07.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 66

GENEZA - expoziția lui Sebastiao Salgado la Palatul Tre Occi din Giudecca - Veneția

Sincer, îmi este greu să scriu. În aceeași locație am mai văzut acum doi ani o expoziție aparținând lui Elliot Erwitt, iar anul trecut o alta aparținând italianului Gianni Berengo Gardin. Cea de acum este greu de povestit. Trebuie văzută. Musai și neapărat. O expoziție în alb și negru cu mult, foarte mult gri. Despre o lume pe care doar o bănuim, despre locuri doar visate și oameni doar închipuiți. Salgado, brazilian, fotograf Magnum, născut în 1944. Imaginile din expoziție pornesc din anul 2004, când autorul avea 60 de ani, și se opresc în 2013, la 69 de ani. Un Proiect extraordinar care documentează cu ARTĂ oameni și locuri despre care mulți dintre noi nici nu știm că există pe Planeta Pământ.

Care a fost motorul acestei acțiuni extraordinare la o vârstă la care mulți semeni de-ai noștri au cam terminat-o cu cutezanțele? Să-i spunem Pasiune? Să-i spunem Credință? Să-i spunem Destin? Oricum am spune-o, cuvintele vor fi, mereu, prea puține. Privindu-i imaginile am fost și eu alături de el la capăt de lume, acolo unde mii de pinguini cuibăresc an de an, mi-a fost un frig cumplit în Siberia crescătorilor de reni, am simțit o frică fierbinte în jungla amazoniană cu peisaje impresionante și oameni parcă aflați la începutul lumii noi, mi-a fost cald și sete în Africa, alături de oamenii triburilor cu pielea ca abanosul, am simțit forța mărilor îmblânzite de balenele uriașe...

Și da, am simțit cât de mic sunt. Și nu mi-e rușine s-o spun!

Salgado a avut în spate o echipă, o logistică, niște fonduri care i-au permis să viseze și să facă visul să devină realitate. Salgado are geniul de a extrage din toate câte și-a propus ceea ce este necesar de extras pentru ca noi să ne minunăm... Iar pentru asta lumea-l iubește și dă Cezarului ce este al Cezarului...

Și da, pot visa chiar dacă știu că niciodată visul nu mi se va împlini. Nu am un sentiment de inferioritate. Nu-l voi avea niciodată față de nimeni. Doar că timpul ăsta nu e al meu și, sigur, țara asta pe care o iubesc nu este a mea. În rest, viața merge înainte. Câtă mai este de depănat!

Vă recomand să vedeți și filmul de AICI.

06.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 65

Am mai scris despre rolul întâmplării în fotografia de/pe stradă. Important pentru fotograf este să fie acolo, în locul potrivit și la momentul potrivit, să vadă cu o secundă mai devreme 1/125-ul următor și, musai, să declanșeze...

Imaginea de mai sus se citește ușor. Nu sunt localnici, sunt turiști într-o Veneție în care ploaia-și face de cap. Acolo, la piciorul Podului Rialto este un magazin Disney, cum la ei în oraș nu este, prilej de a-și îmbrăca micuțul ca în desenele animate preferate. Umbrela și ea are povestea ei... Călători - visători, peste tot prin lumea asta largă, aleargă spre tărâmul făgăduinței. Măcar o dată în viață să fii călător la Veneția. Fiecare vârstă-și va țese, mai târziu, povestea ei!

Anul acesta nu m-au impresionat nici măștile, văduvite de glorie de ploaia mocănească cernută din cerul gri, nici mulțimea pestriță și mereu încercând să se-ascundă de apa care-i pica în cap, nici chiar cei 15 cm de apă din Piața San Marco. M-a impresionat până la lacrimile sufletului o expoziție de FOTOGRAFIE...

Geneza lui Sebastiao Salgado.

