He, he... azi a intrat puțină lume pe aici. Nu dai cu bombarda... asta e. Observ că lumea e dorită de sânge, de execuții în public, de rufe murdare spălate cu sopon de liliac. Cred că așa a fost și pe vremea când nu erau bloage și feisbuciuri. Nu mai are moșul timp de paranghelii, da nu se știe niciodată. Așa că stați pe recepție. Poate-mi vine să scriu despre marea expoziție de xzilele astea de la Bruxeles, despre cum 2 golăneți își bat joc de ideea de Fotograf Român. Mă mai gândesc.
Azi am avut o dimineață frumoasă în care, se pare că mai tinerii mei colegi au înțeles din prima cum funcționează Diafragma pe aparatele mânuite de români. Voi vedea cum vor aplica în viitor ce-au înțeles azi!
Mai jos găsiți un fragment din cartea - album Când eram Fotograf. Mai am vreo 50 de exemplare păstrate pentru o lansare la București. Dacă cineva o dorește (200 de pagini, 21,5x23 cm, legat, coperta cartonată și buretată, prefață de Dinu Lazăr)... amintiri cu și despre fotografii perioadei 1983 - 2008), prețul este de 70 lei (cu transportul în Romanela inclus)... Spor la cetit!
”1987. În amintirea romanței. Fotografic a fost cel mai
prolific an al meu de până la Revoluție. Multe imagini făcute atunci au intrat
în saloanele vremii (de la noi și de aiurea), parte dintre ele fiind premiate.
Alergam ca apucatul pe coclauri cu aparatul la gât, trăgând de oiștea
căruciorului în care aveam încărcată recuzita (una sau două oglinzi vechi de
cristal, vreo douăzeci de metri de pânză albă, costume de epocă, etc).
Fotografiam în draci, neducând lipsă de filme. La Direcția Județeană de Poștă
unde lucram, în afară de partea culturală mai fotografiam, de două ori pe lună,
contorii telefonici pentru a se putea face facturarea. Nu erau centralele
digitale de acum. Fiecare oficiu avea pe câte două etaje încorporată centrala
telefonică. O enormitate de fire și tot felul de utilaje care făceau să avem
ton la telefonul de acasă. Inclusiv utilajele de ascultare de la ”ochiul și timpanul”.
Fiecărui număr de telefon îi corespundea în centrală un mic contor cu șase
cifre. Erau puse în rame de câte 100 – de la 50000 și până la 50099, să spunem
– rame pe care le fotografiam una câte una cu ajutorul unui cadru metalic care avea la un capăt două piciorușe care
intrau în alte două găuri făcute în ramele care susțineau contorii, iar la
celălalt capăt era prevăzut cu o tablă găurită la mijloc cât să încapă
obiectivul aparatului de fotografiat. De partea cu obiectivul mai atașam un băț
lung de un metru și jumătate care avea la capete prinse două becuri nitrofot de
500 de wați cu oglindă. Cu bâzdâgania respectivă fotografiam în două centrale
din Botoșani – în una 250 de rame, în alta 150, la Dorohoi - 50 de rame, la
Darabani – 10 rame, la Săveni – 10 rame și la Flămânzi – 8. În total 478 de
imagini. De fiecare dată, fie vară fie iarnă, fie ploaie fie timp frumos,
făceam un tur de forță de dimineața și până spre seară cu mașina, să
fotografiez, ajungeam acasă unde băgam filmele la developat și până spre
dimineață măream imaginile pe hârtie 18x24 pentru a le duce, la prima oră, la
doamnele de la facturare unde pe niște mașini precursoare a calculatorului de
astăzi – cu cartele perforate – acestea introduceau pentru fiecare număr de
telefon valoarea nouă din care se scădea automat cea veche, rezultând, astfel,
numărul de impulsuri consumate de către fiecare abonat. Cam la patru luni
făceam câte un drum la AZOMUREȘ, divizia Fotosensibile, pentru aprovizionare.
În afară de filmele, hârtia și soluțiile pentru contori mai luam câte 100 de
filme (late și înguste) și câte 25 de plicuri de hârtie 30x40 a 25 de coale
(uneori și mai mare). Material suficient pentru a susține și partea de
expoziții, Cântarea României și alte manifestări la care participam din partea
intreprinderii. În criza de atunci de materiale fotosensibile cota acordată de
către minister instituției mele era ca o mană cerească. Păcat că numai pe
partea de alb-negru. Pentru color mă descurcam singur. Niciodată cât am lucrat
la Poștă nu m-a întrebat nimeni ce se
întîmplă cu materialele luate în plus. Rezultatele obținute în saloane, la
etapele Cântării României, la concursurile inter-intreprinderi erau suficiente
ca Sindicatul și conducerea să fie mulțumiți. Bașca că mai primeam cam o dată
la două-trei luni și câte o primă de 2000 de lei. De, aveam cele mai bune
rezultate.
