28.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 87

Acu câțiva ani, cu Tata Vasili 7 zili - Dorolți prin Negrești Oaș. Era mare târg - bâlci mare și noi mai stăteam ce mai stăteam - clanț, mai mergeam ce mai mergeam - clanț, mai beream ce mai beream - clanț. Adicătelea făceam poze de stradă. Cea de sus s-ar putea numi ”Domn inspector din Negrești” (și mata, cititorule să trăiești). Era un adevărat personaj. Cam abțuguit (cred și eu pe căldura care era), cu cămeșa așezată original (cămeșă de cămeșă, după cum se vede), cu ochelari de jmecher sub pălăria de pai și, în virtutea misiei de ”inspector”, atent - geană la tot ce se petrece și musai cu două ecusoane pe piept. Bun... că n-ați observat că în unul dintre ele steagul e roș - galben - albastru și în celălalt e viceversa, asta nu mai contează!

Acuma vă prezint la ce era atent - geană ”Domn inspector din Negrești”. Poza se cheamă ”Vată pe băț cu instrucțiuni” (nu-i așa că v-am dat gata?), că matmazela era în prima zi de lucru și avea scris procesul tehnologic de fabricație pe bilețelul din mâna stângă din care citea de fiecare dată... când cineva dădea leul pentru vată... Bun, amu să nu credeți că Domn inspector se chiompea la bilețel. Nuuuuuuuuuuu, că bulanul stâng ițit de sub fustiță nu l-ați observat nici pe ăla!

Cam așa este cu Fotografia pe stradă: unii o complică inutil, alții văd de-a-ndoaselea, alții nu văd nimic iar cei care văd... ori nu pricep, ori pricep dar nu știu să se exprime elegant.

Mereu pe stradă se întâmplă câte ceva. Mereu o imagine extraordinară ne trece pe dinaintea ochilor. O secundă și atât. Și doar de noi depinde să o putem reține în memoria (peliculei era să zic) cardului din aparat. În secunda despre care vă vorbesc, ea, imaginea aia memorabilă, o vedem că vine, este și s-a dus. De fapt, timpul nostru de reacție trebuie să fie undeva pe la 1/125, 1/250 pentru ca să putem îngheța acțiunea, pentru ca să putem, apoi, să ne lăudăm la prieteni că suntem ”martori ai timpului nostru”. Fotograful de stradă trebuie să aibă multe. Trebuie să aibă chef, trebuie să aibă tupeu (că vin unii nervoși și răzbelu-i gata), trebuie să aibă putiința de a-i lămuri pe alții (când nevoia o cere) că albul e gri și griul căcăniu (am mai scris asta acum vreo 2 zile, da altfel), trebuie să vadă (cu o secundă înainte de a se întâmpla ceva), trebuie să creadă (că se poate și că merită să apese pe declanșator), trebuie să știe (să extragă din tot fix cadrul care spune ceva, care are o noimă), trebuie să fie (la locul potrivit și în momentul potrivit). Că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti peste seară, peste noapte, peste zi!

27.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 86

Nici nu știu ce să scriu. Dacă nu e de ”la războiu” nu interesează pe nimeni. Nimeni n-are timp să citească. Nimeni, parcă, nu vrea să înțeleagă. În seara asta... câteva cuvinte despre ”oglinzile paralele”: două imagini la care, în afară de faptul că sunt portrete feminine, mulți nu vor găsi nici o legătură...

În prima, Femeia, a dracului de provocatoare, cu niște buze fierbinți ca lava vulcanului din ea, cu ochii adânci cât toate nopțile de dragoste trăite, simțite sau închipuite. Se uită la tine (domnul bărbatu) și parcă simți chemarea aceea nebună care-ți face inima să alerge repede, repede spre niciunde, spre de unde, spre de ce, spre toate clipele trăite și întoarse înapoi. Nu-i vedem decât capul, dar îi ghicim, fiecare după propriile experiențe, vraja, ”valea prafului de pușcă”  unde-nchipuirea mușcă... și aș putea continua pană spre miezul nopții, dar mi-e teamă să nu vă plictisexc.

