25.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 84

Cu ”ajutorul” FB-ului postarea de ieri a făcut un pic de valuri pe internet. Lumea și-a spus părerile, pro și-n contra, referitor la platforma NG pe care numai cine nu vrea nu-și poate posta imaginile. De fapt (2), oful meu nu era ăsta. Bine că se postează, ca să mai avem și noi unde să ne distrăm... Problema era cu marii noștri ziariști amatori de ”senzațional” care scriu la fel cum vaca dă limbi la bulgărele de sare...

De fapt (1), aș fi preferat ca lumea să se agite din cauza celor două imagini postate și explicate, să găsească, poate, altă poveste, să o completeze, poate, pe aceea care am însăilat-o eu. Cred că ar fi fost mult mai productiv și cu mai multe, posibile, învățăminte pentru cei aflați la început...

Așa, furtuna din paharul cu apă s-a liniștit după ce lumea și-a spus părerea, toate e bune și la vară cald. Doar pe mine mă mai face să zâmbesc unul dintre răspunsurile date acolo (”Bune, bune...dar cine să le critice?! Cine e în măsură se ne judece? Deocamdată nu mă deranjează să pierd vremea”)... Așa este, chiar cine să le critice dacă noi nu suntem în stare. Dacă ABC-ul fotografiei nu-l stăpânim îndeajuns încât să ne dăm seama când albul devine gri și negrul căcăniu? Și chiar, cine e în măsură să îndrăznească să ne judece?

Zboară, Puiule, zboară că a ta va fi împărăția drepților! 

24.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 83

Două imagini făcute la câteva minute una de cealaltă, într-un sat uitat de lume din Județul Botoșani, pe numele său Ibănești. Un ”sat muzeu” cum le place să spună celor de pe la Cultură, datorită faptului că încă se mai păstrează multe case bătrânești, acoperite cu stuf... Da, ca element comun, observăm (mai bine zis ghicim) acoperișurile din stuf. Și mai observăm ceva: culoarea albastră în care este vopsită stoleria (sper că știți ce e aia), specifică satelor vechi românești. Astfel, fiecare casă primește de la proprietar un ”petec de cer”. Cerul albastru al zilelor noastre de sărbătoare. Și ce mai putem ”citi” în imagini?... Că este aproape toamnă. De unde ne dăm seama?... Păi în planul doi din prima imagine, pe sârma pusă pe stâlpii ceardacului, gospodina a înșirat bucăți de mere pe ață. Să se usuce. Vor fi minunate în zilele de iarnă cu nămeții cât casa... E drept că și-a înșirat la uscat și ciorapii ”fini” de damă, dar asta e din altă poveste... În a doua imagine, tot în planul doi, în geam, trei roșii - gogonele au fost puse să se coacă, iar în interior, în micul hol care dă spre cameră, s-au depozitat beldii de răsărită, pentru foc - semn sigur că toamna a venit. Și cele două butoaie de plastic în care s-au pus laolaltă prunele și merele căzute pe jos tot despre toamnă povestesc. Chiar dacă doar închipuit... Și să mai observați minunea: nepoata trimisă de la oraș să stea la țară care-și piaptănă bunica. Nu-i așa că este impresionant. Sau mi se pare mie?

Văd pe Feisbuk minunății. NG, adică National Geographic publică imagini ale fotografilor români cu locuri celebre din Romanela. Printre ele și imagini din Iași. Mă dumiresc din ce în ce mai puțin: cândva revista respectivă era un garant al calității în ceea ce privește imaginile publicate. Acum imaginile prost făcute sunt la ordinea zilei. Păcat!

23.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 82

Despre Prietenie... uneori este greu să vorbești. Doar în sufletul tău îți poți răspunde la întrebările la care cei din jur ar putea da un răspuns, de cele mai multe ori greșit. Pentru că doar tu și sufletul tău puteți să spuneți și să simțiți secunda de adevăr care vine dinspre Prietenul de alături. De lângă suflet...

Prietenii se împart. Prietenii se despart. Furtuni în paharele cu apă ale orgoliului se stârnesc din senin ajungând, de cele mai multe ori, la adevărate războaie pe care cei din jur le așteaptă cu sufletul la gură. Prietenia nu este nimic palpabil, nimic care să se poată contoriza de ceilalți. Doar sufletele celor doi implicați știu când să tacă sau când să facă o reverență. Ce este atât de greu de înțeles?

La mulți ani, Boier Valentin Ciucă!

La mulți ani, Dan... tot ce-mi doresc pentru mine, înmiit să-ți mângâie sufletul!