Tot
ca o poantă, că-mi adusei aminte, am făcut două drumuri într-o săptămână la Tg. Mureș și când lucram la Stațiunea
pentru Creșterea Ovinelor. Fiind Stațiune de Cercetare pentru rasa Karakul,
fiecărui mieluț care era lăsat pentru prăsilă i se făceau poze. Din profil, pe
o parte și pe alta, pentru a se vedea structura valului de bucle de pe blană,
bucle care după trei zile de la fătare își dădeau drumul. De prin ianuarie și
până prin aprilie cele 5000 de oi din dotarea Stațiunii parcă făceau concurs de
fătări. Cam jumătate dintre miei erau lăsați pentru prăsilă. Cealaltă jumătate
sfârșea sub briceagul lui Ilie Nebunul, pielicica urmând să se transforme fie
în căciuli, fie în gulere sau mantouri (negre, brumării, komor, maro sau roz –
ultimele două fiind în curs de omologare), iar carnea putând fi cumpărată,
inclusiv de noi, angajații, la preț cu mult sub cel al pieței. Bineînțeles că
eu eram ”Fotograful zoo”... De la Tg. Mureș am adus pentru fotografiile care
trebuiau atașate la fișa de bonitare a mieilor, în afară de filme și soluții,
și 100 de pachete cu hîrtie 9x14 de 100 de coli. 10.000 în total. Le-am predat
la magazie iar nenea respectiv s-a apucat meticulos să le numere. Să nu cumva
să fie mai puține în pachet și să aibă minus în gestiune. Două zile i-au
trebuit să facă întreaga operațiune. Noroc că nu s-a apucat să măsoare și
filmele. Nu aveau trecută lungimea pe ele. A ieșit un întreg tămbălău, iar eu
am fost nevoit să mă mai sui o dată în trenul de Timișoara cu destinația Tg.
Mureș...
Cum am mai scris anterior, în primăvara
lui 1985 avusesem prima expoziție la Botosani, la Galeriile de Artă ”Ștefan
Luchian”. A fost prima expoziție personală de fotografie din ”istoria modernă”
a Botoșanilor. Imagini alb-negru și color. Era greu cu hârtia color 30x40 pe
atunci. Țin minte că am apelat la Moș Martin (Martin era chiar numele lui de
familie), unul dintre fotografii cu Studio cu capre și urși împăiați în fața
ușii de pe strada care lega piața mare a târgului de centrul vechi. Ce parfum
de parfum aveau străduțele alea cu case evreiești cu etaj... În vara lui 87 au
fost puse la pământ. Bloace falnice s-au construit pe amintirea lor. Pentru
clasa muncitoare care n-a mers niciodată în Paradis. Moșul avea o rudă la
fabrica din Tg. Mureș. Se pare că sportul național din acea vreme, jmangleala
de la locul de muncă, funcționa și acolo. Moșul avea tot ce-și dorea un
fotograf. Mi-a dat un plic de 25 de coli, proaspăt expirat de vreo șase luni.
Cu 1000 de lei. Prețul de magazin fiind 413. De Moș Martin mă leagă multe
amintiri. Era un tip descurcăreț. Făcea legea la Starea Civilă, la căsătorii.
Mereu mă ciondăneam cu el acolo.
-Evazionistule (îmi striga el),
am să te dau pe mâna fiscului! Îmi furi banii din buzunar... Să treci luni pe
la mine că am de făcut niște tablouri...
Nu mai
vedea bine moșul. După Revoluție, când nu mai avea atelier, ne ciondăneam pe
clienți iarna în Orășelul copiilor. Într-un an l-am dus acasă cu taxiul. Nu se
mai putea apleca să se lege la șireturi de frig. Înghețase. La vreo lună a
murit. Avea tot ce dorea. O casă mare, o pensie bună, bani puși la ciorap. Dar
el tot umbla, șontâc-șontâc cu aparatul
după el. Trecuse și pe color de când cu minilaburile. Avea un Qingdao,
chinezesc, cu bliț încorporat. O jucărie de compact. Era tare mândru de ea.