În cea de a doua, tot Femeia... Chiar, câți își mai aduc aminte de bunicile, mamaile care ne-au încălzit copilăria? Mai țineți minte, fiecare avea câte o broboadă pe cap și, mai țineți minte, când se mirau sau când aveau o mare emoție întotdeauna își acopereau gura cu un colț al broboadei. Și cu asta, cred că am spus totul!

Cine are de înțeles va pricepe: între oglinzi paralele este mereu câte ceva de înțeles. Fotograful cu suflet  musai vă va vorbi despre spații, despre vârste, despre lumi existente și, apoi închipuite într-un petec de hârtie - imaginea absolutului. Fotograful cu ștaif vă va privi parșiv în ochi și vă va spune povești despre nefotografii numai de el văzute - imaginea neputinței. Fotograful șmecher vă va spune ”povești” numai de el înțelese - despre cât de mult contează abisalul tangent decantat într-o lacrimă scursă din coada ochiului.

În rest, viața merge mai departe, în fiecare imagine bună pe care o faceți veți găsi câte un sâmbure de adevăr, curat ca o frunză care abia mijește din mugur!

26.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 85

Pentru cel care o face, o Expoziție ar trebui să fie o mare sărbătoare. Doar sunt strânse acolo, în ea, tot ce ai făcut mai bun în ultima perioadă de creație, tot ce ai simțit mai diferit cu sufletul tău și ai reușit să-i dai viață, tot ce te-a făcut mai ”altfel” decât i-a făcut pe cei din jur, toată năzuința ta de a fi pe pământul acesta rotund ca un țipăt de pasăre. Și doar tu, Autorul, o poți povesti pentru noi, ceilalți, pentru ca să o putem vedea și duce, în sufletele noastre, mai departe prin vreme. Pentru că da, dintr-o Expoziție rămâne doar amintirea hălăduind prin memoria noastră afectivă, rămâne doar speranța că, odată cu noi, cei care am văzut-o, expoziția va trăi și va fi povestită generațiilor viitoare.

Poate visez prea mult. Poate sper prea departe. Poate reverența mea este prea forțată. ”Ce expoziție” - îmi veți spune, ”aia care” sau ”ailaltă care”... Este adevărat, sunt Expoziții și expoziții. Pentru unii dintre noi toate sunt la fel, pentru alții... o mică, dar mică de tot diferență parcă ar fi, iar pentru alții... Ce să mai spun, trebuia făcută și gata.

Pentru cel care o face, o Expoziție este prilejul de a mai muri puțin, pentru a reuși apoi să te inventezi, pentru a câtea oară, pentru Expoziția viitoare!

25.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 84

Cu ”ajutorul” FB-ului postarea de ieri a făcut un pic de valuri pe internet. Lumea și-a spus părerile, pro și-n contra, referitor la platforma NG pe care numai cine nu vrea nu-și poate posta imaginile. De fapt (2), oful meu nu era ăsta. Bine că se postează, ca să mai avem și noi unde să ne distrăm... Problema era cu marii noștri ziariști amatori de ”senzațional” care scriu la fel cum vaca dă limbi la bulgărele de sare...

De fapt (1), aș fi preferat ca lumea să se agite din cauza celor două imagini postate și explicate, să găsească, poate, altă poveste, să o completeze, poate, pe aceea care am însăilat-o eu. Cred că ar fi fost mult mai productiv și cu mai multe, posibile, învățăminte pentru cei aflați la început...

Așa, furtuna din paharul cu apă s-a liniștit după ce lumea și-a spus părerea, toate e bune și la vară cald. Doar pe mine mă mai face să zâmbesc unul dintre răspunsurile date acolo (”Bune, bune...dar cine să le critice?! Cine e în măsură se ne judece? Deocamdată nu mă deranjează să pierd vremea”)... Așa este, chiar cine să le critice dacă noi nu suntem în stare. Dacă ABC-ul fotografiei nu-l stăpânim îndeajuns încât să ne dăm seama când albul devine gri și negrul căcăniu? Și chiar, cine e în măsură să îndrăznească să ne judece?