P.S. asta a fost postarea cu numărul 1.000

22.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 81

Este a 81-a postare pe anul acesta. Câte una în fiecare zi în care am scris câte ceva despre Fotografie. Mulțumesc tuturor (și nu au fost puțini) care au intrat pe aici și au citit. Asta mă face să scriu în continuare. O fi bine... O fi rău... Important e că este!

Fotografia întâi face parte din viața noastră. Apoi este viața noastră. Apoi... cine-și mai aduce aminte?

Cam așa s-ar putea reduce la o singură frază tot ce simțim, tot ce trăim, tot ce este, va fi să fie și tot ce rămâne după noi.

Astăzi de la ora 11 a avut loc în Copou vernisajul expoziției colegului nostru Adrian Cuba. Lume multă, cald, frumos. Concluzia a fost că, pentru cineva care nu ne cunoaște, dar a văzut expozițiile, eu sunt un foarte bun fotograf de peisaj. Ceea ce nu este adevărat, iar Adrian Cuba este un foarte bun fotograf de eveniment!

21.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 80

Mai ții minte oZo?

Sunt aproape 9 ani de atunci. Tot un fel de Fotograf utilitar erai. Ceva mai amestecat. Făceai și albume, făceai și nunți, făceai și altele care-ți plăceau și-ți punea mintea la contribuție. Dar încă nu ajunsesei să înțelegi. Să ”ghindești în color” cum îți spusese că o face regretatul Ioșca Baci prin 1990 și ție-ți venea să râzi că nu pricepeai ce vrea să spună. Acum te uiți în jur și pricepi imediat. După cum ține aparatul în mână, după cum declanșează, după cum o face pe-a cimpanzeul zgâindu-se în gemulețul din dosul ”camerei”, după ce pune pe FB. Mamă... ce reticent ai fost până ți-ai făcut și tu FB și ai intrat în rând cu lumea. Pricepi după ce scrie, după cum vorbește, după, după, după. Acum e tare ușor să vezi și să pricepi. Să te faci înțeles e mai greu. Să poți face și pe alții să înțeleagă ce e greu de priceput și pare din alt film.

Toți vor poze de la tine. Le crapă buza după ele, te caută azi dar le vor alaltăieri. Și, musai moca. Nu știu cum dracu mă găsesc tot felul de intreprinzători care au afaceri cu nenea Statul, adică adună de pe la unul și altul texte de prin județele patriei și poze și apoi le vând la primării ca să-și facă sait, că ăia e urangutani și nu-și pot rezolva treburile singuri, fără ajutorul băieților deștepți... și tu te uiți pe cearșafurile lor de hârtii și bifezi de la Botoșani, Iași și Suceava peste 70% din ce au ei nevoie și e bine... uraaaaaaaaaaaaaa, aaaaaaaa, aaaa, aa, a. ”Da de ce așa mult pentru o poză cu drept de autor, că e 400 de imagini și ceva și e mult, că să-nțelegeți și dvs, că suntem și noi uoameni”... Păi da, voi sunteți uoamini și eu un bou de fotograf. Voi aveți nevoie de ele alaltăieri și eu le-am fotografiat de-a lungul a peste 9 ani, de când am trecut pe digital. Ar trebui să mă simt excitat și să ejaculez pe pereți de plăcere la gândul că ce onoare pe mine să-mi văd pozele pe saitul Primăriei din Iași, unde lucrez și unde, oricum pozele ar trebui să fie demult... ”Ar trebui” am zis?...

Și tot așa... mai te trezești cu Tanda pe cap care și ea vrea să facă a 8-a minune a lumii moderne la Iași și are și ea nevoie de pozele tale. Și te uiți sidefat la ea cum te privește-n ochi și te minte suav că ”ieri v-am dat drumul la bănuți, Domnul Ozolin” iar mâine-ți spune candid că ”ieri am avut conturile blocate pentru o datorie de 320 de lei dar azi la amiază mama v-a făcut plata”... Păi măi fato: ai văzut 100 de poze de la mine și ai mai avea nevoie de încă pe-atâtea. Oare crezi că le mai vezi? Chiar de-ar fi să-mi fac bagajul din instituție???

Mai ții minte oZo? Cum o dai, cum o-ntorci, ”vremea trece măi ....”!

