33 de ...

33. De ani. De ani de când umblu cu rost mai mult sau mai puțin cu aparatul de fotografiat după mine. De când încerc să văd, să înțeleg și să dau un nou sens la ceea ce mă înconjoară. Pozarul. El, adică budihaiul care ne oprește clipa-n loc, care ne păstrează freș amintirile. Amintirile care ne răscolește. Amintirile care ne urmărește. Amintirile care ne dau șuturi în fund când lumea este mai color și mai dulce la gust.

Treaba asta cu păstratul amintirilor altora m-a bântuit multă vreme. Mereu am lucrat pentru alții. Uneori pe degeaba, alteori pe bani, mai mulți sau mai puțini. Apoi am luat-o la trap să păstrez alt gen de amintiri. Amintirile unui pământ numit România. Vreo 12 ani am umblat ca titirezul peste tot pe unde aveam bani să mă duc ca să-i pozez ei amintirile. În vremea respectivă am trecut de la film la digital, de la hârtia argentică la sticla monitorului și ventilatorul computerului. Nici nu știu când s-au schimbat. Acu parcă fac treaba asta digitală de când lumea. S-au strâns vreo 75.000 de imagini până să-mi dau seama de deșertăciunea visului meu transformat tiptil în proiect fotografic când încă nu știam ce este un proiect fotografic. Culmea este că am vândut la o editură din Iași ditaimai albumul cu imagini din România. Pe care mi l-au și plătit și nu l-au editat niciodată. Am mai păstrat amintirile spațiului în care m-am născut, tărâmul Botoșanilor. Apoi m-am rătăcit prin Iași și de atunci, vreo 9 ani, răscolesc pixelii amintirilor spațiului care m-a adoptat între timp. 

Cu amintirile astea sintagma că ”fotograful este martorul timpului său” capătă noimă. Acum sunt pe cale să o iau de la capăt. Să încerc să răscolesc amintirile unor oameni care înseamnă ceva în spațiul în care trăiesc. Un proiect pe lângă care fac șpagatul de vreo doi ani și care este gata să demareze. Nu am nici un leu pentru el. Doar încrederea că îl voi duce, cândva la capăt și că, peste timp, când voi pleca acolo sus să mă văd cu alți fotografi, munca mea nu va fi fost în zadar. Iubesc culorile și fotografiile care le amestecă, așa că vreme de ceva timp voi fotografia doar în alb și negru. Eu păstrez amintirile, numai că, de ceva vreme mă întreb tot mai des: amintirile mele... pe ele cine le păstrează?

Sunt doar o respirare pe pământul acesta de oameni și vremi. Un ochi al lui Dumnezeu aruncat într-o lume care nu este a mea și în care nu mă regăsesc. Vremea trece, vremea vine - din ce în ce mai puțină. Și eu văd pentru voi ceea ce voi nu aveți timp să vedeți. Ăsta este blestemul Fotografului într-o lume grăbită spre ziua de ieri!