Sunt clipe în viața fiecăruia dintre noi pe care nu am vrea să le trăim. Clipele în care trebuie să iei o hotărâre care îți va marca viața care va urma. În care trebuie să alegi între a pleca capul și a lăsa umilința să-ți inunde sufletul sau să ai tăria să privești pe cel din fața ta în ochi și să nu te lași călcat în picioare. Chiar dacă asta înseamnă ca din secunda următoare pentru mulți dintre cei pe care-i salutai cu plăcere zi de zi să devii o simplă și estompată amintire.
Fiecare dintre noi trăim în suflet cu amărăciunea că am putea face mult mai mult decât facem, că am avea mult mai multe de spus și numai simplul fapt că totul se reduce la banii de care nu dispunem pentru a ne ajuta semenii să-și împlinească visele ne face, la un moment dat, să renunțăm la a lupta și să ne retragem în carapacea apăsătoare a neputinței. Da, viața ne este clădită pe multe, multe renunțări, iar echilibrul numai noi știm cât de greu este să-l ținem.
Într-o lume a pițipoancelor tunate și a cocalarilor debordând de manele accentele de normalitate sunt sortite eșecului iremediabil.
Și sper ca luni să nu trebuiască să detaliez ce astăzi am scris!