20.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 79

Referitor la postarea de ieri... mă refeream strict la contemporaneitate și la ce văd pe Feisbuci. Normal că sunt și oameni care-și fac meseria cu dăruire și cu onestitate. Oameni de la care ai ce învăța și care-ți pot fi mentori. Țin minte (ca să mă raportez la orașul în care locuiesc), în primăvara lui 2008, la Iași, Dinu Lazăr a făcut ca sala Centrului Francez să devină neîncăpătoare. Cine a avut de învățat a învățat atunci. Tot la Iași, de ceva ani, Dan Mititelu face ”O inițiere în Fotografie”, câteva sute de iubitori ai scrisului cu lumina urmându-le și, devenind (o parte dintre ei) împătimiți fotografi. Și tot pe la Iași s-a aciuat acum ceva vreme unul care cică-i ”pozarul copiilor rupți în cur” și, dimpreună cu altul care cică face ”events-uri” (da n-a făcut niciunul din câte și-a propus până acum) mai fentează (încă) pe credulii care au timp să-i asculte. Da asta e altă discuție. În fine... Cum să-i explic eu celui care abia a pus mâna pe aparatul de fotografiat ”secretul” fotografiei de mai sus???

Sâmbătă, de la ora 11, în Copou are loc vernisajul expoziției lui Adrian Cuba ”Tinerețe în doi”. Îl știu de când era aproape copil și la începuturi. Astăzi este angajat Agerpres pe zona Moldovei și un foarte bun fotograf de eveniment. Sunt sigur că expoziția va fi minunată și voi avea o deosebită plăcere să v-o povestesc!

19.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 78

Că mulți dintre așa zișii fotografi români sunt analfabeți (fotograficește vorbind) și puturoși nu mai este demult o noutate. Mă uit și mă minunez... oameni care declară că iubesc fotografia și-și dau viața pentru ea, dacă-i iei la scuturat riști să rămâi crăcănat: aia nu știu, aia nu stăpânesc, pe aia n-au ajuns să o învețe, ailaltă n-au văzut-o la nimeni. Aparatul din dotare are doar butonul de pornit - oprit, ăla de schimbat obiectivele și portița aia pe unde se bagă - scoate cardul și bateria, pe laptop se descarcă pozele și li se dau drumul pe FB și treaba merge. Orșoape, ture foto, obiective grele și mari. Și de la capăt!

Iar șmecherii care să le ia banii au început să se prindă de naivitatea impotentă a caregoriei ăsteia defavorizate de mânuitori de aparate care le știu pe toate și le saltă banul de 3 - 4 ori într-o lună. Că are balta pește. Auzi: cică-i învață ”secretul fotografiilor mele”. Adică fraierilor: cum țin eu aparatul, spre unde-l îndrept, pe care buton declanșez, pe care fereastră mă uit, pe ce program fac toate astea, ce card folosesc, cu care parte-l bag în aparat, cum dau drumu la laptop, pe care parte copii cardul și cum editez eu fotografiile mele de le pun pe ici pe colo și arată bine. Și vine ciumpalacul și rămâne cu gura căscată. Cică ”Uauuuuuuuuuuuuuuuu”. ”Vai ce lumini de studio frumoase și mari și ce portrete bengoase Domne.... Dacă fac și eu la fel mare sunt”. Și normal că face gogoloiu. Că mură-n gură pentru tot poporu dimprejur, că doar a dat bani pentru asta. Exact ca-n armată când sergentul răgea în fața răcanilor: ”faceți ca mine, v-arăt!”. Și făcea plutonul că dacă nu își lua masca pe figură și era nasol...

N-am văzut până acum pe nimeni care să facă un uorkșop în care să-l învețe pe tilicar să gândească corect despre Fotografie. Să-l facă să înțeleagă că oricât de mult i-ar arăta cineva tot de el depinde ce va face în continuare. Că a imita și a-ți propune să faci fotografie ca X sau ca Y nu duce nicăieri și este pierdere de timp. Că fotograful analfabet, oricât de talentat ar fi tot face degeaba umbră pământului și talentul atunci când se termină se alege praful de toate visele frumoase care ne fac sufletul să zburde pe câmpii. Ar fi multe de spus și îmi este ciudă că pot vedea, că pot înțelege, că pot explica dar dau doar de oameni surzi și muți cu care nu pot lega un dialog coerent, că se uită la mine de parcă aș fi venit de pe altă planetă: ”ce-o fi și cu moșul ăsta nebun de ne freacă la cap cu tâmpeniile lui?”...

Și cred că din toate astea e pentru prima dată când pot spune că ”filmul bate viața”. Ne uităm cu gura căscată la ”faceți ca mine, v-arăt” și ne regăsim acolo, fericiți că alții sunt mai isteți ca noi și ne poartă în turmă pe câmpii.

18.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 77

Încet dar sigur primăvara se-apropie de sufletele noastre. Numai pe mine m-a pălit acum ceva vreme astenia și se ține scai de mine. Și belelele curg gârlă, că așa este în sport... dacă cazi în genunchi musai trebuie să iei și un șut în cur ca să meargă treaba ca pe roate.

