11.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 70

Și da, ne place să vorbim despre doi când, de fapt, suntem trei sau patru sau viață furată și clipe furate și respirări sacadate furate și ele zilei când se-ngână cu amintirea.

Viața noastră nu mai este a noastră, o împărțim, o mințim, o împăturim în suflet și apoi o cheltuim pe te miri ce amintire din copilăria pierdută. Niciunul nu se mai regăsește, de la o vreme, în celălalt, ne dorim dar sfârșim într-o neputință dureroasă pe care ne încăpățânăm să o ducem cu noi peste tot prin puținele clipe lucide... Și doare!

Doare al naibii de tare neputința de a ne smulge trecutului și a o lua de la zero barat spre o altă viață, măcar visată și dorită prin toți porii ființelor noastre pierdute. Mereu când să te iau de mână trenul vieții pornește în neștire, ochii îmi fug înlăcrimați după ultimul vagon iar peronul este invadat de sunete ciudate și fără contur care repetă sacadat ultimele tale cuvinte mai mult ghicite-dorite decât auzite: te iubesc, te doresc, te iubesc!

Vieți paralele, destine paralele, fără putință de a le uni vreodată în lumea asta în care cei din jur contează mai mult decât tot ce ne-am putea dori vreodată pentru noi.

”Sunt supărată pe tine”, îmi spui, uitând că supărarea nu are ce căuta între două ziduri peste care niciodată nu va putea trece geană de adevăr. Adevărul trist și dureros că niciodată nu ne vom putea ține de mână în fața Destinului. 

Și atunci? Ce este de făcut? Te-ai gândit vreodată că fiecare dintre noi are nevoie de o a doua șansă? Eu o aștept pe a mea, Tu fugi mereu de a ta. În felul acesta niciodată noi nu vom fi decât amintirea care doare mereu și mereu și mereu în fiecare secundă furată, cu fiecare sărut îngânat, sub fiecare mângâiere cu mâna tremurândă de neputință!

Ce treabă are asta cu Fotografia? Pentru unii este motorul care învârte lumea fracțiunilor de secundă depănate de obturatorul magic care reține pentru voi adevărul pe care n-ați vrea să-l aflați prin suflete niciodată...

10.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 69

Toate declanșările noastre sunt clipe irepetabile și doar de noi depinde ca imaginea pe care tocmai am înregistrat-o pe cardul din aparat să spună ceva. Mă uit la cei din jurul meu, pătimași, pătimiți, pătimind clipă de clipă cu aparatul de fotografiat în mână. Unii dintre ei au reușit să înțeleagă și să treacă dincolo de simpla înregistrare a unui loc, a unui spațiu, a unei priviri. Alții nu reușesc să rupă barierele și rătăcesc printre forme și culori pe care nu reușesc să le îmblânzească. Și de ce în teorie totul pare simplu, simplu de tot, practica le dă mereu planurile peste cap...

Prieteni, lucrurile simple să știți că, musai, sună. Vibrația lor este grăuntele de aur rătăcit prin nisipul Fotografiei. Atunci când sufletele noastre, când mintea noastră, când urechile noastre, când ochii noștri vor percepe sunetele lucrurilor simple totul se va limpezi. Totul va fi minunat și păstrat pe vecie. Orice declanșare va căpăta noimă și rost. Dar până atunci ce vă faceți?

Imaginile de mai sus sunt făcute una la 30 de metri de cealaltă. La micul șantier naval din Giudecca. Un vaporaș mai mărișor la reparat. Sprijinit de piloni groși de lemn pentru a  nu se da de-a dura și cu un nene trebăluind prin el. Cum au ajuns urechiații acolo habar n-am, că pe scara pe care a urcat meșterul nu cred să se fi suit. Cert este că m-au întâmpinat cu doi lătrăi după care au dispărut în navă. O singură declanșare... nu e mare minune dar are poveste. Imaginea 2, așa cum există pe lumea asta spălători de vase, de mașini, de câini, de moșnegi pe spate, există și spălători de gondole. Îl găsisem la lucru și în mai anul trecut. Nu este băștinaș, e de pe undeva din Africa, dar și anul trecut și anul acesta si-a arătat mândria pentru meseria pe care o practică. Și cred că a consumat câteva butoaie de apă în plus pentru spălarea temeinică a gondolei. Unul dintre puținele cazuri de om fericit că este fotografiat. Și imaginea asta are poveste. Povestea lucrurilor simple și fără sfârșit!

