceea ce s-a numit ”Atelierul de Fotografie”. Țin minte că la prima întâlnire 119 ”copii” au făcut ca sala Benjamin Fondane să devină neîncăpătoare. Între timp, copiii au crescut. Unii sunt astăzi fotografi profesioniști recunoscuți. Alții cochetează, în continuare, cu Fotografia. Despre alții, puțini, e drept, nu mai știu nimic.
Zilele care s-au scurs de la începutul lui 2013 mi-au adus multe bucurii. Câțiva dintre copiii care au fost, la un moment dat alături de mine au avut rezultate notabile:
- Iulia Antoniade (Iacoban) a câștigat ieri marele premiu la concursul ”Învinge un Pro cu Sony NEX” organizat de către Sony România. La prima selecție a acestui concurs, din cei 30 de oameni aleși de juriu pentru etapa a 2-a, în afară de Iulia s-au mai aflat Bogdan Bădulescu - care a terminat unul dintre Cursurile de Inițiere în Fotografie pe care le organizez - și Ionuț Cârjă - participant la câteva ediții ale Cafenelelor de la Cărtureștii din Iulius Mall. La etapa următoare, printre cei cinci care și-au câștigat, prin imaginile făcute dreptul de a merge la Veneția în etapa finală, au fost Iulia și Ionuț. Iulia a câștigat! La fel cum a mai câștigat acum vreo două săptămâni și un alt concurs, cu o fotografie alb-negru, a cărui premiu a fost tot un aparat Sony NEX 5... Nu pot decât să mă bucur pentru ea și colegii săi. Cuvintele sunt de prisos!
- Alecsandra Drăgoi este nominalizată pe lista scurtă a concursului Sony World Photography Awards la două categorii ale secțiunii tineret (Alecsandra nu a împlinit 19 ani): Cultură și Portret. Sper ca în aprilie, la festivitatea de premiere de la Londra, să câștige una dintre aceste categorii. Ar fi unul dintre cele mai mari rezultate ale ultimilor ani din fotografia românească. Mă bucur și pentru ea, mai ales că imaginile din concurs au fost făcute alături de mine la Botoșani, la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă de la sfârșitul anului care a trecut. Pentru Alecsandra se deschide o poartă pe care nimeni nu ar fi bănuit-o. Depinde doar de ea de acum încolo câți pași va face Dincolo de Orizont!
Și asta îmi dă puterea să merg mai departe...
24 februarie 2013, Palas Mall Iași, Târg de antichități.
luni, 25 februarie 2013
duminică, 24 februarie 2013
Piața de vechituri 2 - Veneția... așa și altfel 6
Am mai fost întrebat ”cum ai defini o fotografie bună”... aici sunt pus în încurcătură. Nu sunt nici critic de artă și nici ”estet al culturilor bogate” ca mai majoritatea fotografilor mai tinerei și care le știu pe toate. Aparțin unei generații ratate a Fotografiei românești. Aceea peste 50 de ani care cam lipsește cu desăvârșire din peisaj. Acum 22 de ani generația mea s-a trezit cu curu gol în fața noilor realități din patria mumă. Nu că n-ar fi avut cu ce, doar că și-a dat seama că nu se mai merită aceeași luptă cu morile de vânt. Nici nu mai știu a cui este vina că nimeni dintre Fotografii români nu reprezintă mai nimic în rostul lumii de peste granițele de la Romanela. Fotograficește vorbind. Dar problema asta o vor dezbate esteticienii pixelului mort, proaspeți absolvenți ai Universităților de fotografie. Mai mult, ca să detaliez, odată cu apariția digitalului mulți dintre Fotografii de-o seamă cu mine nu s-au putut adapta. Au dispărut pur și simplu. Altă parte au continuat să aibă vise exotice legate de AAF-ul proaspăt defunct și, odată cu reactivarea acestuia au re-devenit aceiași artiști AAF de care toată lumea face mișto astăzi. Noroc că l-au dat jos pe Pișta Toth de la Oradea, eternul și fascinantul Președinte al calimerei și respectivul AAFR (de acum) va deveni același mort frumos al nostru al tuturor. Și au mai rămas câțiva oameni pentru ca să-i enerveze pe cei mulți. Dar fiecare are rostul lui individual în Fotografie. Ca un ”gust amar”, îmi povestea zilele trecute Florin Andreescu că la un recent vernisaj, cu multă lume bună și mai tânără și mai în vârstă, se formaseră la un moment dat două tabere distincte: ăia bătrâni care întrebau pe la prieteni cum mai merge treaba și dacă știu ceva de un ”job” aducător de bani mai mulți... și ăia tineri care vorbeau numai de expoziții și workshopuri. Semn că este bine în continuare...