Amintiri... Am amintit și de ceilalți doi fotografi în centrul vechi. Moș Mihai
și Hurmuz. Acum vreo 5 ani încă se mai șuntau unul pe celălalt. Unul și-a
cumpărat minilab, a cumpărat și celălalt. Amândoi au luat țeapă cu ele de la
șmecheri. De vreo două ori s-au păruit în fața dughenei, spre amuzamentul celor
care-i cunoșteau. Circul de pe lume. Iarna, în Orășelul copiilor nici nu se
salutau. Parcă nu se cunoșteau. Erau cei mai înverșunați dușmani. Veneau pe la
prânz la volanul câte unui ARO, își scoteau aceeași recuzită formată din urs,
capre și zebră și înghețau până seara din gros în așteptarea clienților. Am
stat trei ierni în parc. De fiecare dată îmi cumpăram de cu toamna de la
Primărie locul cel mai cu vad. Din fața pomului de iarnă. Spre disperarea lor
care trebuiau să stea mai la margine. În primul an am fost singurul care am
avut un Moș Crăciun adevărat. Era ca un magnet pentru clienți. În al doilea an,
la inaugurarea Orășelului, și Mihai și Hurmuz aveau câte un deghizat. A doua zi
eu am avut doi. Iar era coadă la mine și tristețe la ei. Apoi, o dată cu exodul
aparatelor compact, ”afacerea” a slăbit. Eu am renunțat. Ei, până acum vreo 5
ani încă mai erau acolo. Nici lor nu le lipsea nimic. Vilă, mașină, dugheană,
bani pentru zile negre... Doar ”microbul” nu le dădea pace. Se spune că din
meseria asta ieși cu picioarele înainte. Și înclin să cred că este adevărat!
Imaginea de astăzi, În amintirea romanței (nume dat de
către Dan Bacinschi, amic, șef de stație de calcul la Integrata de in din
Botoșani și cel care l-a luat în studenție la Iași pe Toni Grecu pe lîngă el și
au înființat Divertisul - Toni a uitat asta) a fost prima fotografie care mi-a
fost acceptată într-un salon internațional (la Buenos Aires, în Argentina).
Vorbește despre condiția artistului de atunci. Un vestibul dărâmat, o ușă a
Destinului în fundal din cadrul căreia El, Creatorul își cântă neîmplinirea ca
artist și ca om. Toată țara se demola atunci. Era o chestie periculoasă să pui
pe pereți asemenea poze. Un risc pe care mi l-am asumat cu bună știință. Tot pe
atunci am început să folosesc virările parțiale (violonistul din imagine este
alb-negru, restul fiind sepia). Aveam metoda mea să fac astfel de virări: ce
trebuia să rămână alb-negru acopeream cu lac de unghii, făceam virarea,
ștergând apoi cu acetonă lacul. Era o operațiune migăloasă. La unele imagini
acoperitul cu lac dura mai puțin, la altele... Țin minte că am avut o
fotografie în care era un plop cu opt tulpini, un monument al naturii aflat în
curtea unei biserici din Botoșani. Trei ore mi-a luat să acopăr cu lac fiecare
frunză și ce mai trebuia să rămână alb-negru pe acolo. Doar două copii am avut
răbdarea să fac. Pe unde le-am trimis au luat premii. Ajunsesem la performanța
de a face două sau trei virări diferite (ca nuanță de culoare) pe aceiași
fotografie. Soluțiile necesare? De unde Prieteni? Pentru albire foloseam
substanța de la hârtia color. Se făcea cu Fericianură de potasiu. Mai găseam și
pe la farmacie. Substanța folosită pentru culoarea sepia era Sulfura de sodiu.
La farmacie se găsea greu și era foarte hidroscopică. Se umezea imediat,
pierzându-și proprietățile. Trebuia ținută în recipient de sticlă. Un amic mi-a
vândut pontul că respectiva substanță se folosește și la tăbăcării. Așa era.
Numa că aici era sub formă de bolovani. Pocnem la ei cu ciocanul ca să-i
sparg jumătate de zi. Parcă erau din
fier. Prima dată am pus bucățelele sparte în recipient de sticlă. După două
zile se topiseră. Intraseră în reacția. Puse în recipienți de plastic stăteau
cu anii. Era o aventură întreagă când făceam virările. Două zile puțea tot
blocul a ouă clocite de umblau vecinii înnebuniți să afle la cine se spărsese
weceul. Am făcut virările astfel până în 1999. Din Belgia, de la amicul Freddy,
am venit cu un set Tetenal care, în diferite diluții, făcea toate virările
cunoscute. Parfum nu alta.
