Corabia cu Suflete (4) - amintiri dintr-o expoziție viitoare!
Nici n-am prins de veste când s-a întâmplat. Cum s-a întâmplat. Ce energii s-au consumat de am ajuns la concluzia asta teribilă... Chiar, habar n-am când am îmbătrânit. Așa, brusc și dintr-o dată. Ochiul vede, încă. Bine. Desparte lumina de umbră și umbra de întuneric. Mâna încă n-a ajuns să tremure. Oricât de greu ar fi aparatul pe care-l ține îndreptat spre nemurire. Sufletul... Ăsta e brici. Tânăr și cocoș nevoie mare. Țanțoș - chiar dacă motorașul care-l face să toarcă e trecut de ceva vreme pe pastile - cu năbădăi și du-te-vino-sus-jos mai ceva ca în caruselele alea rusești din bâlciurile copilăriei. E bine Nene. Per total... Doar că nu mă mai uit pe stradă, de vreo două zile, după femeile frumoase care trec pe lângă mine plutind în hainele lor vaporoase și transparente. Numai că am îmbătrânit și nu mi-am dat seama, ocupat fiind cu mersurile lumii, cu rosturile ei atât de complicate și nemaivăzute și nemaiauzite. Nu știu dacă este de bine sau o fi de rău, dar ce te faci cu dragostea, chestia aia care te face să nu atingi pământul când îți frige tălpile cu praf de stele cules de pe colțurile inimii? Atunci, dintr-o dată te trezești că ochiul nu mai este așa de ager ca înainte, că mâna refuză să mângâie pielea catifelată de căprioară cuminte, că sufletul e în relaș-relache și nu mai comandă corabia să meargă drept înainte pe apele învolburate ale depărtării din aproape-n aproape. Bătrânețea, un nou mod de a înțelege lumea din jur, o nouă poveste de scris și țesut pentru zilele ce vin.
Și într-o zi, când plecăm în poveste în poveste... Heiiiiiii! Depinde doar de tine, Bătrâne, să mai poți depăna cele 1001 de nopți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu