Nici nu știi

Nici nu știi cât de singur m-ai lăsat, cât de mult tăcerea din jur poate să doară, cât de greu trec clipele când nimic nu mai este de așteptat, nici nu știi...

Nici nu știi câte clipe am numărat de atunci, în zadar și zadarul ne rupe din viață și doare, o secundă e mai lungă, un minut în căușul inimii nu ai loc ca să-l pui, nici nu știi...

Nici nu știi cum se scurge de-ncet sângele dinspre degete spre inima răstignită, e târziu sau devreme șiru-l pierd când aștept, nici nu știi. S-a mai stins, Draga mea, o lumină!

 

Veneția... așa și altfel 3

Gianni Berengo Gardin - Storie di un Fotografo

Anul trecut, în vară, vă spuneam despre expoziția lui Elliott Erwit văzută la Veneția. Anul acesta, tot la Palatul ”Tre Oci” din Giudeca am avut șansa să văd expoziția unui fotograf italian despre care, recunosc, nu știam nimic. Gianni Berengo Gardin. Un mare Fotograf, cu o operă impresionantă. Cei 9 euro dați pe bilet (la fel ca și la Erwit) au fost meritați până la ultimul cent. Și încă o dată îmi dau seama cât de handicapați suntem în materie de fotografie. Nu am știință de vreun fotograf român căruia să îi fi fost expusă opera vreme de trei luni și jumătate în una dintre marile galerii. Nu ale lumii ci, măcar, ale României. Da noi nu avem așa ceva. Galerie. Că Artiști ar fi câțiva. Da nu din ăia ai AAFR-ului, vai de tata lor!

Mă gândesc din ce în ce mai des că, într-o zi ar trebui să mă aștern pe scris. 

- Despre Arta - Puterea - Știința de a vedea un subiect. 

- Despre Știința sau Arta Decupajului în Fotografie - fără de care ea, Fotografia nu poate exista. Sau, dacă o ”obligăm” să trăiască e șchioapă, chioară și seamănă cu Muma pădurii.

- Despre Știința sau Arta de a combina culorile într-o Fotografie. Chiar și atunci când ea este ”doar” în alb și negru.

Îmi veți spune că vin din noi, că ne naștem cu ele în sânge. Și cu talentul ne naștem. Rămâne doar să-l descoperim, să-l cultivăm și să ni-l facem un mod de viață. Multe talente am văzut risipite de indolența refuzării studiului. În primii ani am făcut fotografie din instinct. Apoi am avut șansa să-l întâlnesc pe Eugen Iarovici, un om extraordinar care mi-a deschis ochii spre LUMEA MEA!...

 

 

În marginea umbrei - primul final

Umbra sufletului

... mă doare ochiul, ăla cu care plângeam

lumile nesfârșite, regândite

pe tiparul câte unui cuvânt...

și dimineața asta de toamnă cu mesteceni 

auriți

și miros de femeiușcă desculță și prăfuită.

aș striga să nu mai privești prin mine,

dar ești prea ocupat cu ce ai de spus

numai pentru a te auzi.

mă doare ochiul din colțul căruia

nu mai țâșnesc proiectile,

cărora să le fiu tot eu țintă.

ca de niște coarne sunt împunsă

de tot ce se află în jurul meu.

înainte de tăcere, dincolo de tăcere...

tăceri printre coastele mele, prin mine,

despicându-mi usturător răsuflarea...

cred, știu - am aflat - că nu-ți sunt indiferentă;

preferam să trec neobservată,

vecină cu umbra;

e drept, nici așa nu e prea mult,

doar dacă-ți ții respirația există ceva;

altminteri, e o năruire perpetuă

de construcții și manufacturi...

poate că tristețea asta a meas

nu s-o exorciza până la urmă cu nimic...

poate că tăcerile - reci, închise, anoste -

sunt numai ale mele...

și - iarăși poate - nu-mi mai pasă

că mă risipesc acolo unde nu crește nimic...

mâine.

Ieri, la Casa Dosoftei din Iași, în cadrul Salonului de literatură Manon și-a lansat prima carte. În marginea umbrei. O parte dintre poemele care-i dă viață le-ați putut citi și pe blogul meu (postări cu același nume al volumului), însoțite de imagini. Un Album cu aceste poeme însoțite de imagini cândva vă va bucura ochii.

Mă bucur pentru Manon Pițu. Pentru că și-a smuls o clipă dintre puținele pe care le are libere, să ne dăruiască această carte. Aseară, pe la Casa Dosoftei, a trecut bătând din aripi Îngerul!

Veneția... așa și altfel 2

Când vorbești despre Carnavalul de la Veneția, automat gândul te duce la măști. Și, tot automat, îți zici că sunt simplu de fotografiat. Ce mare inginerie să te duci pe malul bălții și să rupi pixelu la coloratele alea de măști. Mai greu e cu rusu și cu japonezu care ți se bagă în față taman când apeși la declanșatoare. Dar dacă e punct ochit - punct lovit, este epic dragii moșului. Aiurea... Chiar mă întreb ce să fac cu cele câteva mii de cadre cu măști trase anul trecut și anul acesta.

- Fă o expoziție Moșule, îmi veți spune.