Zboară, Puiule, zboară că a ta va fi împărăția drepților! 

24.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 83

Două imagini făcute la câteva minute una de cealaltă, într-un sat uitat de lume din Județul Botoșani, pe numele său Ibănești. Un ”sat muzeu” cum le place să spună celor de pe la Cultură, datorită faptului că încă se mai păstrează multe case bătrânești, acoperite cu stuf... Da, ca element comun, observăm (mai bine zis ghicim) acoperișurile din stuf. Și mai observăm ceva: culoarea albastră în care este vopsită stoleria (sper că știți ce e aia), specifică satelor vechi românești. Astfel, fiecare casă primește de la proprietar un ”petec de cer”. Cerul albastru al zilelor noastre de sărbătoare. Și ce mai putem ”citi” în imagini?... Că este aproape toamnă. De unde ne dăm seama?... Păi în planul doi din prima imagine, pe sârma pusă pe stâlpii ceardacului, gospodina a înșirat bucăți de mere pe ață. Să se usuce. Vor fi minunate în zilele de iarnă cu nămeții cât casa... E drept că și-a înșirat la uscat și ciorapii ”fini” de damă, dar asta e din altă poveste... În a doua imagine, tot în planul doi, în geam, trei roșii - gogonele au fost puse să se coacă, iar în interior, în micul hol care dă spre cameră, s-au depozitat beldii de răsărită, pentru foc - semn sigur că toamna a venit. Și cele două butoaie de plastic în care s-au pus laolaltă prunele și merele căzute pe jos tot despre toamnă povestesc. Chiar dacă doar închipuit... Și să mai observați minunea: nepoata trimisă de la oraș să stea la țară care-și piaptănă bunica. Nu-i așa că este impresionant. Sau mi se pare mie?

Văd pe Feisbuk minunății. NG, adică National Geographic publică imagini ale fotografilor români cu locuri celebre din Romanela. Printre ele și imagini din Iași. Mă dumiresc din ce în ce mai puțin: cândva revista respectivă era un garant al calității în ceea ce privește imaginile publicate. Acum imaginile prost făcute sunt la ordinea zilei. Păcat!

23.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 82

Despre Prietenie... uneori este greu să vorbești. Doar în sufletul tău îți poți răspunde la întrebările la care cei din jur ar putea da un răspuns, de cele mai multe ori greșit. Pentru că doar tu și sufletul tău puteți să spuneți și să simțiți secunda de adevăr care vine dinspre Prietenul de alături. De lângă suflet...

Prietenii se împart. Prietenii se despart. Furtuni în paharele cu apă ale orgoliului se stârnesc din senin ajungând, de cele mai multe ori, la adevărate războaie pe care cei din jur le așteaptă cu sufletul la gură. Prietenia nu este nimic palpabil, nimic care să se poată contoriza de ceilalți. Doar sufletele celor doi implicați știu când să tacă sau când să facă o reverență. Ce este atât de greu de înțeles?

La mulți ani, Boier Valentin Ciucă!

La mulți ani, Dan... tot ce-mi doresc pentru mine, înmiit să-ți mângâie sufletul!

P.S. asta a fost postarea cu numărul 1.000

22.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 81

Este a 81-a postare pe anul acesta. Câte una în fiecare zi în care am scris câte ceva despre Fotografie. Mulțumesc tuturor (și nu au fost puțini) care au intrat pe aici și au citit. Asta mă face să scriu în continuare. O fi bine... O fi rău... Important e că este!

Fotografia întâi face parte din viața noastră. Apoi este viața noastră. Apoi... cine-și mai aduce aminte?

Cam așa s-ar putea reduce la o singură frază tot ce simțim, tot ce trăim, tot ce este, va fi să fie și tot ce rămâne după noi.

Astăzi de la ora 11 a avut loc în Copou vernisajul expoziției colegului nostru Adrian Cuba. Lume multă, cald, frumos. Concluzia a fost că, pentru cineva care nu ne cunoaște, dar a văzut expozițiile, eu sunt un foarte bun fotograf de peisaj. Ceea ce nu este adevărat, iar Adrian Cuba este un foarte bun fotograf de eveniment!