09.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 68

O imagine de astă seară din baletul Giselle de la Opera națională Română din Iași. Fiecare spectacol pe care-l fotografiez mă și deconectează, mă și solicită. Îi simt pulsul cu aparatul la ochi, tot așa cum simt aparatul în mâini. Fiecare scenă are o altă setare, o altă compesare - în funcție de lumină (cu reflector de urmărire sau nu, colorată sau nu, de halogen sau tungsten sau led, sau toate la un loc) o altă diafragmă - în funcție de planurile din scenă, un alt timp de expunere - în funcție de viteza cu care se mișcă balerinii, un ISO adecvat - între 1000 și 3200, scena întreagă, plan mediu, prim plan... toate schimbate cu aparatul la ochi într-o fracțiune de secundă.

La multe dintre scene aproape-mi dau lacrimile gândindu-mă la munca uriașă depusă de ființele fragile din fața mea pentru a da viață spectacolului. Doamne elegante, domni bățoși îmbrăcați la costum, tineri frumoși și curioși, cu un ochi la scenă și cu altul la mailul de pe telefonul mobil, fiecare așezați comod în stal, în loje sau la balcon privesc ”ca la teatru” la ce se întâmplă pe scenă. Copiii din fața lor, români și japonezi, dau viață iluziei. Un spectacol greu la care tu, interpretul, îți muști buzele până la sânge când simți că un pas nu ți-a ieșit cum ar fi trebuit să iasă, când, pentru o clipă, piciorul nu te ascultă și nu reușești să încremenești în poziția cerută de rol. La suprafață totul este frumos, strălucitor, sublim. În sufletul lor, al balerinilor, numărul renunțărilor a trecut demult limita suportabilului. Azi încă este spectacol. Reflectoarele ne arată frumoși. De mâine o luăm de la capăt. Alt rol, alți mii de pași, alte sărituri, alte căzături, alte vânătăi, alte renunțări. Peste tot Viața merge mai departe.

Respect!

08.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 67

Cum ar trebui să arate o poveste de dragoste? Cum ar trebui scrisă. De ceilalți, de către noi, cei care ne punem această întrebare?  Ar trebui să fie scrisă cu litere de aur? Ar trebui să fie scrisă cu praf de stele pe cerul albastru infinit care ne mângâie fruntea? Ar trebui să fie scrisă cu litere mici - mici pe palma femeii iubite? Poate nu ar trebui scrisă ci șoptită la ureche? Poate... poate...

Uite, eu nu am scris niciodată povești de dragoste. Le-am trăit doar. Cu intensitate, cu bucurie, cu durere, cu plăcere, cu zile negre, cu nopți albe, cu renunțări, cu lacrimi, înțelegând, neînțelegând, fugind înainte, alergând înapoi, minunându-mă, îmbătându-mă de parfumul Femeii de lângă mine, sărutându-i căușul palmei, mângâindu-mă de privirea ei adâncă ca toate nopțile de dragoste trăite, iubite, pierdute și iar găsite... Și mereu se făcea când mijeau zorii că eram singur, grăbit spre o adresă care nu era niciunde în sufletul meu.

Încet, foarte încet, timpul s-a grăbit să-și scurgă nisipul din clepsidra vieții și, chiar dacă niciodată nu mi-am simțit vârsta, acum, la bătrânețe (așa ar trebui să scriu la 53 de primăveri) singurătatea pândește de după gaura cheii așteptând să-i deschid, să mă strângă în brațe. Ghinion Fato, cea mai mare dragoste a mea nu mă va părăsi niciodată. Fără Fotografie n-aș fi fost nimic. Împreună cu Ea sunt cel mai fericit Om de pe Pământ. Dacă înțelegeți ce vreau pentru ca să spun.

Vă dați seama despre câte povești de dragoste vă poate povesti imaginea de mai sus? Se citește? Nu-i așa că se-aud? La mulți ani, Dragele mele, oriunde veți fi fost astăzi!