Și chiar dacă nu se poate povesti ce am simțit acolo, la Tre Occhi din Giucecca, ce am văzut vă voi spune mâine. Până atunci, sincer, multe dintre tabuurile mele despre expoziții și Fotografi mi-au fost date peste cap. Am început să privesc altfel, toate se adună acum, cap la cap, spre un întreg... și ce întreg!

Și, sincer, sper ca măcar o dată în restul vieții mele să am putința de a face ceva în care și sufletul și mintea și dorința și toate clipele care au trecut și le-am conștientizat să se împletească fericit. Va însemna că nu am trăit degeaba.

05.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 64

Pentru că tot suntem (încă) pe la Veneția: câți fotografi, atâtea măști... sau câte măști, atâția fotografi ???

Prima cred că era valabilă mai demult, înaintea erei digitale. Atunci fotografii erau puțini. Și hobbyști și artiști și (mai puțini de tot) profesioniști. Hobbyștii erau ca și acum. Făceau poze la cățel, la purcel, la familie prin concedii la Amara. Purtau în aparat câte un film un an și ceva până-l terminau. Și asta nu pentru că erau prea selectivi cu declanșările, da clămpăneau de 2 ori la ziua copilului, musai de 3 la ziua nevestei, tot de 3 la cea a soacrei, de 5 ori în concediu, o dată la Crăciun și de 4 ori la Anul Nou, iar până făceau 36 de poziții... Artiștii erau și ei o nație aparte. Musai membri AAF. Că fără legitimația pe care scria că ”posesorul acestei legitimații fotografiază în interesul dezvoltării artei fotografice românești. Rugăm persoanele abilitate să-i acorde tot sprijinul necesar, bla bla” nu făceai nici 2 bani. Pentru a intra în rândurile AAF cantindatul trebuia musai să fi avut o expoziție personală și niscaiva acceptări prin Saloanele naționale. Plus un portofoliu de 10 imagini, minim 13x18 cm care era judecat de comisia de la AAF. Țin minte că toți oamenii normali atașau la dosarul de cantindat pozele 13x18, numai eu am plimbat prin București ditai cutia cu poze 50x60 cm, bașca că la ieșirea din Gara de Nord un nene milițian vigilent a vrut musai să vadă ce car în cutioaie și a cam rămas blocat când a văzut 5 nuduri cu femei dezbrăcate, spre dixtracția taximetriștilor dimprejur... Cu profesioniștii era treabă belită: adică ei erau împărțiți în două categorii. Prima cei de prin orașele patriei cu urși, capra cu 3 iezi, pinguini și zebre la intrarea în atelier și care-și dădeau la gioale ori de câte ori aveau ocazia, iar a doua cei care lucrau în cadrul Cooperației, meseriași buni și ei cochetând cu expozițiile și nomenclatorul AAF. După Remvoluție eu am mai înțeles că, de fapt, mai erau încă două categorii. Cei care lucrau în presă, fotoreporterii, și ei meseriași și mulți dintre ei membri ai AAF și mai erau unii care au câștigat catralioane din comenzile primite de la același AAF. Ăștia erau unul și unul și aleși pe sprincene. În fine...

Cea de a doua zicală  este mai actuală ca niciodată. Unde dai de o mască... hop și un fotograf după ea. Meseria asta a devenit un fel de stână fără de câini, fără de oi și fără de ciobani. Numai măgarii stau claie peste grămadă cât e ziulica de mare și rag a pagubă-n ciuperci. Unu zice una, alți zece zic altele, ații o sută combat cu hărnicie și tot așa până te-apucă amocul și-ți vine să dai cu aparatele de pământ. Dă Naiba să aibă câte unul un rezultat mai de Doamne-ajută că toți ceilalți vor să-i fure praful de pe stele și să-l lase-n nudul gol tăvălit prin praful de pe drum. Dar... dar ce te faci cu pozarul nemulțumit de prostia ziariștilor români care, auzi mata nesimțire maică: i-o luatără un project de pe sait și or scrisără despre el fără să ceară imaginile mari de la andrisant că se vede nașpa pe feisbuci și nu pot alții să dea laikuri. Că fără de laikuri CV-ul dă nașpa în căutare de loc bugetar la masterele de foto din țările străine!

