Scurtă elegie despre ROST

Sunt o persoană neinteresantă. Lucrez într-o instituție de stat și, sunt sigur, peste 85% dintre colegii mei habar n-au cu ce mă ocup. Mai bine zis, ce fac, cine sunt și ce-mi poate pielea. De multe ori oameni care mă știu și mă văd cu aparatul de fotografiat în mână (deși mai mereu umblu cu el dezlegat) mă întreabă mirați:

- Sunteți fotograf?

- Da, se poate spune și așa...

- N-am știut!

Asta e, ghinion de neșansă (gândesc eu în mintea mea amuzat). Nu m-a mai întrebat nimeni de multă vreme ”de ce fotografiez”. Înainte aș fi dat explicații savante, cu coteli și para-ndărături, cu coclendere și țușplindere numai de mine înțelese, spre căscarea gurii interlocutorului curios. Acuma, de la o vreme, e simplu. Poate prea simplu pentru mine și, de aceea, complicat pentru alții de a înțelege: fotografiez pentru că așa trebuie. Pentru că asta e viața mea. Pentru că, altfel n-aș exista. Chiar, Prieteni, în ziua în care nu am să mai clănțănesc din aparat va însemna că am plecat din lumea asta aiurită și plină de paradoxuri. Fotografiez pentru că mereu văd în fața mea ceva interesant, numai bun de reținut pentru memoria colectivă. Nu, nu mai sunt un Artist. Poate nici n-am fost vreodată, cine să stabilească și să hotărască asta? Breasla e dezbinată. Nici nu mai e o breaslă. Mai nou tot românul, după fotbal și politică, se mai pricepe și la fotografie. O pricepeală din aia îndârjită și agresivă bazată, din păcate, pe nimic, doar pe o cameră bengoasă la care s-au atașat lensuri scumpe și grele. Mai nașpa e că ăia care nu-și permit nici de unele nici de altele s-au transformat în critici... Și de aici comedia e gata! Dar asta e altă poveste.

La o întâlnire acu puțin timp, unul dintre colegii mei și-ar fi dorit să mă vadă fotografiind cu un aparat ieftin, cu obiectiv de plastic... Era curios ce imagini aș fi reușit să fac. Cum m-aș fi descurcat pe teren fără ajutorul fiarelor performante din geantă. Cum să-i explic că o imagine bună nu stă numai în scule de top. Că mai este ceva de pus în salata asta la care mestecăm zi de zi, numită Fotografie? Că mai trebuie și ochi și minte călită cu mii, zeci și sute de mii de imagini văzute, înțelese, uitate și apoi puse alte mii, zeci și sute de mii peste ele și apoi luat de la capăt? Memoria fotografică nu se dobândește la naștere. Arta decupajului nu o poți cumpăra de la librărie închisă între coperțile unei cărți. Măiestria nu o poți fura de la unul mai priceput decât tine... Toate se dobândesc, zi de zi, MUNCIND! Și nici asta nu ar fi destul dacă n-ai avea și SUFLET. Un suflet cald și care să vibreze mereu la tot ce e frumos în jur. Fie că este muzică, fie că este imagine, fie că este înțelegere, fie că este compasiune, fie că este lacrimă vărsată atunci când emoția doare (treaba aia cu Chatarsisul). Doar atunci vei înțelege Prietene și vei putea da și celor din jur din ceea ce știi TU. 

De unde știu astea? Nu le știu, le trăiesc în fiecare zi. Sunt viața mea dulce-amară din care voi ieși într-o zi împlinit.

Restul sunt doar cuvinte fără de rost. Sau cu rostul ascuns printre silabe!