07.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 66

GENEZA - expoziția lui Sebastiao Salgado la Palatul Tre Occi din Giudecca - Veneția

Sincer, îmi este greu să scriu. În aceeași locație am mai văzut acum doi ani o expoziție aparținând lui Elliot Erwitt, iar anul trecut o alta aparținând italianului Gianni Berengo Gardin. Cea de acum este greu de povestit. Trebuie văzută. Musai și neapărat. O expoziție în alb și negru cu mult, foarte mult gri. Despre o lume pe care doar o bănuim, despre locuri doar visate și oameni doar închipuiți. Salgado, brazilian, fotograf Magnum, născut în 1944. Imaginile din expoziție pornesc din anul 2004, când autorul avea 60 de ani, și se opresc în 2013, la 69 de ani. Un Proiect extraordinar care documentează cu ARTĂ oameni și locuri despre care mulți dintre noi nici nu știm că există pe Planeta Pământ.

Care a fost motorul acestei acțiuni extraordinare la o vârstă la care mulți semeni de-ai noștri au cam terminat-o cu cutezanțele? Să-i spunem Pasiune? Să-i spunem Credință? Să-i spunem Destin? Oricum am spune-o, cuvintele vor fi, mereu, prea puține. Privindu-i imaginile am fost și eu alături de el la capăt de lume, acolo unde mii de pinguini cuibăresc an de an, mi-a fost un frig cumplit în Siberia crescătorilor de reni, am simțit o frică fierbinte în jungla amazoniană cu peisaje impresionante și oameni parcă aflați la începutul lumii noi, mi-a fost cald și sete în Africa, alături de oamenii triburilor cu pielea ca abanosul, am simțit forța mărilor îmblânzite de balenele uriașe...

Și da, am simțit cât de mic sunt. Și nu mi-e rușine s-o spun!

Salgado a avut în spate o echipă, o logistică, niște fonduri care i-au permis să viseze și să facă visul să devină realitate. Salgado are geniul de a extrage din toate câte și-a propus ceea ce este necesar de extras pentru ca noi să ne minunăm... Iar pentru asta lumea-l iubește și dă Cezarului ce este al Cezarului...

Și da, pot visa chiar dacă știu că niciodată visul nu mi se va împlini. Nu am un sentiment de inferioritate. Nu-l voi avea niciodată față de nimeni. Doar că timpul ăsta nu e al meu și, sigur, țara asta pe care o iubesc nu este a mea. În rest, viața merge înainte. Câtă mai este de depănat!

Vă recomand să vedeți și filmul de AICI.

06.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 65

Am mai scris despre rolul întâmplării în fotografia de/pe stradă. Important pentru fotograf este să fie acolo, în locul potrivit și la momentul potrivit, să vadă cu o secundă mai devreme 1/125-ul următor și, musai, să declanșeze...

Imaginea de mai sus se citește ușor. Nu sunt localnici, sunt turiști într-o Veneție în care ploaia-și face de cap. Acolo, la piciorul Podului Rialto este un magazin Disney, cum la ei în oraș nu este, prilej de a-și îmbrăca micuțul ca în desenele animate preferate. Umbrela și ea are povestea ei... Călători - visători, peste tot prin lumea asta largă, aleargă spre tărâmul făgăduinței. Măcar o dată în viață să fii călător la Veneția. Fiecare vârstă-și va țese, mai târziu, povestea ei!

Anul acesta nu m-au impresionat nici măștile, văduvite de glorie de ploaia mocănească cernută din cerul gri, nici mulțimea pestriță și mereu încercând să se-ascundă de apa care-i pica în cap, nici chiar cei 15 cm de apă din Piața San Marco. M-a impresionat până la lacrimile sufletului o expoziție de FOTOGRAFIE...

Geneza lui Sebastiao Salgado.

Și chiar dacă nu se poate povesti ce am simțit acolo, la Tre Occhi din Giucecca, ce am văzut vă voi spune mâine. Până atunci, sincer, multe dintre tabuurile mele despre expoziții și Fotografi mi-au fost date peste cap. Am început să privesc altfel, toate se adună acum, cap la cap, spre un întreg... și ce întreg!

