Ieri am mai văzut prin Palas o expoziție. O mai văzusem și săptămâna trecută, pentru două zile, lipită pe niște panouri care mascau niște lucrări la o cafenea. După două zile (când cafeneaua s-a redeschis) panourile au dispărut iar imaginile au apărut astăzi pe niște șevalete, lipite câte două pe niște cartoane negre și unsuroase. Chiar nu pot înțelege cum își bat joc colegii mei de munca lor. Nu pot pricepe cum acceptă să-și plimbe de ici colo lucrările după cum nevoile Palasului o cer. Ori faci expoziția într-un loc și acolo înțepenește până se termină, ori... În fine, la urma urmei fiecare face mișto de munca lui cum vrea...
Mă uit pe net pe ici pe colo. De felul meu sunt curios și urmăresc vreme îndelungată anumiți oameni care consider că au ceva de spus prin fotografiile pe care le fac. Văd cum se nasc talente, cum mor speranțe, cum unii caută să înțeleagă, cum alții nu pot pricepe oricât le-ai spune-o. Se leagă prietenii, se dezleagă amiciții, se mestecă dușmănii. Totul pentru nimic. Furtuni fâsâite în pahare murdare cu apă. Și mi-e ciudă de-mi vine să mă dau cu curu de pământ că dintre cei care am considerat sau consider că se vor pierde, nimeni nu are puterea și oole (icrele) să mă contrazică. Stau și mă uit ca la Circul Struțki din copilărie. M-am plictisit să mai spun. Toți se supără și cred că am ceva în personal cu ei. Sunt oameni pe care am încercat să-i ajut. Cât au fost ceva rezultate totul a fost minunat. Când am cârtit că trebuie schimbat drumul, am devenit dușmanul poporului. Într-o zi își vor da seama că am avut dreptate. Dar va fi prea târziu. Și vor rămâne doar niște baloane parfumate de săpun amintire a ce a fost cândva minunat...
Zilele astea merg la braț cu Amocul. Nu am chef de nimic, nu-mi vine să fac nimic. Măcar de-aș slăbi din asta. Fotografia îți dă. Fotografia îți ia. Fotografia te trage după ea. Mai nașpa este când trebuie s-o împingi. Și când nimic nu te poate mișca din loc îți vin în minte cele mai frumoase cuvinte care s-au spus vreodată despre fotografie și fotografi. Dar nu e nimeni să le scrie, iar tu ești prea leneș și nesimțit pentru a le lăsa după tine celor ce vor veni. Când te mână Amocul nimic din ceea ce era nu mai este valabil. Te scoli doar pentru că nu mai poți ca să dormi, te-mbraci doar pentru că trebuie să pleci spre ceva, iei aparatul în mână și declanșezi mecanic doar pentru că nimeni nu-ți face treaba ta. Doar o rutină fără plăcere, fără sentimente, fără păreri de rău...
Peste o săptămână urmează o expoziție - două, lucrările sunt prost mărite da nu mai ai puterea să le trimiți a treia oară înapoi. La ce ar mai ajuta? De fapt nici nu-ți pasă, semn că doi ani de când nu ai mai făcut o expoziție au trecut degeaba, bucuria odată pierdută n-o mai regăsești în veci. Amocul este al celor singuri. Nu-l lăsați să vă complice viața...
Pe mâine, Prieteni!
2 comentarii:
spunea cindva un bun prieten ca nimic nu este si nu mai poate fi asa cum au fost odata
avea perfecta dreptate !..am imbatrinit si gata .
asa ca pircalabe Ozo ..pazeste-ti cetatea si trairile pe care ti le-a dat iubirea si fotografia ..mergi pe drumul tau si nu te mira iar intrebarile sunt doar pentru Tine.
citesc cu drag rindurile tale si ma redescopar in multe din capcanele pe care mi le-am pus si eu ca si tine din prea multa dragoste si daruire de sine .
amare decepti si grea oasinda sa vezi si sa traieti printre fariseii momentului ridicati la rang de like-uri fara numar
pazitorul cetatii este cel ce vegheaza mereu iara nu cel ce cirteste cioroiind criticastre nimicuri
asa ca ramii pircalabe OzO sanatos sus pe zidul cetatii si din cind in cind mai scuipa'n jos pe tiritorii din noroaie si pe mincatorii de cacat.
Adevarat si frumos spus.
Trimiteți un comentariu