15.02.2014 - despre Fotografie cu dragoste - 46

Există un ceva în interiorul meu căruia nu-i pot da de capăt. Nu știu de pe unde să-l iau, cum să-l apuc și unde să-l așez... De când am început să fotografiez și să umblu pe coclauri, de prin 1984 spre 5, am suferit de singurătate. Rar când aveam cu cine să ies la fotografiat prin jurul Botoșanilor. De câteva ori am ieșit cu Ripi Stanciu și cu Florin Adamescu, mai cu Cezar - modelul, mai cu Dan Minciună - model și el, dar, de cele mai multe ori, singur. Țin minte că băteam țara în lung și în lat, pe la vernisajele Saloanelor și Expozițiilor de fotografie, mereu încercând să fiu alături de colegii mei fotografi, de bucuriile și realizările lor. Oameni deosebiți am cunoscut, de unii dintre ei legându-mă o prietenie frumoasă. Și ce puțini dintre ei au mai rămas astăzi... 

Anul 2008 a schimbat ceva în sufletul meu. După despărțirea ce Atelierul de Fotografie de la CCF Iași am căutat să atrag lângă mine alți și alți iubitori de fotografie cu care să bat împrejurimile. Minunăția de a nu fi singur în aceste ieșiri o exersasem din plin alături de Dan Mititelu și de Mihai Cantea. De fapt... am înțeles că am ceva de dăruit. Atunci s-a pornit ”cevaul” de care încerc să vă vorbesc. De atunci au trecut aproape 6 ani. Și mereu simt aceeași bucurie în momentul când îmi invit colegii de pasiune să ieșim, împreună, la fotografiat. Că vine 1, că vin 2, că se adună 10 sau mai mulți, mereu motorașul de la sufletul meu ticăie repede-repede de bucurie. Niciodată n-am simțit oboseala, niciodată nu m-am gândit că era mai bine să fac altceva, niciodată nu mi-a fost lene când a trebuit să fim împreună. Astăzi, la FotoIași s-a format un nucleu de pătimași care mereu spun ”prezent” când îi chem. Cevaul din sufletul meu li s-a transmis și lor. Este un sentiment care greu se poate povesti. Trebuie simțit și trăit. Și, sunt sigur, mereu, la fiecare ieșire, câte un Înger este alături de noi păzindu-ne drumul!

Darul care ți s-a dat trebuie transmis mai departe înzecit, însutit, înmiit, dacă se poate. De tine depinde doar. Și credința asta îmi face viața mai frumoasă și mai liniștită. Știu că puțini pot înțelege zbaterea mea. Încerc și voi încerca în timpul pe care-l mai am să dăruiesc. Face parte din liniștea mea pentru ziua de mâine.

Domnul din fotografia de mai sus este ”ultimul evreu din Pașcani”. Unii veți zâmbi văzându-i tenul mai măsliniuu. Dar, chiar așa este. Acum câțiva ani am avut de fotografiat pentru un album cu Pașcanii. Pe listă era și cimitirul evreiesc. Am sunat la numărul de telefon aflat scris pe o tăbliță de pe poartă și a venit el, ultimul evreu din Pașcani. Povestea este simplă: înainte de al doilea Război Mondial cel mai mare lăutar țigan de pe valea Siretului s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă fată evreică din zonă. Cu toată împotrivirea părinților fetei pentru așa o rușine a venit pe lume el, cel care ne-a deschis poarta unui cimitir evreiesc mic dar îngrijit, cu monumente funerare păstrate fără prăduială și distrugerile tinerilor fără minte de prin alte zone. Din comunitatea înfloritoare de altădată a mai rămas numai el, ultimul evreu din Pașcani. Subiect de poveste, subiect de telenovelă, subiect de film care să câștige premii prin festivaluri. Numai să-l facă cineva!