Și, sincer, sper ca măcar o dată în restul vieții mele să am putința de a face ceva în care și sufletul și mintea și dorința și toate clipele care au trecut și le-am conștientizat să se împletească fericit. Va însemna că nu am trăit degeaba.

05.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 64

Pentru că tot suntem (încă) pe la Veneția: câți fotografi, atâtea măști... sau câte măști, atâția fotografi ???

Prima cred că era valabilă mai demult, înaintea erei digitale. Atunci fotografii erau puțini. Și hobbyști și artiști și (mai puțini de tot) profesioniști. Hobbyștii erau ca și acum. Făceau poze la cățel, la purcel, la familie prin concedii la Amara. Purtau în aparat câte un film un an și ceva până-l terminau. Și asta nu pentru că erau prea selectivi cu declanșările, da clămpăneau de 2 ori la ziua copilului, musai de 3 la ziua nevestei, tot de 3 la cea a soacrei, de 5 ori în concediu, o dată la Crăciun și de 4 ori la Anul Nou, iar până făceau 36 de poziții... Artiștii erau și ei o nație aparte. Musai membri AAF. Că fără legitimația pe care scria că ”posesorul acestei legitimații fotografiază în interesul dezvoltării artei fotografice românești. Rugăm persoanele abilitate să-i acorde tot sprijinul necesar, bla bla” nu făceai nici 2 bani. Pentru a intra în rândurile AAF cantindatul trebuia musai să fi avut o expoziție personală și niscaiva acceptări prin Saloanele naționale. Plus un portofoliu de 10 imagini, minim 13x18 cm care era judecat de comisia de la AAF. Țin minte că toți oamenii normali atașau la dosarul de cantindat pozele 13x18, numai eu am plimbat prin București ditai cutia cu poze 50x60 cm, bașca că la ieșirea din Gara de Nord un nene milițian vigilent a vrut musai să vadă ce car în cutioaie și a cam rămas blocat când a văzut 5 nuduri cu femei dezbrăcate, spre dixtracția taximetriștilor dimprejur... Cu profesioniștii era treabă belită: adică ei erau împărțiți în două categorii. Prima cei de prin orașele patriei cu urși, capra cu 3 iezi, pinguini și zebre la intrarea în atelier și care-și dădeau la gioale ori de câte ori aveau ocazia, iar a doua cei care lucrau în cadrul Cooperației, meseriași buni și ei cochetând cu expozițiile și nomenclatorul AAF. După Remvoluție eu am mai înțeles că, de fapt, mai erau încă două categorii. Cei care lucrau în presă, fotoreporterii, și ei meseriași și mulți dintre ei membri ai AAF și mai erau unii care au câștigat catralioane din comenzile primite de la același AAF. Ăștia erau unul și unul și aleși pe sprincene. În fine...

Cea de a doua zicală  este mai actuală ca niciodată. Unde dai de o mască... hop și un fotograf după ea. Meseria asta a devenit un fel de stână fără de câini, fără de oi și fără de ciobani. Numai măgarii stau claie peste grămadă cât e ziulica de mare și rag a pagubă-n ciuperci. Unu zice una, alți zece zic altele, ații o sută combat cu hărnicie și tot așa până te-apucă amocul și-ți vine să dai cu aparatele de pământ. Dă Naiba să aibă câte unul un rezultat mai de Doamne-ajută că toți ceilalți vor să-i fure praful de pe stele și să-l lase-n nudul gol tăvălit prin praful de pe drum. Dar... dar ce te faci cu pozarul nemulțumit de prostia ziariștilor români care, auzi mata nesimțire maică: i-o luatără un project de pe sait și or scrisără despre el fără să ceară imaginile mari de la andrisant că se vede nașpa pe feisbuci și nu pot alții să dea laikuri. Că fără de laikuri CV-ul dă nașpa în căutare de loc bugetar la masterele de foto din țările străine!