Când am postat acest material pe
blog Feri scria într-un comentariu
despre dozele (tancurile) de developat. Când m-am apucat eu, developarea se
putea face în mai multe feluri. La fel se poate face și acum: la mână în
tavă... adică luai filmul și-l derulai pe întuneric de la cap la coadă și
invers vreme de câte minute scria pe cutie, cu degetele băgate în revelatorul
pus într-o tavă. Sau într-o farfurie de ciorbă. La fel se făcea și fixarea.
Dezavantajul era că puteai zgâria filmul și că-ți făceai degetele maro de la
revelator. Altă metodă era developarea în tanc cu bandă Corex. Tancul era o
cutie rotndă de plastic sau ebonită de culoare neagră prevăzută cu un capac
care se înșuruba la partea superioară. Capacul era prevăzut la mijloc cu o
gaură prin care ieșea capătul unei alte invenții care semăna cu un mosor mai
mare pe care se înfășura banda corex cu filmul, banda corex fiind o panglică de
plastic, de lățimea și lungimea filmelor late sau înguste, care avea pe părțile
laterale prevăzute niște umflături care asigurau un spațiu mic între film și
bandă, necesar circulării revelatorului, apei și fixatorului. Nu era un
procedeu sigur pentru fotografii căscați. Dacă nu erai atent, filmul se lipea
de banda Corex, revelatorul nu mai acționa acolo și ieșea pătat. Dunga aia de
care mă feresc din afișul expoziției este tocmai un asemenea ”accident”.
Fericit. Neajunsul avea o rezolvare simplă: după ce încărcai filmul pe tambur,
trebuia ”zghihuit” stânga dreapta de vreo câteva ori ca să se înfoaie. Dacă mai
și băgai tamburul în apă două minute, ca să se moaie gelatina și repetai
operațiunea de zghihuire, erai scutit de surprize. Dar câți știau asta atunci?
În fine, a treia metodă de developare era tancul cu spirale. Aceeași cutie,
doar că tamburul de plastic, ebonită sau metal pe care se punea banda Corex
avea acum, la ambele capete, un șanț în formă de spirală pe care intra filmul.
Riscul de a se lipi era minim. Dar se putea dacă nu exersai introducerea
filmului. Mai ales la cel lat era pericol. Am avut o colecție întreagă de
astfel de tancuri de developat, mai mari sau mai mici și bineînțeles rusești în
dotare. După 90 au intrat în România dozele Paterson, cu 3 sau 5 spirale. Erau
brici pentru diapozitive. Acu cinci ani, cei care au intrat în apartamentul de
la Botoșani unde stăteam cu chirie au aruncat două asemenea doze de câte 5
spirale, o cutie de doze rusești, două aparate de mărit Krokus cu burlan (cu
obiective Rodenstok), tăvi de la 50x60 la 18x24 (inclusiv 3 bucăți 110x70 cm,
făcute special pentru hârtia la metru), o droaie de soluții, inclusiv Tetenal
pentru virări (de vreo 300 de euroi), filtre de lumină, ceasuri pentru
măsurarea expunerii, cilindri gradați, pensete, termometre și alte acareturi. O
mică avere devenită nefolositoare datorită necruțătorului Digital.
În vară lui 1987, la București a avut loc
vernisajul Salonului Național al RSR. Eram în Deltă la acea vreme, la Calica,
într-o tabără foto sub patronajul
AAF-ului. Profesorul Oprișor mi-a spus, mai târziu, că lumea a întrebat
de mine la vernisaj. Era curioasă cine sunt. În Deltă, printre alții, am fost
cu Ieremi Iosif și Vasile Venig din Carei, cu Nițu Zisu din București (după 90
o perioadă Președinte al AAF-ului), cu Victor Boldîr din Craiova. Cu acesta din
urmă am vizitat, după terminarea taberei, expoziția de la București. La sala
Dalles. Era salon de autori. Cu invitații nominale. De la noi am remarcat
fotografiile lui Dan Dinescu și ale Conului Dinu Lazăr (10 imagini 50x60 cu
gagici. Sepia. Pe hârtie mată. Străină. O nebunie). La vreo lună și jumate de
la acest episod aveam treabă prin București. La AAF, la masa domnului
Comănescu, Președintele, mai era o persoană. Șeful mi-a făcut semn să mă
apropii și m-a prezentat:
-Tovarășul Iarovici. Cred că ai
auzit de el.