21.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 80

Mai ții minte oZo?

Sunt aproape 9 ani de atunci. Tot un fel de Fotograf utilitar erai. Ceva mai amestecat. Făceai și albume, făceai și nunți, făceai și altele care-ți plăceau și-ți punea mintea la contribuție. Dar încă nu ajunsesei să înțelegi. Să ”ghindești în color” cum îți spusese că o face regretatul Ioșca Baci prin 1990 și ție-ți venea să râzi că nu pricepeai ce vrea să spună. Acum te uiți în jur și pricepi imediat. După cum ține aparatul în mână, după cum declanșează, după cum o face pe-a cimpanzeul zgâindu-se în gemulețul din dosul ”camerei”, după ce pune pe FB. Mamă... ce reticent ai fost până ți-ai făcut și tu FB și ai intrat în rând cu lumea. Pricepi după ce scrie, după cum vorbește, după, după, după. Acum e tare ușor să vezi și să pricepi. Să te faci înțeles e mai greu. Să poți face și pe alții să înțeleagă ce e greu de priceput și pare din alt film.

Toți vor poze de la tine. Le crapă buza după ele, te caută azi dar le vor alaltăieri. Și, musai moca. Nu știu cum dracu mă găsesc tot felul de intreprinzători care au afaceri cu nenea Statul, adică adună de pe la unul și altul texte de prin județele patriei și poze și apoi le vând la primării ca să-și facă sait, că ăia e urangutani și nu-și pot rezolva treburile singuri, fără ajutorul băieților deștepți... și tu te uiți pe cearșafurile lor de hârtii și bifezi de la Botoșani, Iași și Suceava peste 70% din ce au ei nevoie și e bine... uraaaaaaaaaaaaaa, aaaaaaaa, aaaa, aa, a. ”Da de ce așa mult pentru o poză cu drept de autor, că e 400 de imagini și ceva și e mult, că să-nțelegeți și dvs, că suntem și noi uoameni”... Păi da, voi sunteți uoamini și eu un bou de fotograf. Voi aveți nevoie de ele alaltăieri și eu le-am fotografiat de-a lungul a peste 9 ani, de când am trecut pe digital. Ar trebui să mă simt excitat și să ejaculez pe pereți de plăcere la gândul că ce onoare pe mine să-mi văd pozele pe saitul Primăriei din Iași, unde lucrez și unde, oricum pozele ar trebui să fie demult... ”Ar trebui” am zis?...

Și tot așa... mai te trezești cu Tanda pe cap care și ea vrea să facă a 8-a minune a lumii moderne la Iași și are și ea nevoie de pozele tale. Și te uiți sidefat la ea cum te privește-n ochi și te minte suav că ”ieri v-am dat drumul la bănuți, Domnul Ozolin” iar mâine-ți spune candid că ”ieri am avut conturile blocate pentru o datorie de 320 de lei dar azi la amiază mama v-a făcut plata”... Păi măi fato: ai văzut 100 de poze de la mine și ai mai avea nevoie de încă pe-atâtea. Oare crezi că le mai vezi? Chiar de-ar fi să-mi fac bagajul din instituție???

Mai ții minte oZo? Cum o dai, cum o-ntorci, ”vremea trece măi ....”!

20.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 79

Referitor la postarea de ieri... mă refeream strict la contemporaneitate și la ce văd pe Feisbuci. Normal că sunt și oameni care-și fac meseria cu dăruire și cu onestitate. Oameni de la care ai ce învăța și care-ți pot fi mentori. Țin minte (ca să mă raportez la orașul în care locuiesc), în primăvara lui 2008, la Iași, Dinu Lazăr a făcut ca sala Centrului Francez să devină neîncăpătoare. Cine a avut de învățat a învățat atunci. Tot la Iași, de ceva ani, Dan Mititelu face ”O inițiere în Fotografie”, câteva sute de iubitori ai scrisului cu lumina urmându-le și, devenind (o parte dintre ei) împătimiți fotografi. Și tot pe la Iași s-a aciuat acum ceva vreme unul care cică-i ”pozarul copiilor rupți în cur” și, dimpreună cu altul care cică face ”events-uri” (da n-a făcut niciunul din câte și-a propus până acum) mai fentează (încă) pe credulii care au timp să-i asculte. Da asta e altă discuție. În fine... Cum să-i explic eu celui care abia a pus mâna pe aparatul de fotografiat ”secretul” fotografiei de mai sus???