În fine, ne trezim noi și ne scuturăm de păcate și-o luăm cătinel la trap cu Tudorel pregătit de remvoluție. E nașpa de la o vârstă: cu cât lași mai mult să treacă timpul pe lângă tine, cu atât perioada de ”refacere” este mai lungă și mai fără de perspective.

Mi-e dor de niște ardei umflați cu carne tăiată cubulețe cu cuțitul și cu o mână de orez aruncată printre ea. Am văzut ceva care seamănă azi la Auchan da n-am luat. Sigur carnea din ei e sub formă de răvaș. Să apară ardeii cu coaja subțire pe piață și promit că mă apuc de gătit. Da mai este până atunci. Mi-e dor de cremă de zahăr ars. Da am mâncat ieri tot de la același Auchan. Eu nu mă pricep să fac și, oricum, cum face femeia crema de zahăr ars... mai rar. Mi-e dor de o Coca Cola. Azi am stat vreo trei minute la raft cu mâna pe o sticlă din aia cu cireșe. Până la urmă am renunțat s-o pun în coș. E destul că mă otrăvesc cu pufuleți cu cașcaval. Mi-e dor să fac poze la o nuntă (parcă asta nu e de mâncare)... pe 10 mai mi se va împlini dorința! Tot e bine că, din când în când, câte un dor ți se mai împlinește.

Abia aștept să treacă săptămâna asta și cealaltă. Să înverzească cât vezi cu ochii în față. Să merg la gâze la Tata Mihai și să uit de toate câte-mi bat mintea și trupul.

Să fi îmbătrânit așa, pe nepusă masă? 

17.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 76

Păi... rețeta ar fi cam așa: se ia 1 Fotograf, se scutură bine de imaginile de pe harduri, musai ce rămâne se editează, se învârte, se dezvârte, se întoarce pe față, pe dos, pe stânga, pe dreapta, se pune pe cant. Rezultatele se dau la mărit pe hârtie fotografică, apoi se  lipesc pe paspartuuri (fotografiile rezultate), se pun în rame și se lasă musai la dospit 3 săptămâni într-un loc circulat pentru ca să fie văzute de tot poporul curios. După trei săptămâni se reia procedeul și tot așa, la alte și alte trei săptămâni...

Rezultă expoziții frumoase de să se minuneze lumea iubitoare de artă (ce-o fi aia) de ele. Și nu numai. Să ne bucurăm și noi, prietenii autorilor că Povestea se scrie rotund și merge mai departe devenind ”de poveste”.

Ș-am încălecat pe-un pixel și v-am spus o... (cine găsește rima să mi-o zică și mie)

Imaginea de azi seară de la vernisajul expoziției ”Anotimpuri” aparținând colegei noastre Paula Nimigean de la Suceava. În imagine, alături de Paula și de Eu, colegii noștri din FotoIași cărora le va veni rândul la mestecat în salata rețetei de mai sus!

16.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 75

Primele semne de primăvară. Dintr-o primăvară care sper să fie frumoasă și cu multe realizări fotografice pentru colegii mei mai tineri. Eu voi încerca, cât mă pricep, să-i ajut...

Azi ar fi trebuit ca expoziția de pe gardul Parcului Copou să fie înlocuită. Am înțeles că va mai rămâne câteva zile până când Adrian Cuba, a cărui expoziție urmează, își va finaliza lucrările. Din ce am înțeles, vor mai urma și Liviu Chirica și Radu Aneculăesi. Este o inițiativă lăudabilă a Casei de Cultură ”Mihai Ursachi” a Municipiului Iași de a oferi ieșenilor expozițiile fotografilor profesioniști din cetate.

În ceea ce privește expoziția mea... sper ca aceia care au văzut-o să se fi bucurat de ea. Eu, paradoxal, n-am apucat.

Dacă vreți să vedeți cum cineva îți poate bate joc de propriile fotografii pe care le organizează într-o expoziție, mergeți la Cărturești în Palas: 9 imagini 50x70 (cred), 4 cu același personaj urcat pe o casă, 2 cu altul care-și toarnă nisip în cap... Cică de portret, dar este doar de reportaj. Fiecare-și bate joc de ceea ce face. Ori din neștiință, ori din prostie, ori din fudulie, ori din țopism!

Mâine, la Iulius Mall (ora 18.oo) expoziția colegei mele Paula Nimigean. Am montat-o azi de dimineață.

  

Cireșe cu lămâi. Viața mereu bate filmul amintirilor noastre!