04.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 63

N-am să vă povestesc despre expoziția lui Salgado de la Veneția pentru că marțea au liber galeriștii de la Tre Occi. Cele două zile de ploaie bag seamă că au dat peste cap și programul ”măștilor”, dimineață pe la 6 fără ceva toate lipsind de la întâlnirea cu ora albastră și, mai apoi cu răsăritul care n-a fost decât 3% din motive de nori. Nici fotografi nu au prea fost de dimineață în această ultimă zi de Carnaval. Mai mult tabletari și telefoniști. Față de anul trecut și acum doi ani recolta e slabă, măști urâțele, vreme de stat la gura sobei. Bașca că, pe la amiază au dat drumul la apă prin Veneția. Aqua alta atât de așteptată de turiști. Soare nu, ba a început să plouă... trebuie să fii maestru să scoți ceva. Din păcate pe nicăieri nu este lumină să poți face ceva imagini de noapte. Sau poate greșesc eu!

Mi-am pierdut starea. Aia care era motorul tuturor imaginilor minunate și fericite pe care le făceam. Sau, poate mi-am pierdut clipa de sinceritate de dinaintea declanșării... Cine mai știe.

03.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 62

Imagini făcute astăzi la amiază în Burano. Una la zece metri de cealaltă. Două imagini aparent banale care ne vorbesc dspre ”puterea lucrurilor simple”. Două imagini care împreună ne fac imaginația (cine o are) să scrie o poveste despre viață. Despre viața simplă dintr-o insulă mică de lângă Veneția. El tocmai pleacă la muncă. Ni-l putem închipui în barca aflată în zonă de neclaritate în planul trei. Salopeta mare și clară din prim plan ne vorbește despre El: un om puternic, care nu se sperie de muncă, un adevărat cap al familiei, mereu atent la ceea ce se întâmplă în jur, mereu gata să-și protejeze pe cei de lângă el. Acasă Ea, micuță și gingașă, precum florile din ferestre, îl va aștepta până se va întoarce, mereu în ușa casei, păzind astfel averea pe care amândoi au agonisit-o de-a lungul timpului. Două ferestre, ca doi ochi,  privesc spre apa de unde a plecat și va trebui să se întoarcă El. O poveste de dragoste fără cuvinte, doar întrezărită, de cine are suflet, din două imagini banale ca o zi de luni!

Mâine, la Tre Occi din Giudecca de văzut o expoziție Sebastiao Salgado - regal garantat pentru curioși...

02.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 61

Trei sferturi din ziua de ieri, toată noaptea și azi până la 13,30 fix a turnat cu găleata la Veneția. Am vrut să ieșim pe la 6,30 ”la răsărit”. Da am renunțat. Pe la 9 am pus husa pe Tudorel, și dă-i cu tupeu în Piața San Marco. Cu toată ploaia = lume buluc. Ceva măști... doar că aciuate pe sub coloane, fiecare cu un cârd de fotografi și alte două cârduri de nefotografi în preajmă. Așa că am tăiat-o agale spre alte zări. În zona cu rufe... normal că nu era nici un/o venețiancă nebună să spele rufele afară întinse pe sârmă. Așa că mai un nene cu câinele zgribulit, mai un țân - țân obosit și rătăcit, chestii - socoteli. A ieșit ceva - ceva. La 14 aveam întâlnirea cu trupa la coloana 16 din San Marco. La 13,30 Dogele a oprit robinetul și imediat o puzderie mare de oameni de pe toată planeta a năvălit în zonă. Ruși erau sigur. Nu știu dacă și ucraineni... 

Mâine de dimineață se anunță o sesiune foto interesantă. La 6,40 vom fi pe malul bălții. Sper să se trezească și măștile!