Dar oare chiar vreau să fac asta? Am văzut în ultima vreme destule imagini cu măștile venețiene - fie aiurea fie în expoziții pompoase - care nu spun nimic. Unele dintre ele făcute de către fotografi cu ștaif și nume, mari portretiști, taram-tam-tam. Să mai îngroș și eu numărul coloratelor făcute la Veneția... nici chiar așa de nesimțit nu sunt. Și atunci? Am eu ceva prin colțul minții în legătură cu niște posibile editări. Nu strâmbați din nasuri dragii mei puriști, niciodată n-am să spun la nimeni că fotografia trebuie făcută din ”țeavă”, că de aia e aparatul benga de scump. Cu o imagine în care nu pui o părticică din sufletul tău te poți sterge, cel mai simplu, la fund. Întrebarea este dacă voi avea vreodată timpul necesar să fac imaginile pe care mi le doresc...

 Mie chiar mi-a fost bine cu Prietenii mei anul acesta. Pe fiecare l-am simțit ca un burete, absorbind tot ce li se arăta dinainte. Sunt sigur ca au făcut imagini minunate, care chiar sunt bucățele din sufletul lor...

Câteodată încep să mă tem că nu voi mai avea timp. Digitalul a schimbat ordinea firească a Fotografiei. Totul se întâmplă mult mai repede decât ne-am dori-o. Și timpul, parcă, se scurge mult mai repede. Sau, am îmbătrânit. 

Murano - 3 imagini în care apare câte un Înger. Rămâne doar să-l găsiți

Lacrima

Ni se întâmplă din ce în ce mai des să scăpăm câte o lacrimă înspre un colț al gurii. Viața îți dă, Viața îți ia, Viața trece cu fiecare secundă respirată. Fericirea este din ce în ce mai departe de tine și doar bucuria îți mai înflorește în câte o bătaie de inimă. Este mult prea puțin, dar te mulțumești și cu atât. Câte o dată nu mai simți nevoia să furi. Clipele furate dor mai tare decât orice durere fizică pe care o poți trăi. Și atunci, ce rămâne? Să fie tăcerea? Să fie neputința? Să fie amăgirea?

Fiecare își arde clipele conștient. Sau nu. Fiecare își dorește să fie altceva decât este. Sau, mai bine zis, altcineva. Uneori nici nu mai știu ce-mi doresc. Și mă chinui ca viața să nu-mi fie DOAR o simplă înșiruire de bătăi de inimă.

Veneția... așa și altfel 1

Câte ceva - altceva...

Jumătatea cealaltă

Lanțul amintirilor

Veneția

- O săptămână, împreună cu câțiva colegi, ne vom perinda pașii prin Veneția. Și împrejurimi. Carnavalul este în toi și, deși vremea se anunță așa și așa, sper să avem parte de fotografii inspirate!

- Duminică, după multă vreme, mi-am purtat pașii pentru câteva ore pe străzile Bucureștiului. Am vizitat un  prieten drag care aproape m-a făcut fan Olympus. OM-D E-M5 mai bine zis. Am să-mi iau și eu o jucărie la fel când voi avea bani. Merită. Tot la Boierimea Sa am învățat un lucru simplu: este de ajuns o secundă pentru ca strâmbăturile din nas ale copilăriei să se vindece. Chiar și după 45 de ani. Mai precis, nu știu ce aveam împotriva Plăcintei cu bostan. Fugeam de ea ca aghiuță de tămâie. Ei bine, Jupâneasa Boierului m-a servit cu Plăcintă cu bostan... Acum îmi pare rău că n-am mâncat-o pe toată. A fost delicioasă! (aviz amatoarelor: caut pe cineva care să știe să facă Plăcintă cu bostan)...

- Să fim sănătoși.

Hausvater - CEL MAI FRUMOS ANOTIMP (2)

Un ALBUM cu spectacole care nu se pot povesti...

Păpușarul de Gilles Segal - Teatrul Evreiesc de Stat București

Este foarte greu să fotografiezi un spectacol la prima vedere. Să-l și înțelegi... Păpușarul este un spectacol dens, jucat cu ritm, în care situațiile alternează cu repeziciune, povestea se țese și se dezvăluie publicului spectator ca o avalanșă de stări, de trăiri, de întrebări cu și fără răspuns. Sau, mai simplu: cu răspunsuri pe care fiecare dintre cei din sală să și le dea singuri. De fapt, ”sală” este mult spus. Spectacolul se desfășoară cu spectatorii în scenă, actorii simt respirația spectatorilor și invers. Și chiar dacă sunt mai mulți actori, greul îl duce interpretul principal. Un fel de One Men Show cu măști cum numai Hausvater știe să însăileze. Cuvinte, lumini, chipuri, suspans...

La întâlnirea cu publicul care a urmat după spectacol Hausvater a început dialogul cu o himeră:

     - Mulți dintre ziariști mă întreabă de ce apare mereu în spectacolele mele problema Holocaustului. Eu care n-am avut în familie victime. Mă uit la ei și nu răspund...

Nici nu există răspuns. Fiecare spectacol vorbește despre LIBERTATEA PE CARE NU NE-O GĂSIM NICIODATĂ!