Cum să
nu fi auzit. Îi citisem o parte din cărțile de tehnică fotografică. Ascultam,
pe la vernisaje, povești despre el...
-Deci mata ești? Să treci pe la
mine când ai timp. Uite numărul meu de telefon. La o săptămână, cu o cutie
doldora de poze m-am înființat la vila din spatele bisericii armenești unde
locuia. Ehehe... m-a primit boierul: halat de mătase, eșarfă la gât, parfum
fin, pipă. Mă uitam ca virgina la telenovele. A văzut cutia de sub braț. S-a
bucurat.
-Cât mănânci mata șerbetul eu
mă uit peste fotografii.
Uitasei să spui, șerbet de trandafiri, neică...
Le-a privit o dată, de două ori, apoi a început să mă întrebe de ce și cum, de
compoziție, de linii de forță, de una, de alta. Eram bâtă. Încă făceam, pe
atunci, fotografie din instinct. Era în mine, viu, nărăvaș. Cultura mea vizuală
era însă ca și inexistentă. Văzând că nu are cu cine discuta, boierul și-a tras
scaunul lângă mine și a început să vorbească. Două ore am asistat cu gura
căscată la prima mea lecție de estetică,
compoziție, încadrare. A fost ca o mană cerească. Și treaba asta s-a mai
repetat, în timp, de încă trei ori. A scris foarte frumos despre mine în revista
Fotografia. Nu am mai apucat să-i mulțumesc. A plecat la stele. Un mare om, un
mare teoretician. Povești și bune și rele circulau pe seama lui. Pentru mine a
fost Zeul care a transformat Scânteia în Foc. Care mi-a deschis ochii. De la el
am învățat că nimic nu se poate face fără studiu. Fără o bază solidă teoretică,
fără o cultură vizuală, fără mii de imagini văzute și tot mii de imagini uitate
ești ca și calfa de cizmar care a învățat să pună corect fețe la tocuri și
pingele-n talpa papucului. Numai pantofi pentru regină nu știe să facă. Nimeni
nu i-a arătat și nici pe el nu l-a mânat curiozitatea la vale. Iar regina are mâine bal mare și este, neicușorule, desculță!
Tot anul 1987 mi-a legat destinul de
numele celui mai mare fotograf român. Aurel Mihailopol. Începuse o sarabandă de
imagini acceptate în saloanele de fotografie. În revista ”Fotografia” mi se
publicaseră, în două rânduri, imaginile.
-
Ăsta îl imită pe Mihailopol, strigau cu ardoare colegii mei de prin țară. Eu zâmbeam
de-a-nboulea neînțelegând nimic. De Mihailopol auzisem. Chiar văzusem în
revista ”Flacăra” (varianta ”glossy), înainte de a mă apuca de fotografie
(atunci când eram marele Poet) imagini de ale lui. Le remarcasem... Cine nu le
remarca!. Dar mai multe nu știam despre el. Nu-l cunoscusem, nu-i văzusem nici
o expoziție, nu-i știam opera de care se vorbea atâta. Murise înainte de a pune eu mâna pe aparatul de fotografiat.
- Ce
au taică ăștia cu mine (mormăiam eu în barbă
cu ciuda clocotind în vene) le arăt eu lor!...
Și
trimeteam cu și mai mare înverșunare purcoi de imagini la saloanele de
fotografie. Spre disperarea și oftica supremă a acelorași contestatari.
-
Ăsta nu respectă regulamentul. Trimite în loc de patru imagini douăzeci. Și mai
sunt și bune... Sigur îl imită pe Mihailopol. Să-l radem...
Mi-au luat
apărarea Boierii. Și Oprișor și Friedmann și Gelep și Iarovici. Cu trecerea
timpului, lumea saloanelor s-a obișnuit cu mine. Eram un nume de care trebuia
să se țină cont...
Peste ani, atunci când am organizat la
Botoșani Retrospectivele Mihailopol, mi-am dat seama de unde pornise scandalul:
structural amândoi eram cam pe aceeași lungime de undă. Și la Mihailopol și la
mine eseul fotografic era acela care punea privitorul să gândească. El fusese
ani buni fotograf de platou la Buftea, eu ”inventam” cu ajutorul recuzitei și
al actorilor o lume care părea desprinsă dintr-un film. De aici și până la
acuzația de plagiat nici măcar nu trebuise de făcut un pas... Ar fi trebuit să
mă flateze această asemănare. Dar eu îmi doream să nu semăn cu nimeni. Să fiu
doar eu, Ozolin. Și nimic mai mult...”
.jpg)