Dar să răspund și la întrebare: cum am mai spus, în fotografia românească fiecare deține propriul adevăr. Al meu sună cam așa: Fotografia cu adevărat bună este aceea pe care nu am făcut-o. Încă. De fiecare dată când deschid aparatul de fotografiat visez la clipa aceea de grație în care degetul meu să apese declanșatorul exact în fracțiunea de secundă potrivită pentru a reține imaginea irepetabilă. Dacă cineva dintre fotografi are impresia că fotografia pe care tocmai a făcut-o este cea mai bună din viața lui, atunci sfârșitul este aproape. Suficiența bate la ușă, intră în suflet și nu se mai dă dusă niciodată. Este adevărat, peste an rămân imagini memorabile după munca noastră. Cu trecerea anilor acestea se adună într-un portofoliu virtual. Putem spune despre X sau Y că au deja un stil, că-i poate recunoaște lumea după fotografii... Și totuși, eu cea mai bună Fotografie nu am făcut-o! Încă...
(și vă mai spun un secret: am fost și voi rămâne un Fotograf instinctual. Întotdeauna instinctul a primat în fața a tot ceea ce știam despre compoziție, culoare, încadrare, despre zeci de mii de fotografii pe care le țin minte și tot atâtea pe care le-am uitat. O fi bine, o fi rău?)
Cam așa este să stai într-un loc și să faci Alternative... pierdere de timp și irosire de talent!
Cam așa să te joci de-a sau cu Doamne Doamne...
Și cam așa să juri pe roșu!
sâmbătă, 23 februarie 2013
Piața de vechituri...
Am fost întrebat ”ce înseamnă fotografia pentru mine”... înseamnă ea, FOTOGRAFIA, tot ce mi-a dăruit viața în ultimii 30 de ani. Dar și tot ce mi-a luat în același interval. Femeile frumoase pe care le-am iubit cu disperare și care n-au înțeles nimic din ceea ce făceam, pentru că, de multe ori, nici eu nu mă înțelegeam. Căciula de bani pe care am câștigat-o declanșând și care a doua zi era din nou goală, semn că am fost, sunt și voi fi un mare cheltuitor. Faptul că numele meu înseamnă, măcar pentru o persoană, CEVA în FOTOGRAFIA Românească, care ea, FOTOGRAFIA, este în ultima vreme mirobolizantă dar lipsește cu desăvârșire prin părțile esențiale. Și mai cred că înseamnă ceea ce acum, la vârsta maturității, încerc cu încăpățânare să las în urmă pentru când nu voi mai fi.
Este destul de complicat să detaliez ce înseamnă pentru mine ea, FOTOGRAFIA, în câteva rânduri. Probabil că fără a fi descoperit-o aș fi fost un om normal, unul dintre miile de români pentru care viața înseamnă zilnic 8 ore de muncă la o slujbă anostă, altele 8 de trândăveală a micilor învârteli existențiale și altele 8 de somn. Mai mult sau mai puțin liniștit. Asta în cel mai fericit caz.
Așa am totul pe lumea asta și, totuși, nu am nimic. Totul este o iluzie căreia doar eu îi pot da viață și pe care doar eu o cunosc în amănunt. Nu știu dacă este mult sau este puțin, dar ea, FOTOGRAFIA, este viața mea fără de care nu aș exista!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)