Am văzut azi toată gama de aparate foto de pe pământul ăsta mare. Un nene, mai spre seară mi-a pus gând rău. Poza o tanti mascată cu blițu pus în sus pe aparatul ținut ”portret”. Adică îndreptat drept în ochii mei. Așa că l-am ajutat punând palma la 45 de grade. Să aibă ceva lumină pe tanti masca. Se vede că n-am acționat ca lumea. După 10 declanșări s-a uitat la poze și s-a hotărât să dea cu blițul direct. Om orientat... Ca o constatare, față de anul trecut numărul fotografilor cu tablete și mobile a crescut simțitor. Evoluăm!

01.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 60

Mulțumesc tuturor celor care și-au îndreptat gândul bun către mine astăzi. M-am simțit răsfățat!

Marele haeroport internațional din Trevizzo. De la avion până la hambarul de intrare cam 150 de metri. Făcuți pe jos și opriți vreo 5 minute să se pună un alt avion de la Wizz pe poziție. În fine... La punctul de trecere al frontierei un singur nene plictisit (doar e 7 de dimi) la vreo 200 de tăntălăi. După vreo 15 minute mai vine unul. Cu urme de cafea pe bot. Bagajele vin mai târziu... dau să ies să cumpăr belete pentru Veneția, îi par suspect la alt handicapat cu uniformă. Vrea să vadă ce am în valiza de mână și euroii din buzunare. Mă întreabă dacă știu italiană. A naibii nație de bulangii. Dacă l-au pus acolo ar trebui să știe și altă limbă. Măcar sanscrira dacă nu varză, barză, viezure. Deschid valiza. Nu înțelege ce e înfășurat între cracii blugilor mei. E videoproiectorul. Mă fac că nu înțeleg ce vrea și îl pun să mă caute la craci. E prima dată când mi-e ciudă că n-am card că i-l arătam și-l puneam să-mi numere euroii de pe cantul lui. Așa că-i arăt portofelul plin cu bani românești de 1 leu. E satisfăcut. Dau să iau valiza de pe masa belitului și mă bate Doamne Doamne. Rămân cu mânerul în mână. Se duce dracului plasticul. Am garanție 3 ani la ea, abia aștept să i-o pun în brațe la țâțoasa de unde am cumpărat-o. Îl bag în pizda măsii pe uniformă și se se schimbă la față. Înțelege. Numa că nu-l mai inspiră  mutra mea plină de draci și se face că plouă...

În schimb la Veneția nu plouă, așa cum era anunțat de la meteo. Când ne-am desantat din nori cu aeroplanul chiar era soare. Lăsăm bagajele și o tăiem spre San Marco. Măști. Clanța - clanța, clanța... Peste 10 minute începe să toarne cu găleata. Nici acum nu s-a liniștit. Ghinion. De neșansă!

28.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 59

Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori... Parcă așa suna sloganul din primăvara lui 1990, primăvara primelor Poduri de flori. Eram fotoreporter la fostul ziar al lui nenea partidul, Clopotul Poporului, mai apoi Gazeta de Botoșani. La Cotu Miculinți, pe arătură se ținea dixtracția. Pe partea ailaltă era Pererita lui Grigore Vieru. Prima dată, dinspre Basarabia au venit Vieru, Doina și Ion Aldea Teodorovici purtați de o barcă. Tribună nu era așa că s-a improvizat din remorca unui tractor. Lumea s-a strâns ca la urs. Discursuri, cântece, lacrimi. Pe la margini deja începuse micul comerț la bucată. Se vindea și se cumpăra orice. Nefiind pod am luat-o călare prin apă. De trei zile-mi cumpărasem o pereche de pantofi nemțești din piele maro, o minunăție de care eram tare mândru. Praf i-am făcut de câte ori am trecut vadul înainte și-napoi. Prima oară a fost mai greu, când de mână cu un moșneguț beat clampă și care spunea că cunoaște albia ca-n palmă am nimerit singura gaură și apa mi-a trecut de-asupra capului. În rest era până la brâu. A fost emoționant...