04.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 63

N-am să vă povestesc despre expoziția lui Salgado de la Veneția pentru că marțea au liber galeriștii de la Tre Occi. Cele două zile de ploaie bag seamă că au dat peste cap și programul ”măștilor”, dimineață pe la 6 fără ceva toate lipsind de la întâlnirea cu ora albastră și, mai apoi cu răsăritul care n-a fost decât 3% din motive de nori. Nici fotografi nu au prea fost de dimineață în această ultimă zi de Carnaval. Mai mult tabletari și telefoniști. Față de anul trecut și acum doi ani recolta e slabă, măști urâțele, vreme de stat la gura sobei. Bașca că, pe la amiază au dat drumul la apă prin Veneția. Aqua alta atât de așteptată de turiști. Soare nu, ba a început să plouă... trebuie să fii maestru să scoți ceva. Din păcate pe nicăieri nu este lumină să poți face ceva imagini de noapte. Sau poate greșesc eu!

Mi-am pierdut starea. Aia care era motorul tuturor imaginilor minunate și fericite pe care le făceam. Sau, poate mi-am pierdut clipa de sinceritate de dinaintea declanșării... Cine mai știe.

03.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 62

Imagini făcute astăzi la amiază în Burano. Una la zece metri de cealaltă. Două imagini aparent banale care ne vorbesc dspre ”puterea lucrurilor simple”. Două imagini care împreună ne fac imaginația (cine o are) să scrie o poveste despre viață. Despre viața simplă dintr-o insulă mică de lângă Veneția. El tocmai pleacă la muncă. Ni-l putem închipui în barca aflată în zonă de neclaritate în planul trei. Salopeta mare și clară din prim plan ne vorbește despre El: un om puternic, care nu se sperie de muncă, un adevărat cap al familiei, mereu atent la ceea ce se întâmplă în jur, mereu gata să-și protejeze pe cei de lângă el. Acasă Ea, micuță și gingașă, precum florile din ferestre, îl va aștepta până se va întoarce, mereu în ușa casei, păzind astfel averea pe care amândoi au agonisit-o de-a lungul timpului. Două ferestre, ca doi ochi,  privesc spre apa de unde a plecat și va trebui să se întoarcă El. O poveste de dragoste fără cuvinte, doar întrezărită, de cine are suflet, din două imagini banale ca o zi de luni!

Mâine, la Tre Occi din Giudecca de văzut o expoziție Sebastiao Salgado - regal garantat pentru curioși...

02.03.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 61

Trei sferturi din ziua de ieri, toată noaptea și azi până la 13,30 fix a turnat cu găleata la Veneția. Am vrut să ieșim pe la 6,30 ”la răsărit”. Da am renunțat. Pe la 9 am pus husa pe Tudorel, și dă-i cu tupeu în Piața San Marco. Cu toată ploaia = lume buluc. Ceva măști... doar că aciuate pe sub coloane, fiecare cu un cârd de fotografi și alte două cârduri de nefotografi în preajmă. Așa că am tăiat-o agale spre alte zări. În zona cu rufe... normal că nu era nici un/o venețiancă nebună să spele rufele afară întinse pe sârmă. Așa că mai un nene cu câinele zgribulit, mai un țân - țân obosit și rătăcit, chestii - socoteli. A ieșit ceva - ceva. La 14 aveam întâlnirea cu trupa la coloana 16 din San Marco. La 13,30 Dogele a oprit robinetul și imediat o puzderie mare de oameni de pe toată planeta a năvălit în zonă. Ruși erau sigur. Nu știu dacă și ucraineni... 

Mâine de dimineață se anunță o sesiune foto interesantă. La 6,40 vom fi pe malul bălții. Sper să se trezească și măștile!

Am văzut azi toată gama de aparate foto de pe pământul ăsta mare. Un nene, mai spre seară mi-a pus gând rău. Poza o tanti mascată cu blițu pus în sus pe aparatul ținut ”portret”. Adică îndreptat drept în ochii mei. Așa că l-am ajutat punând palma la 45 de grade. Să aibă ceva lumină pe tanti masca. Se vede că n-am acționat ca lumea. După 10 declanșări s-a uitat la poze și s-a hotărât să dea cu blițul direct. Om orientat... Ca o constatare, față de anul trecut numărul fotografilor cu tablete și mobile a crescut simțitor. Evoluăm!