Sâmbătă, de la ora 11, în Copou are loc vernisajul expoziției lui Adrian Cuba ”Tinerețe în doi”. Îl știu de când era aproape copil și la începuturi. Astăzi este angajat Agerpres pe zona Moldovei și un foarte bun fotograf de eveniment. Sunt sigur că expoziția va fi minunată și voi avea o deosebită plăcere să v-o povestesc!

19.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 78

Că mulți dintre așa zișii fotografi români sunt analfabeți (fotograficește vorbind) și puturoși nu mai este demult o noutate. Mă uit și mă minunez... oameni care declară că iubesc fotografia și-și dau viața pentru ea, dacă-i iei la scuturat riști să rămâi crăcănat: aia nu știu, aia nu stăpânesc, pe aia n-au ajuns să o învețe, ailaltă n-au văzut-o la nimeni. Aparatul din dotare are doar butonul de pornit - oprit, ăla de schimbat obiectivele și portița aia pe unde se bagă - scoate cardul și bateria, pe laptop se descarcă pozele și li se dau drumul pe FB și treaba merge. Orșoape, ture foto, obiective grele și mari. Și de la capăt!

Iar șmecherii care să le ia banii au început să se prindă de naivitatea impotentă a caregoriei ăsteia defavorizate de mânuitori de aparate care le știu pe toate și le saltă banul de 3 - 4 ori într-o lună. Că are balta pește. Auzi: cică-i învață ”secretul fotografiilor mele”. Adică fraierilor: cum țin eu aparatul, spre unde-l îndrept, pe care buton declanșez, pe care fereastră mă uit, pe ce program fac toate astea, ce card folosesc, cu care parte-l bag în aparat, cum dau drumu la laptop, pe care parte copii cardul și cum editez eu fotografiile mele de le pun pe ici pe colo și arată bine. Și vine ciumpalacul și rămâne cu gura căscată. Cică ”Uauuuuuuuuuuuuuuuu”. ”Vai ce lumini de studio frumoase și mari și ce portrete bengoase Domne.... Dacă fac și eu la fel mare sunt”. Și normal că face gogoloiu. Că mură-n gură pentru tot poporu dimprejur, că doar a dat bani pentru asta. Exact ca-n armată când sergentul răgea în fața răcanilor: ”faceți ca mine, v-arăt!”. Și făcea plutonul că dacă nu își lua masca pe figură și era nasol...

N-am văzut până acum pe nimeni care să facă un uorkșop în care să-l învețe pe tilicar să gândească corect despre Fotografie. Să-l facă să înțeleagă că oricât de mult i-ar arăta cineva tot de el depinde ce va face în continuare. Că a imita și a-ți propune să faci fotografie ca X sau ca Y nu duce nicăieri și este pierdere de timp. Că fotograful analfabet, oricât de talentat ar fi tot face degeaba umbră pământului și talentul atunci când se termină se alege praful de toate visele frumoase care ne fac sufletul să zburde pe câmpii. Ar fi multe de spus și îmi este ciudă că pot vedea, că pot înțelege, că pot explica dar dau doar de oameni surzi și muți cu care nu pot lega un dialog coerent, că se uită la mine de parcă aș fi venit de pe altă planetă: ”ce-o fi și cu moșul ăsta nebun de ne freacă la cap cu tâmpeniile lui?”...

Și cred că din toate astea e pentru prima dată când pot spune că ”filmul bate viața”. Ne uităm cu gura căscată la ”faceți ca mine, v-arăt” și ne regăsim acolo, fericiți că alții sunt mai isteți ca noi și ne poartă în turmă pe câmpii.