Spre sfârșitul toamnei, la Chișinău, Grigore mi-a scris emoționat de cadoul pe care i-l făcusem, vreo 30 de fotografii mari de la Pod, că ”nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată”... Acum cred că se răsucește în mormânt!

Acum sârma aia ghimpată este în jurul sufletelor noastre. Lovite, batjocorite, umilite zi de zi într-o țară care nu mai este a noastră, pe care nu o mai regăsim așa cum știam, care pare că ne face un mare serviciu că ne acceptă în ea, că ne dă de lucru (la care are), că nu ne-a pus, încă, impozite pe aer și pe ziua de mâine.

Mâine, pe la 9 de dimineață, 6 prieteni suntem la Veneția. Cinci zile de aventură fotografică, de respirat între oglinzi paralele...

53 de muguri de primăvară pentru sufletul meu. Plecăciune la toți cei care veți trece pe-aici!  

27.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 58

Mai cetim pe ici pe colo și din când în când sintagma (de la fotografi) ”tânăr și entuziast”. Îi invidiez pe cei care s-au apucat din pruncie de fotografiat. Eu de-abia pe la 22 de ani am pus mâna pe aparatul cu film. Nu că n-aș fi fost pe atunci tânăr, doar că entuziasmul îl cam consumasem pe poezie și muzică folk. Înainte de saloanele de fotografie au fost concursurile de poezie. Cenaclul literar de la Botoșani condus de poetul Lucian Valea, debutul într-o revistă literară (Tribuna de la Cluj), prima participare ca premiant la un Festival de poezie (Laude-se omul și țara de la Sighetul Marmației). Aveam 18 ani pe atunci. Și o căruță de entuziasm. În armată am aprofundat zdrăngănitul la chitară. După ea (armata) am împletit armonios poezia cu muzica. Și prima angajare din viața mea tot de la aceste două talente mi se trage: vineri de dimineață șefa de sindicat de la IFF Melana mi-a făcut fișa medicală, vineri la prânz eram angajat, sâmbătă am repetat iar duminică, pe scena de la Baisa intreprinderea mea s-a întrecut cu altă intreprindere botoșăneană la mai multe chestii culturale. Eu eram la poezie solo, poezie montaj, folk solo și folk grup. Și am și câștigat! Acolo, la IFF Melana l-am cunoscut pe Mihai Chița - fotograful fabricii. Și am luat-o totalmente razna. Se spune că te naști cu un talent. Rămâne doar să-l descoperi (dacă-l descoperi) și să-l cultivi. Eu în laboratorul lui Chița l-am descoperit pe nenea talentul. O vreme am mai cochetat cu poezia, cu folkul (am cântat în aceleași spectacole cu Socaciu, Vintilă, Pitiș, Șeicaru) și apoi am ales să las locul altora să devină poeți naționali și folkiști adorați. Eu am început să mă încăpățânez să fac din fiece imagine o poezie și din fiștecare expoziție o simfonie. Că am reușit, că nu... mă chinui și acum să-mi îmbunătățesc tehnica. Țin minte că la primele expoziții scriam pe invitație, pliant sau catalog ”Ozolin Dușa - Poet Fotograf”. Ca ăștia mici de acum cu Photography sau Photographer. Numai că eu aveam un pic de acoperire...
Amintiri frumoase, povești mai ceva ca-n 1001 de nopți. Fotografia te prinde în mrejele ei și ești fără scăpare. Ca orice om normal, în paralel cu ”arta” (ce-o fi aia nene?) am pozat și eu la nunți, la botezuri, la peste tot de unde ieșea un ban. Pe vremea lui Ceașcă mestecam la poze color mai ceva ca minilaburile, developam diapozitive, măream alb-negru și color la metru, era o nebunie. O căruță de bani am câștigat și fără să clipesc i-am și cheltuit în secunda următoare. Nu mi-am dorit niciodată averi, nu am râvnit la aparate sofisticate, nu mi-au sclipit ochii la ce nu era al meu și nu mi-aș fi putut permite. Am mers înainte purtat de aripa Îngerului fotografic păzitor fără să-mi pese dacă undeva este capătul și, mai ales, dacă e și musai o luminiță acolo. Am dat cu barda și-n sus și-n jos, și-n stânga și-n dreapta și nu m-am cocoșat niciodată în fața nimănui...
După o vreme, de prin 2008 mi s-a deschis și inima. Și am început să înțeleg. Toate s-au rostuit și au căpătat un sens. Te privesc Prietene cu aparatul de fotografiat la ochi și în secunda 2 știu câți bani poți face cu el. Și rar, rar de tot mă înșel. Și să știți... a înțelege nu este o ușurare ci o mare povară. A-ți asuma karma celui care vine cu inima deschisă către tine să-ți fie învățăcel este o mare onoare și, totodată, o mare responsabilitate. Iar pentru a ține echilibru între toate acestea este necesar un consum imens de energie, de voință, de dispoziție sufletească și renunțare la tine.
Și mai cred ceva: la naștere mi s-au ursit un număr de declanșări. De clampa - clampa la obturatoare. Cu fiecare declanșare mă apropii cu o fracțiune de secundă de lumina aceea fantastică pe care orice Fotograf o prinde numai o dată în viață. Lumina Infinitului.

Despre fotografia de azi... e ca-n viața noastră virtuală de azi. O cârcă de șmecheri care mai de care la adăpostul unor nume de împrumut. Identități falsificate, la adăpostul cărora toți se simt indezirabili și-și permit să dea pe goarnă tot felul de tâmpenii. În realitate...
Ș-am încălecat pe-o șa!

26.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 57

Văd că postarea de ieri a stârnit oareșicare valuri. Distribuită de Boier Dinu a avut parte de comentarii care mai de care mai de care. Distinși scriitori, distinși fotografi. Fiecare cu păreri pro și mai puțin contra. Da ce te faci nene că, ca orice român imparțial, se bagă în seamă și pișcotarul. I-ați observat la vernisaje? Află despre ele din ziar. La ora H e acolo. Stă cuminte într-un colț cu o sacoșă de plastic în mână așteptând să se termine polologhia și să-nceapă dansul și felicitările. Mai un fursec, mai un suc, trece și el să te felicite pentru cum ai tapetat pereții. Dacă rămâne ceva, sacoșa e încăpătoare... De astea.

Îi înțeleg pe unii că de la o vârstă trebuie să se bage în seamă, da nu pricep. În fine, nu merită insistat.

Imaginea de astăzi e de reportaj de la târg. Mai acum câteva zile am văzut la un nene cu pretenții pe FB despre un Ws de fotografie de stradă ilustrat cu imagini făcute în Muzeul Satului din București. Ce-o fi având Tanda cu Manda nu m-am prins. Așa-s eu, mai încet la minte. Deci, într-o sfântă zi de joi de dimineață, la târgul din Voinești - Iași, femeia sovietică din imagine înșfacă sacul de 25 de kg de făină de grâu, îl pune pe umăr, dă banii și o tulește repejor spre casă cu sfârcurile radiind de bucuria viitorului miros de pâine coaptă în rula de la sobă. În spatele ei rămâne bosumflat vecinul Aflăcăilor, mândru posesor de VW (sper că așa se scrie) nemțesc și care, în nemernicia lui nu a ajutat-o pe biata fată să-i care sacul cu portbagajul.

În rest, toate bune și frumoase, la fel ca ziua care tocmai a trecut (mă refer la lumină). Mai este încă o zi, vineri la 10 am ședință de CL, iar la 13,15 trenul va face uuuuuuuuuuuuuuu-ăiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. La Veneția e cu totul altfel. Plouă!